14 noiembrie – Filipii de toamnă. Lăsatul secului pentru Postul Crăciunului

Ziua de 14 noiembrie, închinată de către credincioșii creștini Sfântului Apostol Filip, este miezul sărbătorii populare românești numită „Filipii de toamnă”, cunoscută și păzită cu strășnicie de femeile căsătorite şi de văduve.

Într-un studiu din anul 1891, publicat în „Revista Nouă” a lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ioan Bianu considera că Filipii sunt «niște zei ai casei, niște penați (zei ai căminului la etrusci și la romani – n.n.), în onoarea cărora numai femeile măritate sau rămase văduve (capul femeiesc al casei) țin sărbătoare, nemuncind cu desăvârșire nimic».

Așa cum arată Tudor Panfile în lucrarea „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului: studiu etnografic”, «unele femei au un Filip, țin un Filip; altele au doi Filipi, iar cele mai multe țin trei Filipi (…) Femeia începe să țină Filipii de îndată ce se mărită. Dacă se duce la casa bărbatului, va ținea Filipii soacrei sale. Dacă bărbatul va veni în casa ei, tânăra nevastă va ținea Filipii pe care îi ține și mama sa. Când fata, măritându-se, părăsește casa părintească și mama ei rămâne fără altă fată și moare fără noră, atunci tânăra își iea și ține Filipii mamei sale sau ai casei părintești, pe lângă cei ai soacrei. În chipul acesta, ajung Filipii până la un număr de șase. Când însurățeii își fac casă nouă, nevasta tânără își ține Filipii soacrei sale sau ai mamei sale, ca și când ar fi rămas în casa lor (…) Filipii apără casa de rele, de primejdii: de foc, de lupi și îndeobște de jigănii, cari strică vitele și chiar primejduiesc viața omului, căci dacă lupul nu găsește ceva pe lângă o casă, va îndrăzni și la oameni».

În unele regiuni se crede că „Filipii sunt niște sfinți mai mari peste fiarele sălbatice sau peste lupi”. În acest sens, în lucrarea „Sărbători și obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu arată că «Filipii sunt legaţi, fără îndoială, de lupi, cele mai fioroase carnasiere din România, cărora le deschideau ciclul anual de reproducție.
Conform tradiţiei, lupii pedepseau oamenii, în special pe crescătorii de animale care încălcau o sumedenie de interdicții instituite în zilele dedicate Filipilor. Ei erau un fel de patroni ierarhizați după putere, cel mai mare şi cel mai rău fiind Filipul cel Şchiop sau Gădineţul Şchiop sărbătorit fie la Ovidenie, fie la Sântandrei».

Potrivit lui Ion Ghinoiu «credinţele şi practicile magice care însoţesc Filipii de Toamnă sunt de o bogăție impresionantă, producând nedumerire în rândul culegătorilor de etnografie şi folclor de la sfârşitul sec. al XlX-lea şi începutul sec. al XX-lea». Iată ce scrie în acest sens cunoscutul folclorist muscelean Constantin Rădulescu-Codin în lucrarea „O samă de cuvinte din Muscel (1901”: „Dar eu mă crucesc tare de Filipii aceştia! De unde or mai fi ieşit şi ei, că-n calendar nu-i nici o pomeneală de Filip ori de Pilip. Şi cât sunt de ţinuţi, doamne, Pilipii! Şase zilişoare în rând femeile nu dau gunoiul afară, încât se strânge o târnă de gunoi după uşă. Nu împunge una o dată cu acul şi nu pune mâna pe nimic, ˊcă e rău de lupˋ! Iți ia lupul oiţele din bătătură! Să te ferească Dumnezeu să isprăveşti de moară-n Pilipi, să ţi se stingă focul în vatră, ori să-ţi lipsească ceva din casă, că nu te lipeşti de vecine, de te-ar vedea mort de foame ori îngheţat scut. Afurisite lighioane trebuie să mai fie şi lupii aceştia! Vezi d-ta, de unde să știe ei c-ai ținut Pilipii, ca să se uite cu jind la oiţele şi la porcii d-tale, fără să le poată mânca, iar pe ale mele, care n-am ținut Pilipii, să mi le mănânce?!».

Omul, în lupta sa cu neînduplecata fiară, a inventat sisteme ingenioase de vânătoare, a construit adăposturi sigure pentru animalele domestice, a organizat creșterea vitelor în turmă, cireadă, herghelie. Tudor Panfile arată că mijloacele practice de apărare erau însă însoţite de numeroase practici magice: „In această zi se lipește gura sobii, ca să se lege şi gura lupului şi, prin urmare, să nu strice vitele“; „Prin unele părţi ale jud. Dolj, în tot timpul celor trei zile, cât durează pe acolo Filipii, se ţine atârnată de lemnul coșului o secure cu scop ca întreaga familie să fie ferită de pagube“; în această zi „nu este bine să desfaci deloc foarfecele, că se deschide gura lupului”.

Totodată, ziua de 14 noiembrie marchează lăsatul secului pentru Postul Crăciunului, fiind ultima zi în care creștinii mai pot mânca mâncăruri „de dulce”. Din rânduielile bisericești aflăm că se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie, însă, dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Acest post se încheie pe 24 decembrie.

Așa cum arată Patriarhul Daniel, «Postul Nașterii Domnului sau Postul Crăciunului a fost instituit în sec. IV-V, deci mai târziu decât Postul Sfintelor Paști. Este un post al pocăinței, dar nu cu aceeași intensitate ca Postul Sfintelor Paști (…) Desigur, orice post ne cheamă la pocăință, însă Postul Crăciunului îmbină pocăința cu milostenia și fapta bună, la care ne îndeamnă Evangheliile dinaintea și din timpul acestui Post».

O serie de obiceiuri populare la lăsatul secului au fost prezentate de Tudor Panfile în lucrarea „Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului: studiu etnografic”: «Ca și la lăsatul secului de Postul mare, dar mai ales acum că „oamenii au de toate”, se fac petreceri cu mâncare și cu băutură între rubedenii. Prin Oltenia se obișnuiește ca după masă toate oalele să se pună cu gura în jos, pentru a fi feriți cei din casă de orice pagubă. Prin Transilvania, după lăsatul de sec se adună toate oasele și celelalte rămășițe de la mâncăruri, se pun într-o față de masă și a doua zi se aruncă afară spre răsărit, zicându-se: – Paserile cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiți îndestulate și de la holdele mele oprite! Cu acest chip se crede că vrăbiile – mai ales – nu vor strica ogoarele».