1 august – Ziua Ursului sau Macaveiul Ursului

Luna august debutează în calendarul popular cu o sărbătoare veche, precreștină, păstrată până în prezent și sărbătorită în întreg arealul etnofolcloric românesc din zonele de munte: Ziua Ursului sau Macaveiul Ursului.
Denumirea de Macaveiul Ursului provine de la suprapunerea sărbătorii creștine Sfinții 7 fraţi Mucenici Macabei (pomeniți la 1 august) peste un substrat de credințe, datini și tradiții geto-dace despre urs, acest animal fiind venerat încă din cele mai vechi timpuri de strămoșii noștri.

Referitor la prezența și importanța ursului în viața geto-dacilor, în lucrarea Mitologie Română (1987), Romulus Vulcănescu vorbește despre „nebrida” din piele de urs pe care o purta Zalmoxis pe umăr şi-l citează pe Reys Carpenter, care considera ursul ca un animal totemic al dacilor, „Zalmo” însemnând piele, iar „Oxis” – urs.

Referitor la continuitatea credințelor geto-dace și a cultului ursului în cultura populară românească, etnograful Ion Ghinoiu consideră că sărbătorile ursului au fost, probabil, atât de importante în spiritualitatea strămoșilor noștri, încât nu au putut fi clintite de reformele calendaristice oficiale de corectare a timpului. Astfel, în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești, arată că ursul a avut un rol calendaristic deosebit, românii acordându-i, de la zonă la zonă, mai multe zile, printre care Stretenie (2 februarie) și Macovei (1 august), cele două zile împărțind anul în două părţi (anotimpuri) perfect egale. Totodată, este reliefată importanța ursului în mitologia românească și prezența acestui animal în obiceiuri legate de naștere sau înmormântare și chiar în unele ritualuri de vindecare.

Invocarea ursului ca putere benefică la obiceiurile de naștere, când copilului de moț trebuia să i se dea „o linguriță de unsoare de urs ca acesta să poată rezista influenței ursitoarelor, care veghează la căpătâiul lui şi îi țes viitorul“.
De asemenea, în unele tradiții populare, ursul este un personaj vindecător mai ales în bolile de copii. În acest sens, Marcel Lapteș, în lucrarea Anotimpuri magico-religioase.

Schițe etnografice, descrie unele obiceiuri din Platoul Luncanilor – Județul Hunedoara (situat între cetățile dacice Piatra Roșie și Costești): „când se pușca un urs se țânea osânza lui în bășică de porc și să ungea pruncii pe foale (burtă – n.n.) și pe spete ca să fie tari ca piatra și zdraveni… și-i afumai pe ai mici cu păr de urs de aveau oarece sperietură”.
Ursul reprezintă în mitologia românească un zeu important, temut, pentru că aducea pagube dintre cele mai mari atât turmelor de oi și de vite, semănăturilor de porumb și stupilor de albine din prisăci. Ca urmare, în această zi nu se lucrează de frica urșilor care pot năvăli la stâne și la grajduri pentru a le mânca animalele. În Țara Zarandului (întinsă pe teritoriul județelor Arad, Hunedoara și Alba), bătrânii mai numeau ziua și „a vitelor” când vacile nu se mulgeau ci „se slobozeau vițeii să sugă”, care creșteau, astfel, mari și puternici ca urșii. Tot în această zi, în unele sate din Țara Hațegului (județul Hunedoara) oamenii puneau ursului ofrande în cale, bucăți de carne de vițel sau oaie, spunând:

„Na, ursule, mâncare
Să nu te dai la mioare,
Să nu te dai la vite,
Că-s mândre și cornute.”

Prin raportare la calitățile magice atribuite ursului în tradiția românească, în Dicționarul de mitologie română, Ion Ghinoiu arată că acest animal este mai degrabă folositor decât dăunător: influențează în bine Ursitoarele la nașterea copilului; noul-născut uns de moașă cu untură de urs crește voinic şi sănătos; copilul afumat cu păr de urs este vindecat de sperietoare; bărbații călcați de urs primăvara scăpau de durerile de spate pe timpul verii; măștile de urs întâmpină sufletele dezorientate ale morților în nopțile de priveghi (Vrancea). Bolile ocolesc copiii botezați cu numele Urs sau pot fi alungate de descântătoare dacă îi este invocat numele:

„Fugi năjit,
Pricăjit,
Că te-ajunge un urs mare,
Cum te-ajunge, cum te stropşeşte,
Cu ghearele te zgârie,
Cu gura te mănâncă, /… /”.

Omul nu are putere să schimbe prin propriile lui forțe ceea ce i-au cântat sau i-au strigat la naștere Ursitoarele. Acestea torc viaţa omului (bogăție, sărăcie şi moarte) după cum le este starea sufletească în ziua ursirii, ele hotărând şi soțul sau soția la căsătorie. Astfel oamenii au speranța că divinitatea Urs ar putea să le vină în ajutor. În satele bucovinene din zona de munte dăinuie credința că omul are nu numai o stea pe cer, ci şi un Urs pe pământ, cu care se aseamănă ca fire: pașnic, blând sau, dimpotrivă, crud şi fioros.

Dacă flăcăii nu se căsătoresc la timp, se crede că Urșii lor s-au lenevit, s-au muiat şi atunci părinții vorbesc cu ciobanii şi vânătorii să stârnească urșii din zonă, poate vor urni şi Ursul flăcăului tomnatic.
Și pentru că Ziua Ursului sau Macaveiul Ursului închide o perioadă în care mierea, aliment considerat multă vreme sacru, mai poate fi culeasă, stuparii, împreună cu prietenii, vecinii și rudele, se ospătează cu faguri, turte calde și vin îndulcit cu miere într-o masă ritualică de întărire a sănătății trupești și sufletești. Apoi, fac lumânări cu „ceara de la Macavei”, pe care le păstrează tot anul, pentru a le arde în zilele considerate a fi cu primejdii.