Boboteaza. Ziua în care se sfințesc apele și se deschid cerurile

Ziua de Bobotează, 6 ianuarie, marchează sfârșitul ciclului sărbătorilor de iarnă și este o sărbătoare dedicată purificării apelor și a naturii.

Boboteaza este în primul rând o sărbătoare creștină, la această dată fiind prăznuit Botezul Domnului în Iordan, un eveniment care în limbaj teologic-liturgic are şi denumirea de „Dumnezeiasca Arătare” asta pentru că, așa cum se arată în Evanghelia după Matei (3, 16-17), «Iar botezându-se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit».

Potrivit tradiției, cu prilejul Arătării Domnului are loc Sfințirea cea Mare a apei, sau Agheasma Mare, aceasta slujbă fiind săvârșită numai de Bobotează. Pregătirea acestui moment se face cu multă atenție în fiecare comunitate, prevederile tipiconale (care țin de tipicul religios) îndemânând preotul să săvârșească slujba în exteriorul bisericii, lângă un râu, fântână, izvor sau într-un loc frumos amenajat, uneori împodobit cu cruci de gheață, unde se pregătesc şi se împodobesc numeroase vase cu apă.

Nu de foarte mult timp, în satele din Moldova îndeosebi, credincioșii sculptează din apele înghețate ale lacurilor cruci și mese de gheață, așezându-le în locurile unde se va sfinți Agheasma Mare. Tradiția nu pare prea veche, fiind legată de pelerinajul obștii credincioșilor către o apă unde se oficia slujba de sfințire. Astăzi, în puține locuri se mai fac asemenea pelerinaje, dar, dacă creștinii nu au mai mers la râu ori la lac să sfințească apa, au adus râurile sau lacurile, prin aceste cruci cioplite în gheață, pentru a fi binecuvântate.

Acolo unde există în apropiere o apă curgătoare sau un lac (de curând și la malul Mării Negre) credincioșii se deplasează împreună cu preotul, care aruncă o cruce în apa, iar tinerii se scufundă pentru recuperarea ei. Aruncarea și recuperarea crucii din apă de Bobotează este un obicei care se păstrează atât în sate, cât și în orașe, simbolizând intrarea și ieșirea lui Hristos din apa Iordanului.

După slujba de sfințire a apei, transformată acum în Agheasma Mare, fiecare participant își ia apă sfințită în vasele sau sticlele cu care a venit de acasă, existând credința că folosirea acesteia „ne sfințește sufletele şi trupurile, casele, gospodăriile, pământurile, întreg spațiul în care ne desfășurăm activitatea, munca și învățătura”.

Pe lângă înțelesurile creștine – momentul nașterii spirituale a Mântuitorului Isus Hristos – Boboteaza are și trăsături de mare sărbătoare populară cu tradiții și obiceiuri specifice. Astfel, Boboteaza cumulează elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile creștine adăugându-se practici populare de purificare a spațiului și de alungare a spiritelor malefice.

Așa cum arată etnograful Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, „atât în Bucovina cât și în celelalte locuri locuite de români, mai ales Transilvania și Banat, este datină că, în decursul sfințirii apei la Bobotează prin preoți, se scot toate vitele afară din staule (grajduri, poeți) spre a se aerisi și împărtăși și ele prin aer de botez (…) iar după ce s-a sfârșit sfințirea apei, fiecarele, cum se întoarce de la biserică, respectiv de pe locul unde s-a săvârșit sfințirea, cu apă sfințită acasă, stropește cu puțină apă de aceasta toate vitele și nutrețul lor, apoi bea fiecare căsaș câte oleacă pe nemâncate (înainte de mâncare), anume ca să se curățească și să se sfințească, iar restul îl păstrează peste tot anul într-un șipușor, căci apa sfințită în ziua de Bobotează nicicând nu se strică și, afară de aceasta, e lecuitoare și tămăduitoare de orișice boală (…) ba, ce este încă și mai mult, apa aceasta nu numai că are o putere foarte mare, vindecătoare, ci printr-însa, după credința românilor din Bucovina, Moldova și Muntenia, se pot boteza chiar și moroii sau muronii, după cum îi numesc bănățenii, adecă copiii cari au murit nebotezați (…) drept aceea, mamele, cari au avut nenorocirea să piardă un copil, să-l nască mort, sau cărora le-au murit copiii mai înainte de a fi fost încreștinați, acele mame, zic, pentru a încunjura ca după al șaptelea an să se facă copiii lor moroi, trebuie, după cum spun româncele din Moldova, să care cu gura șapte ani de-a rândul în ziua de Bobotează agheasmă mare și să stropească cu ea mormintele lor”.

Referitor la acest ritualul foarte complex, Simion Florea Marian a publicat un studiu intitulat „Moroii” în revista „Albina Carpaților”/III/1878, în care se arată că: „În ziua de Bobotează, româncele din Bucovina iau agheasmă de cea mare, care se face la Iordan, și ducând-o într-un păhărel sau și în alt vas, o toarnă în cruciș peste mormintele unde știu că se află copiii lor îngropați, sau toarnă agheasmă de aceasta pe sicriul moroiului prin o borticică anume făcută, și de câte ori toarnă, de atâtea ori rostesc formula botezului, adecă: «Botează-se robul lui Dumnezeu Ion (de este băiat), Maria (de este copilă), în numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, amin!» Iar numele, ce s-a dat copilului mort la cea dintâi turnare a agheasmei, trebuie să se repețească în toți cei șapte ani. Prin această procedură, repețită în fiecare an în ziua de Bobotează, moroiul e deplin botezat și mai mult nu rămâne moroi, ci cutare copil, și locul unde este îngropat nu cășunează nimănui nici o nenorocire, nici o daună. Atât oamenii cât și vitele care trec pe acolo sânt lăsați în pace, căci moroiul, botezat fiind, nu se mai scoală din mormântul său, nu mai iese afară, ci rămâne acolo pentru totdeauna, ca și oricare alt mort de rând”.

Un alt obicei în ziua de bobotează este „Ardeasca”, care presupune purificarea aerului prin focuri și fumegații. Acest obicei a fost descris de Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, după cum urmează: „În unele părți ale Bucovinei era mai înainte datină ca tineretul să ia, după ce s-a sfințit apa la Iordan, câte un tăciune aprins din focul ce a fost făcut pentru aprinderea săcălușelor și să se întoarcă cu tăciunii aceștia într-un loc mai deschis, bunăoară pe un tăpșan, și acolo, punând iarăși tăciunii la un loc, și mai punând încă paie și frunze uscate peste dânșii, făceau un foc mare. După aceasta, înconjurându-l din toate părțile, prindeau a juca în jurul lui. Iar când focul prindea a se potoli, atunci începea care dincotro a sări peste dânsul. Facerea focului acestuia, precum și jocul dimprejurul lui se numeau Ardeasca (…) Afară de focul, despre care am vorbit până aici, este datină în unele părți ale Bucovinei de a se face cu tăciuni de la Iordan încă și un alt foc, și anume prin pomete. Iar acest foc din urmă se face de aceea ca, afumându-se pomii cu fumul ce iese dintr-însul să fie mai roditori. Ce se atinge de tăciunii rămași de la săcălușuri, trebuie să mai amintesc încă și aceea, că ei nu se întrebuințează numai spre facerea focurilor descrise mai sus, ci și pentru alte scopuri. Așa unii români din Bucovina, luându-i și aducându-i acasă, afumă casele și grajdurile cu dânșii; fac cruce la grindarul casei, pe la ferestre și prin grajduri, zicând că acești tăciuni sânt de tot sfințiți și curați, și ca atari apărători în contra tuturor răutăților și mai ales în contra spiritelor celor necurate”.

Un alt obicei întâlnit aproape în toată țara este „Boboteaza cailor”. Vechimea acestui obicei este amintită și de Nicolae Iorga în lucrarea „Istoria Românilor în chipuri și icoane”. În contextul procesiunii de sfințire a apei, „după ce se mântuie slujba în biserică (…) cădelnița se mișcă de nouă ori înaintea familiei domnești, de trei ori încă înaintea copiilor. Apoi Mitropolitul, urmat de episcopi, sfințește apa. Atunci iarăși puștile și tunurile salută, în bucuria obștească (…) Acum e binecuvântarea cailor de luptă, desigur ca în străvechiul Bizanț, a cărui icoană slăbită trăiește încă aici. Un număr de cai cu arșale scumpe, împodobite cu aur și mărgăritare, sânt aduși de oamenii Comisului celui Mare, în mijlocul uimirii bucuroase a poporului. Un călător a văzut în Moldova, la 1647, douăzeci și patru de cai foarte frumoși pe cari Mitropolitul îi stropi cu aghiazmă. Străinii ce încunjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avură prilejul să-l vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba-Iulia, capitala Ardealului supus Românilor”.

O descriere a obiceiului „Boboteaza cailor”, așa cum se desfășoară chiar și în prezent în județul Mehedinți, o regăsim în lucrarea „Calendarele poporului român – ianuarie”/2013, autor Antoaneta Olteanu, unde se arată că „sătenii vin călare la preot, care, după ce sfințește apa din fântână, botează cu busuiocul atât oamenii, cât și caii, frumos împodobiți. Se face apoi o paradă prin tot satul”. În strânsă legătură cu „botezul cailor” este și un alt obicei specific acestei zile, respectiv „încurarea cailor”, care presupune ca cei mai buni cai ai sătenilor să fie puși la întrecere, iar tinerii călare, având în mână un steag, merg pe la casele oamenilor și, după ce stropesc casa cu apă și aruncă tămâie pe acoperiș, rostesc urarea de belșug şi prosperitate: „Cum aruncăm apa, așa să fie holda bogată!” Noaptea copii merg cu „Iordănitul”, trecând din casă în casă, cu găleți de apă și busuioc, pentru a stropi gazda, care-i răsplătește cu monezi aruncate în găleată. Copiii cântă:

„În Iordan, botezându-te
Domnul, cu crucea lui cea sfântă,
La anul să fie
An mai bogat,
Mult mai curat”.

Conform tradiției populare, la Bobotează se deschide cerul și îngerul păzitor îi spune celui de însurat sau celei de măritat încotro îi va fi norocul. Astfel, ziua de Bobotează era considerată ultima zi de pețire a fetelor (timpul pețirii era între Crăciun și Bobotează) și, prin urmare, reprezenta apogeul practicilor referitoare la întâlnirea ursitului şi a dragostei adevărate. Așa cum arată Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, în această noapte, fetele recurgeau la numeroase practici mai mult sau mai puțin magice pentru a-şi ghici sau vedea alesul: „Drept aceea, fetele cele mari, cărora nu le-au sosit încă pețitorii (…) și mai cu seamă cele bătrâne, cari nu se pot mărita, își fac în ziua precum și în ajunul acestei zile, pe dragoste și pe ursită, anume să fie căutate, iubite și jucate de feciori și ca să se poată cât mai degrabă mărita. Așa fetele din Bucovina, cari voiesc să fie căutate, iubite și jucate de feciori, se duc seara spre Bobotează și aduc apă neîncepută de la fântână. După ce au adus-o, pun în ea vreo câteva fire de busuioc și apoi o așază într-un loc unde să o bată soarele, când va răsări a doua zi dimineață. A doua zi dimineață, adecă în ziua de Bobotează, cum se scoală încep a descânta apa (…) după care se spală cu apa în care se află busuiocul și care a fost astfel descântată. Apoi se îmbracă frumos, se duc la biserică și după amiaza la joc”.

Aceste practici erau întâlnite și în Transilvania încă din secolul al XIX-lea, o minunată descriere a lor fiind făcută de Ion Pop-Reteganul în lucrarea „Starostele sau datini de la nunțile românilor ardeleni”/1891. Astfel, fetele care nu se puteau mărita mergeau la o fântână în dimineața de Bobotează, până să răsară soarele, și rosteau următorul descântec de dragoste:

„Bună dimineața apă mândră leuroasă!

Sănătate bună fată mândră și frumoasă!

Eu am venit la tine apă mândră leuroasă,
Să mă faci mândră şi frumoasă,
Că m-am aflat de ochi orbită,
De urechi asurzită,
De gură amuțită,
De mânuri legată,
De picioare-mpiedicată
Şi-n ură până-n grumaz băgată!

Nu te teme fată mândră şi frumoasă,
De ochi dezorbi-te-oi,
De urechi dezasurzi-te-oi,
De gura dezamuţi-te-oi,
De mânuri dezlega-te-oi,
De picioare despedica-te-oi,
Cu apa Iordanului spăla-te-oi,
Și la toți feciorii arăta-te-oi”.

Pe lângă obiceiurile și practicile mai sus, există o multitudine de credințe și superstiții specifice zilei de Bobotează, multe dintre acestea fiind descrise de Simion Florea Marian în lucrarea sa, după cum urmează:

„La Bobotează se deschide cerul și îngerul păzitor îi spune celui de însurat sau celei de măritat încotro îi va fi norocul.

Cine va vedea cerurile deschise în noaptea de Bobotează va fi drept înaintea lui Dumnezeu.

Cine moare în această zi sufletul aceluia merge de-a dreptul în cer, care stă toată ziua deschis spre aducerea aminte despre prezența spiritului sfânt la Botezul Domnului.

Dacă în ziua de Bobotează, dimineața înainte de sfințirea apei, un flăcău sau o fată lunecă și cade, se crede că respectivul sau respectiva se va însura sau mărita în acel an.

Alții, din contra, cred că cine cade în ziua de Bobotează, și mai ales dintre bărbați și muieri, până la anul moare.

Cele mai multe fete mari merg în ziua de Bobotează la biserică, mai cu seamă de aceea ca să calce în urma preotului când iese acesta cu procesiunea spre a sfinți apa, crezând că, dacă vor călca în urma lui, atunci se vor mărita mai degrabă (…)

Dacă în ziua de Bobotează va bate crivățul, vor fi roade la bucate”.

În această zi sunt interzise certurile în casă, vorbele urâte, sudălmile și drăcuirile și nu se dă nimic cu împrumut.