NAȘTEREA. Obiceiuri care marchează momente importante din viaţa omului

Pe lângă sărbătorile de peste an, folclorul românesc păstrează numeroase obiceiuri în legătură cu momentele mai importante din viaţa omului, cu nașterea, cu trecerea în rândul flăcăilor de însurat sau al fetelor de măritat, cu căsătoria şi cu moartea.
Obiceiurile în legătură cu nașterea nu conțin elemente spectaculoase, pe lângă interdicții şi indicații sau rânduieli care trebuiau îndeplinite şi care începeau din timpul când femeia era însărcinată, apar o serie de rituri care presupun daruri, urări și o serie de acte profilactice.

Aceste rituri sunt descrise de Mihai Pop în lucrarea Obiceiuri tradiționale româneşti (1976), unde se arată că actele de propiţiere pentru noul născut se practicau chiar din momentul nașterii. Astfel, prima urarea o făcea moașa îndată după nașterea copilului şi o repetă de fiecare dală când noul născut era în fața unui act care i se întâmplă pentru prima oară, de pildă prima îmbăiere. În acest sens este redată o zicătură din Bucovina, mai exact din Poiana Stampei, județul Suceava:

„Acest băiat
Să fie sănătos,
Şi norocos,
Şi mintos,
Şi voios,
Şi frumos ,
Şi învățat,
Şi bogat.
Om de treabă,
Luat în seamă.”

Prin raportarea la urarea de mai sus, trebuie subliniată ierarhia în care sânt prezentate calitățile pe care moașa, în numele familiei, le dorea noului născut: întâi tripticul sănătate, noroc şi minte care apare adesea şi în creațiile populare românești, apoi voia bună şi frumusețea morală şi fizică. Bogăția singură nu era socotită suficientă şi ei îi premergea învățătura, adică cunoștințele şi înțelepciunea de care are omul nevoie pentru a avea un loc de cinste în colectivitate. Scopul ultim era ca fiind om de treabă să se bucure de considerație socială. să fie lua în seamă.

În obiceiurile în legătură cu nașterea, momentele tradiționale esențiale sânt în legătură cu purificarea, consacrarea în noua stare și al urărilor, fiind un domeniu al maturilor și mai puțin al tinerilor necăsătoriți. Pe lângă părinți şi copilul nou născut, adică pe lângă familia în sensul strict al cuvântului, apar o serie de personaje: moașa, nașul sau nașii, nunul sau nuna în Ardealul de sud, nânașa sau nânașul in Ardealul de nord, precum și cumetrii.
Moașa era aceea care pe lângă rolul de asista medical nașterea, practica toate ritualurile în legătură cu aceasta şi era, totodată, şi maestrul de ceremonii al întregului obicei. Ca atare ea păstra nu numai secretele unor practici rituale ci şi tradiția desfășurării obiceiului.

Și moașei i se aduceau daruri.
În ceea ce-i privește pe nași, alegerea acestora se face după criterii familiale şi sociale, ei având rolul de a asista copilul în timpul ritului de trecere, adică la primii pași pe care îi face în viață şi, de asemenea, de a-l îndruma şi susține în acțiunile lui viitoare. În schimb, copiii (finii) erau datori cu o anumită recunoștință și apreciere față de cei care au acceptat să îi boteze și să le fie alături ca părinți spirituali.
Cumetria, o nouă legătură socială, de familie în sens mai larg, a oamenilor din satele şi chiar din orașe, avea şi mai are o deosebită importanță în viaţa şi în manifestările românilor.

Cu mâncare şi băutură, cumetria era sărbătorită de părinți, moașă, nași şi de alți invitați, de vecini şi neamuri. În unele locuri se făceau invitații ca la nuntă, apoi se dădeau daruri pentru noul născut, întâi din partea nașilor sau a nașului, apoi din partea celorlalți meseni şi, natural, darurile erau predate împreună cu tradiționalele urări.
Ceremonialul popular al primei băi a noului născut reprezintă un moment deosebit, acest act fiind derivat dintr-o practică străveche de purificare, în care apa joacă rol de element purificator. Din ceremonial fac parte şi masa la care se dau darurile şi se fac urările, momentul principal al acestui rit de trecere fiind scăldarea copilului. La scăldare asistă numai femeile, dintre bărbați fiindu-i permis accesul doar nașului (de aici și proverbul românesc: „O dată vede nașul buricul finului”).

Moașa prepara baia, scalda sau scăldăușa, punând în apă busuioc, fire de grâu, mărar, mentă, romaniță, mac, sămânță de cânepă, toate plante considerate magice și cu semnificație rituală sau medicinală. De asemenea, în apa primei scalde se puneau bani de argint pentru ca viaţa pruncului să fie curată și plină de noroc, argintul fiind des utilizat și în descântece, tocmai în dorința ca cel descântat „să rămână curat ca argintul strecurat”. În unele sate din Moldova se mai adaugă şi lapte dulce, zahăr şi ouă, ouăle punându-se pentru ca pruncul „să fie curat şi sănătos ca oul”. În Oltenia există credința populară că apa primei scalde trebuie luata doar cât soarele este pe cer și nu după apusul lui, pentru ca pruncul „să nu-și piardă somnul”.
După ce copilul era îmbăiat şi înfășat în scutece noi, moașa îl dădea mamei urâdu-i:

„Să fie voios,
Sănătos,
Şi frumos,
Lucrător,
Ascultător,
Şi îndurător,
Să trăiască
Şi să crească
Să fie harnic ca focu,
Şi să aibă mult noroc,
Iar dumneata cumătră.
Să trăiești,
Să poți să-l crești
Şi să-l povățuiești.”

Apoi copilul era prezentat nașilor așezați la masă, cu următoarea urare care amintește prin închinarea de la început de Plugușor sau de Orațiile de nuntă din Moldova :

„Bună vremea la domnia voastră,
Cinstiți meseni şi gospodari,
Dar mai cu de alesu
La domnia voastră cumetri mari,
Bine v-am găsit sănătoși,
Şi voioși,
Iată vă aduc un fiu de-al dumneavoastră
Poftim cumătru mare
Dăruiește finului dumitale
Ce te trage inima, ce-i voi, ce ţi-a plăcea !”.
Nașul răspunde :
„Mulțumim moșică dragă,
Mulțumim că l-ai adus,
Şi-naintea mea l-ai pus,
lan să văd cât îi de mare ,
De isteț şi de frumos,
De voinic şi sănătos”.

Este momentul în care este pus pe masă un colac, cunoscut în Bucovina și Moldova de nord ca și „pupăză” sau „pupăza moașei”. Așa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea Dicționar de mitologie română, „pupăza” are chip de om și este adesea înfășată ca un copil, este purtată din mână în mână de participanții la cumetrie care o sărută, o cinstesc cu bani puși pe piept (din acest motiv unele forme de colaci au marginile ridicate, ca să nu cadă banii), se fac urări copilului, mamei copilului, moașei, holdelor. Moașa îndeamnă mesenii:

„Poftiți gospodari cinstiți…
Şi-n pungă mâna băgați
Parale albe luați
In pupăză le împlântați
Şi moșică-i le dați!
Că şi moașa de trăiește
Fiecărui trebuieşte,
Azi la unul,
Mâni ia altul
Şi tot aşa la întreg satul! ”
Nașul înfigea o monedă metalică în colac şi zicea:
„De la noi hrană,
De ia Dumnezeu mană!”.

Când se punea colacul pe masă se dădeau şi darurile pentru moașă. Aceste daruri date moașei în timpul ceremonialului echivalează cu dăruirea celui care poartă cununa de seceriș sau a colindătorilor ori a urătorilor cu Plugușorul de Anul Nou. Era darul care se cuvenea celui care împlinea ceremonialul.
În cadrul cumetriei se făceau urări speciale pentru cumetri iar de la închinarea paharului şi pentru ceilalți meseni. Toate aceste urări aveau în modurile tradiționale de manifestare forme variate, versificate. În general, când petrecerea era în toi, se cântau şi se strigau strigături adecvate petrecerii.
Obiceiurile în legătură cu nașterea se încheiau cu tăierea moțului, cu ruperea turtei, care se făcea în unele locuri la șase luni, iar în alte locuri la un an după naștere, toate acestea într-un cadru de sărbătoare, fiind un nou prilej pentru urări și oferirea de daruri.