Lăsatul Secului pentru Postul Paștelui. Obiceiuri și credințe

Postul Paștelui, cunoscut și ca „Postul Mare”, este cel mai aspru si cel mai lung dintre cele patru mari posturi ale Bisericii Ortodoxe, asta pentru că durează 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor.

Astfel, după cum îl descriu teologii, Postul Paștelui este împărțit in două perioade distincte, cu denumirile: „Postul Păresimilor”(Patruzecimii) sau postul prepascal, care ține până în Duminica Floriilor și „Postul Paștilor” sau postul pascal, care ține o săptămână, adică din Duminica Floriilor până în Duminica Învierii.

Având în vedere că Postul Paștelui reprezintă o perioadă destul de lungă de privațiuni asumate, a fost nevoie ca înainte de începerea postului oamenii să aibă o ultimă zi de sărbătoare în care să mai poată mânca „de frupt” sau „de dulce”. Astfel a apărut „Lăsatul Secului”, cuvântul „sec” fiind înțeles ca sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. Ca urmare a specificului aparte, Postul Paștelui este singurul care are două zile pentru lăsatul secului, una pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecați) și cealaltă pentru brânză/lactate, ouă și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai). Săptămâna dintre cele două duminici este cunoscută şi ca „Săptămâna Albă”.

După cum arată Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, „nu este iertat oamenilor să mănânce de frupt sau de dulce, ci numai bucate de sec; mai departe, nu le este iertat să facă jocuri sau alte petreceri cu muzică, ci numai să postească și să se pocăiască, căci postul acesta este considerat de către popor ca o pădure mare care n-are capăt. Și dacă nu va posti și nu se va pocăi, mai pe scurt, dacă nu se va purta bine în decursul lui, atunci va rătăci și nu-i va mai da de capăt. Drept aceea, poporul, și anume atât tineretul cât și cei înaintați în vârstă, văzând că s-a apropiat Postul Mare, în decursul căruia trebuie să se abție de la orișice petrecere și desfătare, căci din contră ar fi ținut ca un păgân. Cum a sosit lăsatul secului caută ca să facă joc, să mănânce tot felul de bucate și să petreacă cât se poate de bine, căci nimeni nu poate să știe ori de va mai ajunge la capătul pădurii acesteia, adecă până la sfârșitul postului (…) de aceea românii sărbătoresc lăsatul secului cu mare bucurie și au în această zi cu mult mai multe datini și credințe decât în toate celelalte lăsaturi de sec de peste an”.

În ceea ce privește aceste datini, în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti”/2002, Ion Ghinoiu este de părere că mişcându-şi data an de an în zona calendaristică a sezonului agrar, Lăsatul Secului a asimilat numeroase practici specifice renovării sau schimbării timpului, reușind să alcătuiască un ciclu de sărbători format din două săptămâni: Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader. La mijlocul ciclului se situează noaptea Lăsatului de Sec celebrată ca un adevărat revelion. Ritualul de înnoire a timpului cuprinde, asemănător ciclului sărbătorilor de iarnă, o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului, evidențiată prin practici în care apar mascați și elemente orgiastice (Săptămâna Nebunilor), şi o perioadă cu practici de purificare a spațiului, de recâștigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Caii lui Sântoader).

Săptămâna Nebunilor
Potrivit lui Simion Florea Marian, Săptămâna Nebunilor se suprapune peste Săptămâna Albă (Săptămâna Brânzei) când „numai nebunii pornesc a se însura, numai proștii şi urâții satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toți cei cuminți, câți au avut de gând să se însoare în decursul cârnelegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte”. Obiceiul consta în mascarea bărbaților cu haine femeiești pentru a merge prin șezători unde făceau „diferite nebunii şi glume”. Ei luau fetele şi nevestele la joc, improvizând diferite dansuri spre buna dispoziţie a celor prezenți, cutreierau a doua zi satul pentru a face alte „nerozii, nebunii şi glume”.

O descriere detaliată a acestui obicei a fost făcută de Ion Chelcea în anul 1939, într-un articol intitulat „Obiceiuri de peste an în două sate din Almăj”. Acesta arată că tinerii se mascau în personajele unei nunți: mireasă, mire, popă, dascăl, nași, „cumnat de mână”, nuntași de rând. După ce se făceau „maimuşi” (se mascau), porneau doi câte doi pe ulițele satului cu „govia” (mireasa) şi mirele în frunte.

Pe drum, mascații din alaiul nupțial se repezeau după copii, iar fetele şi nevestele tinere erau „ţucate”. Copiii, care urmăreau de la distanţă această nuntă improvizată, dădeau în vileag, prin intermediul strigăturilor, despre a cui căsătorie era vorba: a oamenilor cărora le-a trecut vremea de însurat şi măritat. Cununia avea loc, sub formă de parodie, la un pom în care se anina un clopot. De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde „tinerii căsătoriţi” se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră. După acest moment ritual „maimuşii” mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiți cu rachiu, ca la ospețele adevărate.

Așa cum arată Ion Ghinoiu, rezistând peste secole piedicilor ridicate de biserică, grație laturii sale distractive şi glumețe, obiceiul specific Săptămânii Nebunilor a păstrat elemente valoroase pentru reconstituirea scenariului de renovare a anului care începea primăvara. Funcția matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă, dacă luăm în considerare informaţiile din alte zone ale ţării, unde mascații vizitau șezătorile pentru a face tot felul de „glume şi nărozii“, fără a fi invocată căsătoria.

Petrecerea Lăsatului de Sec
Elemente orgiastice pot fi socotite atât gesturile şi cuvintele licențioase ale mascaților, cât şi jocul şi consumul excesiv de mâncare şi băutură. Tot ce se face la Lăsatul Secului este din belșug: se joacă mult ca să crească cânepa, se mănâncă şi se bea din abundență pentru a suplini astfel severitatea postului şi altele.

în Țara Românească petrecerea nocturnă avea loc duminica seara, în ziua Lăsatului de Sec. Petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinți, finii la nași. Cei care veneau să facă Lăsatul Secului aduceau câte un plocon, sărutau mâna şi cereau iertare şi împăcare gazdei care era o rudă mai mare sau un naș. În Transilvania şi Banat, petrecerea nocturnă purta, în funcţie de zonă, nume diferite: Alimori (roată de foc), La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghi (termen care desemnează orice petrecere nocturnă a timpului), Opaiț (nume primit de la un străvechi instrument de iluminat), Hodăiţe (nuia cu două crengi între care se îndeasă pai şi tulei de porumb, cărora li se dă foc).

In forma sa arhaică, petrecerea era organizată sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal sau o ridicătură, şi prezenta mici variații calendaristice (sâmbătă seara înainte de Lăsatul Secului de carne, sâmbătă seara înainte de Lăsatul Secului de brânză, duminică seara înainte de începerea Săptămânii Albe, duminică seara înainte de începerea Lăsatului de Sec). Privegheatul la Lăsatul Secului nu era mai prejos ca Revelionul contemporan: „La Zăpostitul de Paşte sau la Lăsatul de Brânză se face în unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaş aducând partea sa de lemne, paie etc. Acest foc se numeşte «priveghi»“. Acolo cântă, strigă, joacă şi urează sau chiuie poporul adunat din tineri şi bătrâni. Priveghiul, numit şi Priveghiul cel Mare (în cursul anului sunt mai multe priveghiuri, adică sărbători nocturne), i se dădea valoare de An nou. Dacă cineva lipsea de la Priveghi, era întrebat de participanți a doua zi „din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe mai trăi-vom până la alt an“ (Simion Florea Marian/1898).

Fiind situat între solstițiul de iarnă şi echinocțiul de primăvară, Lăsatul Secului era un prilej de sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului. Explozia de bucurie se exprima în primul rând prin luminații şi aprinderea focurilor. Pentru a reliefa mai bine atmosfera care domnea la Priveghiul cel Mare, reproducem descrierea făcută de Simion Florea Marian în lucrarea sa: „tinerii iau din focul priveghiului tăciuni aprinşi în mâini şi-i întorc pe lângă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întoarcerea cercului se strigă: Alimori! Alimori!“; „în alte locuri fac din nuiele o roată, sau chiar iau o roată de car ori de plug, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind, şi aşa lasă roata de pe un deal pe coastă la vale, strigând şi Alimori!”; „Hodăiţele … se aprind în deal, purtându-le în mână şi făcând cu ele tot felul de figuri, încât din sat apar ca focuri artificiale“; „In ziua de Lăsatul Secului de Postul Paștelui, după ce a înserat bine, flăcăii încep să facă iluminaţii prin sat, leagă de cumpăna puţului câte o dihoniță de păcură, îi dau foc şi apoi lasă găleata în puț, ca astfel dihonița aprinsă să rămână suspendată în aer, unde se consumă“. Practica confecționării unui om din paie şi incendierea lui pe câmp liber este foarte veche; ea amintește vremurile când înnoirea timpului cerea sacrificii umane supuse apoi incinerării. Totodată, Simion Florea Marian arată că, asemănător nopții de Anul Nou, la Priveghiul Lăsatului de Sec se efectuau diferite vrăji şi farmece, mai ales pentru aflarea ursitei şi grăbirea căsătoriei.

Potrivit lui Ion Ghinoiu, nu sunt probe etnografice că la Lăsatul Secului şi în cele două săptămâni care îl încadrează s-ar fi făcut sacrificii rituale. În schimb, abundă alimentele rituale preparate în ajunul Lăsatului de Sec (ouă fierte, piftii, lapte, brânză) şi în Sâmbăta Sântoaderului (colăcei numiți „cuci“, „brăduleţi“ şi mai ales coliva).

Cucii
Ceremonialul „cucilor“ este încă o datină de primăvară cu valențe purificatoare atestată numai în sudul ţării. Flăcăii şi bărbații tineri acordau o importanță deosebită mascării în cuci. Dificultăţile cele mai mari le ridica confecţionarea glugii, „lucrată cu multă iscusinţă şi făcută dintr-o bucată de sarică cusută în forma şi mărimea unei traiste de cal, fiind acoperită pe deasupra cu hârtie albă sau colorată, peste care se fac ceva brodături cu diferite feluri de lânuri. In dreptul nasului se pune un gât de tigvă găurită ici şi colea, iar în dreptul gurii şi al ochilor se lasă câte o mică răsuflătoare.

De ambele părți din dreptul urechilor se fixează în sus două coarne cam de un metru, peste care se pun alte 3-4 orizontal, formând astfel un fel de scară. Toate acestea lau numirea de «coarnele glugii» şi sunt acoperite peste tot cu fulgi şi pene, iar în vârf se pun 3-4 fulgi de cocoș sau vârf de trestie“.

Îmbrăcați în fuste, cu gluga pe cap, cu un băț în mână şi cu un clopot mare în spate, cucii alergau în prima dimineață după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioșilor. Seara, cucii se adunau şi mergeau din casă în casă pentru a face câte o horă în curte.

Așa se desfășura acest obicei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea; fără prea mari schimbări poate fi întâlnit şi astăzi în satele Independenţa și Brănești din județul Călărași. Scenariul de desfășurare a obiceiului este însoțit de numeroase credințe: „Cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol“. „Fulgii luați de la gluga cucului îi întrebuințează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică“; „Dacă omul sau oricine nu primesc vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an“(Simion Florea Marian/1898).