Rafila Moldovan. O viață închinată cântecului

Rafila Moldovan este născută pe 19 octombrie 1939 in satul Idicel Pădure, Judeţul Mureş, fiind un rapsod popular vestit pentru harul de a cânta.
De mic copil i-a plăcut să cânte oriunde se afla (la școală, pe ulițele satului, la câmp), iar vocea frumoasă și neîntrecută a făcut ca din clasa a V-a să devină conducătoarea corului școlii.

Talentul l-a moștenit pe linie paternă, de la tatăl său, erou căzut la Cotul Donului, și a devenit o adevărată cunoscătoare și colportoare a repertoriului local. Pe scenă urcă pentru prima dată la 24 de ani (1963), la Căminul Cultural din Idicel Pădure, impresionând publicul cu doine, balade și pricesne auzite și culese de la vârstnicii satului.
Fiul ei, Mihai, i-a moștenit talentul și îi duce mai departe harul prin lume.

După moartea soțului, în 1976, de dor a început să aștearnă pe hârtie gândurile și trăirile prin versuri și poezii: Poezii de suflet (2009), De necaz și voie bună, cu rugăciune împreună (2011), Lumea de la început (2014), Parcă și pădurea plânge (2016), Mândru-i codru de stejar (2017), De sub poale de Zăspad (2018). Are în palmaresul său cântece de jale la înmormântări, doine, pricesne la sfințirea unor troițe, cântece vechi în șezători, chiuituri sau obiceiul „chiuitul sau strigatul găinii” la nunți, doine și cântece de cătănie. Este membră a Academiei Artelor Tradiționale din România și a Asociației „Moșteniri Mureșene”.
Rafila Moldovan a amenajat, împreună cu fiul ei, Mihai, în căsuţa mică din curte, un muzeu, în care a salvat o serie de lucruri care amintesc de viaţa satului de odinioară – porturi populare, obiecte de uz casnic şi gospodăresc, de la lăzi de zestre, la fiare de călcat care erau încălzite cu jar, până la obiecte folosite la dărăcitul lânii sau pentru pregătirea războiului de ţesut, până la capra tradiţională, cu care tinerii umblau cândva la colindat.

O parte dintre obiectele din căsuţa-muzeu i-au aparţinut mamei şi bunicii sale, o alta le-a salvat înainte să fie arse de către oamenii din sat, unele i-au fost donate, iar pe altele pur şi simplu le-a cumpărat.

„Am avut multe costume populare vechi lucrate cu mare îndemânare și era păcat să le pierd. Când a început războiul le-am pus într-un lădoi și le-am ascuns în pământ și așa au scăpat!“

A dezgropat costumele populare din pământ, după război, ca pe o comoară, așa cum le păstrează și acum în micul muzeu făcut lângă casă.

Distincții și premii:

– Titlul „Meritul Cultural Etnografic”, din partea Muzeului Județean Mureș – 25 noiembrie 2016;

– Trofeul și Marele premiu în cadrul Festivalului Concurs al Rapsozilor Populari „La Poale de Țibleș”, Ediția a IX-a, Târlișua – 24 mai 2015; Diplomă de membră a Academiei Artelor Tradiționale din România – 2008;

– Premiul I la emisiunea „Debut 50 plus”, Timișoara – 2003;

– Premiul Special în cadrul primei ediții a Festivalului Rapsozilor Populari „Bate Vântul, Cântă Frunza”, Reghin – 2008;

– Diplomă de merit cultural în cadrul Sărbătorii Naționale a Artiștilor Populari „Din toată Inima”, Edițiile 2016, 2015, 2014, 2012, 2011, 2010, 2009;

– Diplomă de merit pentru interpretarea și promovarea folclorului românesc, cu prilejul manifestării „Poartă către suflet” – Fiii satului Voiniceni – 2017
Rafila Moldovan a fost distinsă cu titlul de Tezaur Uman Viu, care i-a fost acordat în 2018.
Nu m-am gândit niciodată că o femeie atât de modestă, de la țară, pentru pregătirea de șapte clase, să stau în fața dumneavoastră și să primesc această mare distincție… Pentru mine e o valoare foarte mare. Sunt o țărancă și așa o să mor!”.
Am cântat de mic copil și cântecul m-a însoțit peste tot. Doinele, baladele, pe care le auzeam la vârstnicii satului, le învățam și apoi le cântam oriunde. Am rămas văduvă de la 37 de ani și mi-am dedicat viața copiilor, pe care i-am crescut în credință în Dumnezeu. De durere și dor am început să compun poezii și cântece.

Ajută și pe alții să descopere: