31 decembrie – Revelionul. Îngropatul Anului Vechi și Nașterea Anului Nou

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie este numit Îngropatul Anului sau, mai modern, Revelion.

Așa cum se arată în Dicționarul de Mitologie română, autor Ion Ghinoiu, «Revelionul este sărbătoarea nocturnă dedicată celui mai vechi zeu al omenirii, Anul, personificare a Soarelui, numit Vechi înainte de miezul nopții, şi Nou după miezul nopții.

Anul, asemănător celorlalți zei ai omenirii (Zeus, Saturn, Crăciun, Shiva sau Mitra), se naște, crește, îmbătrânește, moare şi renaște perpetuu, după 365 de zile (…) Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este împărțit de Revelion în două perioade simetrice.

Prima etapă, cuprinsă între Ignatul Porcilor şi miezul nopții de Revelion, se suprapune peste zilele premergătoare solstițiului de iarnă, când se mărește noaptea, sporește frigul şi întunericul, fenomene care alimentau spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Sfântul Soare va dispărea definitiv de pe cer. Sosește însă fenomenul astronomic spectaculos al solstițiului când Soarele începe să urce pe bolta cerului iar ziua să crească puţin câte puţin. Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice redau simbolic, la început, teama, dezordinea şi haosul generate de îmbătrânirea şi moartea divinității adorate, apoi, după renașterea ei la miezul nopții de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul».

«Prin sărbătorile şi obiceiurile de Anul Nou, românii îmblânzesc timpul necruțător prin culturalizarea fenomenelor naturale care se desfăşoară independent de dorința şi voința lor: sacrificiul ritual al porcului, reprezentare zoomorfă a spiritului grâului; prepararea alimentelor rituale din grâu (colaci, turte), şi din carne de porc (piftie, cârnați); credința că se deschid mormintele şi se întorc spiritele morţilor printre cei vii; abundența ospețelor şi petrecerilor cu excese de mâncare, băutură, distracție, gesturi, cuvinte şi expresii licențioase, Perinița, supraviețuiri ale unor practici orgiastice; activitatea cetelor de feciori care redau, prin colinde şi numeroase acte rituale, drama nașterii şi morții anuale a divinităţii adorate; stingerea luminilor în noaptea de Revelion înfățișând întunericul şi haosul desăvârșit provocat de moartea divinității; aprinderea luminilor care simbolizează nașterea divinității şi, odată cu aceasta, a timpului şi a lumii înconjurătoare; credința că acum se deschide cerul, ard comorile şi vorbesc animalele; alungarea spiritelor malefice prin zgomote de tot felul (bice, clopote, strigături); Plugușorul, Semănatul, Sorcova; încercarea norocului, aflarea ursitei, întocmirea calendarelor meteorologice (din foi de ceapă, din coji de nucă etc.); împăcarea pricinilor şi săvârșirea actelor de toleranță şi îngăduință; începerea simbolică a lucrului şi altele (Ion Ghinoiu, Sărbători și Obiceiuri Româneşti – 2003)».

Datorită vechimii Sărbătorii Anului Nou şi inconsecvenței legată de fixarea datei Nașterii Domnului (la început pe 6 ianuarie, peste mitul biblic al Facerii omului, apoi pe 25 decembrie, peste locul celebrării zeului Crăciun) momentele desfășurării obiceiurilor nu se mai supun în totalitate acestui scenariu ritual. În momentul mutării sărbătorii Anului Nou de la 25 decembrie la 1 ianuarie, practicile rituale de sfârșit și de început de an, inclusiv ceremonialul îngropării Anului Vechi, au fost transmise zilei de 31 decembrie.

Ele au prins, cu atât mai mult cu cât la 1 ianuarie era oricum celebrat un sfânt important, care dispunea deja de o sărbătoare consistentă. Astfel, ajunul Sf. Vasile, ajunul Anului Nou este marcat de numeroase practici cu caracter oracular – premarital, agricol, meteorologic ș.a. –, culminând cu cele de a doua zi, puse sub semnul magiei „primei zile“ a anului. Fără a avea amploarea practicilor din Ajun, Plugușorul, Plugul cel Mare continuă, cu o doză mai mare de spectaculos, actele magice de propiţiere ale viitoarei recolte (Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român – 2000).

Potrivit lui Pop Mihai (Obiceiuri tradiționale românești – 1999), «în folclorul nostru, ciclul zilelor care formează sărbătoarea Anului Nou este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat şi colorat prilej de manifestări folclorice. Cu durată diferită în timp şi cu diverse forme de realizare și repertorii, obiceiurile de Anul Nou sunt variate regional și, cu toate acestea, deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscută tuturor zonelor etnofolclorice, caracterul esențial al sărbătorii fiind bucuria şi încrederea cu care omul întimpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetație, al unei noi etape în viaţa lui şi a semenilor săi, a colectivității în care trăiește».

Indiferent dacă ne aflăm în Moldova, Transilvania, Oltenia, Muntenia sau în Dobrogea, tradițiile și obiceiurile românilor au o frumusețe aparte, deopotrivă încărcate de veselie, dramatism, ironie și poezie, un amalgam de contraste unic în lume. Dintre tradițiile de Anul Nou nu lipsesc cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug şi bucurie, primesc de la gazdele colindate colaci, vin, cârnați sau bani.

În satele românești, cete de flăcăi se pregătesc pentru „urat”, respectând datinile și obiceiurile din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Noului An, pe înserat, își fac apariția „mascații”. În Bucovina se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje precum: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „brezaia” (datorită înfățișării pestrițe a măștii), obiceiul practicându-se mai ales de Anul Nou.

Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un „Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul „puiului de urs”). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile.

Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.

„Bungherii” reprezintă un obicei unic în țară, acesta fiind întâlnit doar în Bucovina. Alaiul urătorilor de Anul Nou este format dintr-un grup de 4-6 bărbați (autoproclamați ca făcând parte din ceata „frumoșilor”), sunt costumați într-o imitație de uniformă militară din sec. 19, ornată cu epoleți de mătase și cu panglici colorate, iar peste uniformă sunt încinși cu brâu și diagonale pe care sunt cusuți foarte mulți bunghi (nasturi de metal – n.n.); uneori au și săbii.

Au un joc specific, de „ceată”, cu melodie proprie, ei joacă în cerc și spun strigături de joc, unele chiar licențioase. Sunt acompaniați de instrumente de suflat și tobe, în ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

În Moldova se întâlnește dansul arnăuților, a căror sosire o anunță sunetul de zurgălăi, tobe și trompete. Ei sunt îmbrăcați în costume populare și poartă peste cămașă o năframă din borangic sau un șervet pe care sunt prinse mărgele. Poartă și fustă cu zdrențe, de cele mai multe ori roșie sau albastră, opinci cu zurgălăi, ițari albi și buzdugan împodobit în mână. Joacă pe la case „Ieșeasca”, pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care urmează, fapt care reiese chiar din primele versuri:

„Aho, aho, ho-ho / Mâine anul se-noiește / Plugușorul se pornește / Și începe a brăzda / Pe la case a ura / Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are / Semne bune de belșug / Pentru brazda de sub plug”.

Textul Plugușorului este o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase, începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare. Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

În dimineața Anului Nou, ca o continuare a Plugușorului, copiii umblă cu semănatul. Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz sau cu porumb (mai rar),
intră în case, aruncă boabe, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an (Tradiții, obiceiuri şi superstiții de Anul Nou).

Altă forma de colind de Anul Nou este „Sorcova”, un substitut al divinităţii fitomorfe, invocată de copii pentru a aduce oamenilor sorcoviți viață lungă, sănătate şi prosperitate. Sorcova era confecționată, la început, din una sau mai multe rămurele de pomi fructiferi (măr, păr, vișin, prun sau de trandafir), tăiate şi puse în apă la înmugurit şi înflorit în ziua de Sfântul Andrei (30 noiembrie) sau de Moş Nicolae (6 decembrie).

Apoi, obiectul ritual cu care colindă copiii a început să fie realizat dintr-o nuia cu rămurele împodobite cu fire colorate de lână, cu beteală şi cu un fir de busuioc în vârf. În Bucovina, sorcova are atașat și un clopoțel. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucât va rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei. Copiii, după ce îşi sorcovesc părinţi şi rudele apropiate, pornesc, câte doi-trei, colindatul prin vecini.

În timp ce rostesc textul: „Sorcova, vesela,/ Să trăiţi, să-mbătrâniţi/ Ca un măr, ca un păr/ Ca un fir de trandafir!/ Tare ca fierul,/ Iute ca oţelul!/ Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata!/ La anul şi la mulţi ani!„ colindătorii ating ritmic cu Sorcova ușa sau fereastra, dacă se colindă afară, sau corpul gazdelor, dacă se colindă înăuntru. După terminarea colindatului, Sorcova se păstrează peste an, ca un lucru sfânt, agățată de peretele de la răsărit al casei, la icoană sau în alt loc curat al gospodăriei.

În trecut, când viața oamenilor depindea de recoltele obținute, de Anul Nou țăranii încercau să afle cum va fi vremea în anul următor, ca să știe când să are și să semene. Astfel, în noaptea Anului Nou, țăranii apelau la „calendarul din cărbuni”.

Alegeau câțiva cărbuni aprinși și le dădeau numele plantelor pe care doreau să le semene: orz, ovăz, grâu, secară etc. și după cantitatea de cenușă rezultată în urma arderii complete și a stingerii cărbunilor, se vedea cât de bună va fi recolta. Era folosit și calendarul de ceapă. În 12 foi de ceapă erau puse cantități egale de sare și erau lăsate pe pervazul ferestrei. Fiecare foaie de ceapă simboliza o lună din anul calendaristic.

A doua zi, se putea observa gradul de umiditate. În funcție de umiditate, se știa care luni ale anului vor fi secetoase și care ploioase. Și aceasta era o previziune importantă pentru agricultor.

De asemenea, de Anul Nou femeile se ocupau cu diverse practici magico-religioase. În lucrarea Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice (2011), Marcel Lapteș descrie o serie de serie de practici având caracter oracular – premarital: «Fiind la cumpăna între „timpul bătrân” și cel nou fetele din comunitatea sătească îşi căutau prin semne matrimoniale ursitul, aflarea viitorului soț. În satele noastre obiceiul se numea „sânvăsâiul” amintind numele Sfântului Vasile și consta printr-o ceremonie magică în care fetele de măritat îşi ghiceau viitorul soț.

În linii generale, scenariul, locul și recuzita erau cam peste tot aceleași: flăcăii și fetele, de vârste apropiate se adunau la casa unora dintre ei. În camera cu ferestrele acoperite se așezau pe masã 9 – 12 blide (farfurii) cu fundul în sus care fiecare acoperea câte un obiect considerat simbolic: oglindă, pieptene, busuioc, știulete de porumb, spin, bani, pâine, mici instrumente de lucru (cuțit, cute, foarfece). Fetele îşi alegeau câte un blid și în funcție de ce găseau sub el, descopereau prin analogie cu obiectele, defectele sau calitățile viitorilor soți.

Obiceiul descris se practică în deosebi în Ținutul Pădurenilor (laolaltă cu sânvășierea animalelor și schimbatul porţilor), Zona Orăștiei, la Mărtinești și Boșorod, în Platoul Luncanilor, Valea Mureșului și sporadic în Țara Zarandului».

Preluat mai nou şi de români, obiceiul sărutatului sub vâsc este practicat în noaptea dintre ani de cuplurile de îndrăgostiți. Aceştia cred că astfel vor fi însoțiți de dragoste întreg anul.