Datini și credințe românești în Ajunul Crăciunului

Însumând o multitudine de datini și credințe, Ajunul Crăciunului pregătește comunitatea pentru marele eveniment de sfârșit de an – Crăciunul, Nașterea lui lisus Hristos.

Ajunul Crăciunului este patronat de Moș Ajun pe care specialiștii îl identifică ca fiind un zeu în Panteonul românesc, frate mai mic cu Crăciun. Așa cum prezintă Antoaneta Olteanu în lucrarea Calendarul poporului român, «Moș Ajun și Moș Crăciun sunt doi moşi cari se aseamănă unul cu altul ca doi fraţi gemeni, ca două picături de apă: amândoi bătrâni, cu bărbile lungi până la pământ, stufoase și albe ca zăpadă, amândoi sunt buni și darnici, amândoi cutreieră lumea de la un capăt la altul, răspândind veselia în juru-le, prin darurile bogate și îmbelșugate ce fac cu osebire copiilor, pe care scot totdeauna din marile și în veci plinele lor trăiști, amândoi umblă pe același drum și în veci nedespărțiți unul de altul, cum Dumnezeu și Sfântul Petru de asemenea umblau amândoi pe un loc, tot așa de buni și bătrâni amândoi.

Moș Ajun dăruiește din marea și bogata lui traistă nuci, pere, covrigi, colaci, colindeți, plăcinți, prăjituri, bomboane și alte dulcețuri și mâncări plăcute lor. Iară Moș Crăciun le aduce haine, încălțăminte, jucării, cârnați, cartaboașe și șorici de purcel».

Obiceiurile specifice Ajunul Crăciunului sunt prezentate și de Tudor Panfile în lucrarea Sărbătorile la români – Crăciunul. Studiu etnografic (1914): «In seara de 23 spre 24 Decemvrie, după miezul nopții și până la ziuă, se obișnuiește, prin unele părţi din Ardeal şi Țara Românească, să meargă cetele de copii, alcătuite din doi, trei, patru, şi câte odată şi mai mulți inși, din casă în casă, cu colinda, Moș-Ajunul, bună-dimineața, colindișul sau bună-dimineața la Moș-Ajun. Pleacă toţi, strigând pe la ferestrele locuitorilor:

„Bună dimineața la Moș-Ajun!
Ne dați, ori nu ne dați?“.

Stăpânul casei le dă covrigi, mere, nuci sau colindețe.

În Transilvania, colindătorii (pițărăi) sunt considerați aducători de noroc și de fericire. Cum intră în casă, e datină să scormonească focul în vatră cu bețele pe care le poartă în mâini (colindele).

În unele părţi din Oltenia, copiii fac un steag dintr-o prăjină lungă, împestrițată la fum, în vârful căreia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie, închipuind darurile pe cari magii le-au adus la ieslele în cari s’a născut Mântuitorul. La fiecare casă urează:

„ Bună dimineața la Moș-Ajun,
Că-i într-un ceas bun!”.

În acest timp, unul din casă iese afară cu o farfurie pe care sunt boabe de grâu, fasole și porumb, din care colindătorii, luând câte puţin, aruncă prin casă, zicând:

Grâul atât,
Spicul atât,
Pita cât masa,
Fuioarele
Cât râștiitoarele (Rășchitoarele)
Mănușele
Cât mătușele!
Ce-i afară să izvorască,
Stăpânii să stăpânească
Sănătoşi ».

Alte obiceiuri din Ajunul Crăciunului sunt descrise de Ion Ghinoiu în lucrarea Obiceiuri populare de peste an: dicționar (1997): «După miezul nopții se face Masa de Ajun, masã festivă pentru sufletele morţilor, încărcată cu alimente de post (grâu fiert, turtă, pâine, fasole scăzută, prune fierte), vin ș.a., pentru ospătarea spiritelor morţilor.

După sfințirea Mesei de Ajun, în dimineața zilei de 24 decembrie alimentele sunt împărțite membrilor familiei și vecinilor ».

De asemenea, Ion Ghinoiu amintește și de „Barba lui Moş Ajun, un fuior de cânepă primit ca plată de preotul care sfințește alimentele în Ajunul Crăciunului (Moldova, Bucovina).

Potrivit lui Marcel Lapteș, «în noaptea de Ajun, în Ținutul Pădurenilor se pregătea „Crăciunița”, o pâine specială care se punea pe masã peste o grămăjoară de otavă. Sãtenii credeau că în acea noapte va veni „calul lui Crăciun” și va mânca din ea „ca să ne dea anul ce vine bogat și cu noroc”. Tot în Ajun se așezau darurile pentru colindători pe masã iar merele se puneau la fereastră „să râdă la copii”.

În satele din Țara Hațegului, până aproape de noi, femeile puneau în Ajun pe masã două pâini făcute în cuptor din aluat de „grâu curat” și un pahar de apă pentru că „se așteaptă la miezul nopții să vină morții din familie și să se ospeteze”, după cum spunea o localnică din satul Râul de Mori. La Brotuna, Ociu și Prăvăleni, sate ale comunei Vața, bătrânii puneau pe masã „o sticlă cu vinars întors să bee dracii, să se-mbete și să lase colindătorii în pace”.

În satele de pe Platoul Luncanilor în special la Alun, Cioclovina, Luncani și Ursici și astăzi bătrânii cred că-i bine să pui mâna pe coasă, sãcure, furcă sau topor „că ți-o fi drag să lucri tãt anu’”, spuneau ei. Gospodinele din multe sate hunedorene cred și astăzi că „perișoarele (sarmalele – n.n.) care fierb în Ajun sunt cele mai sățioase că le veghează Moșu’”.

Ajunul de Crăciun apare și astăzi în satele noastre ca o explozie de bucurie și veselie. La toate acestea se adaugă consumul unor alimente ritualice (colaci și cozonaci în formă de cercuri – reprezentând soarele și luna și pomi – bradul nemuritor) o serie de excese gastronomice și ludice, stingerea și aprinderea luminilor (mai modern ale becurilor decorative ale bradului) precum și unele manifestări de strigăte de bucurie și urâri care ne dau imaginea trecerii în alt timp (…)

Toate aceste tradiții și obiceiuri aveau menirea să atragă fertilitatea și bogăția în gospodăriile și pe ogoarele sătenilor. Ajunul – prima treaptă a Crăciunului – anticipa prin aceste manifestări simbolice noul an agrar, „anul tânăr” din marele circuit al vieții ».