În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, arhitectura populară din zona etnografică Codru și din lunca superioară a Someșului a cunoscut una dintre perioadele sale de maximă dezvoltare.
Focul a ocupat un loc central în organizarea locuinței tradiționale. În jurul lui s-au desfășurat prepararea hranei, încălzirea, odihna, întâlnirile familiale și numeroase practici rituale.
Munții Branului au păstrat una dintre cele mai bine individualizate forme de arhitectură pastorală din spațiul românesc, rezultat al unei îndelungate adaptări la condițiile naturale ale masivului Bucegi și ale Pietrei Craiului.
Arhitectura tradițională din Valea Dunării s-a dezvoltat în strânsă legătură cu condițiile naturale ale regiunii, cu resursele disponibile și cu experiența acumulată de meșterii locali.