Mărţişorul, aceasta emblemă a lunii martie, fără de care întâmpinarea primăverii ni se pare de neconceput,  îşi are originile in civilizaţia antică.

Folcloriştii atribuie mărţişorului o descendenţă directă din emblemele războinicului Mars, deoarece în momentul sărbatorii  ’’Idele lui Marte’’,  când zăpada nu era încă topită în întreg Imperiul Roman,  puteau începe campaniile militare. Aşadar roşul şi albul ar semnifica tocmai această zi: vitalitate şi victorie, pe de o parte, purificare şi inaugurare, pe de alta.  Apoi s-a afirmat că împletirea celor două culori ar fi o amuletă puternică împotriva deochiului şi un semn al candorii.

Șnurul reprezenta „funia anului” care împletea zilele celor două anotimpuri de baza, iarna și vara. Toate tradițiile despre Dochia întăresc ideea ca românii au avut un an structurat pe eterna opoziție a contrariilor: lumina – întuneric, vară – iarnă, cald – frig, fertilitate – sterilitate, viaţă – moarte. În legendele Dochiei sunt amintite, aproape fără excepție, vara și iarna.

La început, mărţişorul era doar această împletitură simplă şi discretă, pentru ca mai apoi să i se adauge o monedă de aur sau argint (chiar un ban găsit adeseori), care se purta la gât sau la încheietura mâinii, având numele de ‘’marţ’’ sau   ’’mărţiguş’’.  Acestea se dăruiau copiilor de către bunici, părinţi şi mai ales naşi, astfel că erau purtate nu doar de fete, ci şi de băieţi.  Se credea că apără de ‘’soare sec’’ (insolaţie) şi  de ‘’friguri ‘’ (malarie), că aduc noroc şi belşug.

Fetele purtau mărţişorul ca să-şi păstreze tenul alb, căci ‘’Cine poartă mărţişoare nu mai e pârlit de soare’’.  După ce erau purtate mai multe săptămâni (uneori până la Paşti sau până la apariţia primelor stoluri de păsări călătoare), şnururile se agăţau în ramurile înflorite ale pomilor fructiferi sau în tufele de trandafiri într-o încercare de transfer reciproc al calităţilor: plantele aveau să dea rodnicia şi splendoarea lor tinerilor, iar în schimb, aveau să fie ferite de ‘’ochii pătimaşi ‘’ care le-ar fi putut lua rodul.  Alteori, mărţişorul era aruncat în direcția de unde veneau păsările călătoare, rostindu-se: „Ia-mi negrețele și dă-mi albețele”.

În Transilvania, mărțișoarele se atârnă de uși, ferestre, de coarnele animalelor domestice, întrucât se consideră că astfel se vor speria duhurile rele.

La mijlocul secolului al XIX-lea amuleta apărătoare de boli şi deochi şi aducătoare de noroc şi bunăstare s-a transformat în bijuterie, mărţişorul devenind una dintre cele mai reprezentative tradiţii româneşti  adoptată (dar şi adaptată) de orăşeni.  În locul ‘’şnurului de arnici şi găitan‘’ atât de modest,  dar plin de înţelesuri simbolice, au apărut miniaturi ce transmit în fond acelaşi mesaj: urare de noroc, sănătate şi belşug în prag de primăvară.  Mici figurine simbolizând norocul  (potcoava, trifoiul cu patru foi şi coşarul)  sau renaşterea şi fertilitatea naturii au luat locul monezilor din metal preţios.  Mărţişorul a preluat funcţia darurilor premaritale căci, în ipostaza de bijuterie şi amuletă, mărţişorul este dăruit femeilor de către bărbaţi. Schimbul de mărţişoare se face numai între persoane de sex feminin,  ca o proiecţie modernă a darului obligatoriu din practicile de înfrăţire simbolică, ori doar ca formă de a cultiva relaţiile de prietenie.  Pentru că este perceput ca o podoabă, bărbaţii nu mai poartă mărţişor, ci doar băieţii mici în Moldova,  acolo unde se mai păstrează credinţa în rosturile lui magice.

Ziua de 1 martie (Mărţişorul sau Marţul) rămâne şi astăzi o zi de bucurie, de instaurare a armoniei, pragul sărbătoresc al primăverii, punctat  de plăcerea de a face şi de a primi daruri.  Poate că tocmai credinţa că a face un dar înseamnă nu doar dragoste şi împăcare,  ci şi a atrage forţele benefice şi a le face favorabile,  a contribuit la perpetuarea acestei vechi tradiţii.