Jenö SZERVÁTIUSZ, sculptor
Jenö SZERVÁTIUSZ s-a născut la data de 4 iulie 1903, la Cluj-Napoca si a încetat din viata la data de 15 septembrie 1983, la Budapesta.
Între 1925 și 1927, trăiește la Paris, unde muncește ca tâmplar și urmează cursuri de seară la École Libre de Beaux-Arts. Aici intră în contact cu marile curente ale modernismului – cubism, expresionism, futurism, suprarealism – și cu operele unor artiști precum Modigliani, Picasso, Brâncuși sau Kandinsky. Toate aceste influențe nu l-au îndepărtat însă de rădăcinile sale, ci l-au ajutat să-și clarifice un limbaj plastic propriu, în care modernitatea și tradiția populară coexistă organic.
Intre anii 1927–1930 urmează Şcoala de Belle-Arte Cluj-Napoca, cu Romul Ladea. În anul 1929, primește Premiul Simu la Salonul Oficial din București pentru portretul sculptorului Tasso Marchini. În anii ’30 deschide mai multe expoziții personale și, împreună cu Alexandru Szolnay, fondează o școală liberă de artă. Spre sfârșitul deceniului, pornește într-o amplă peregrinare prin satele Transilvaniei, cercetând folclorul, portul, miturile și viața comunităților rurale – un demers comparat adesea cu drumul lui Petőfi prin ținuturile maghiare.
Opera lui Jenő Szervátiusz este profund umană și gravă. O componentă expresionistă puternică se manifestă în figurile alungite, tensionate, în trupurile scheletice și gesturile dramatice, care denunță suferința, sărăcia și nedreptatea.
Alte lucrări adoptă un realism sobru, lipsit de idealizare, concentrat pe esențialul existenței țărănești. Reliefurile sale, realizate cu minuție artizanală, descriu scene de viață, străzi sau interioare populate, iar o parte importantă a creației este inspirată din texte literare sau din fenomenele naturii, tratate într-o cheie simbolică și animistă.
Un loc aparte îl ocupă sculpturile feminine, încărcate de lirism, nostalgie și meditație, precum și lucrările monumentale din piatră. Dintre acestea se disting monumentul funerar al lui Áron Tamási de la Farkaslakă (1971), realizat împreună cu fiul său, Tibor Szervátiusz, monumentul Jókai din Pápa (1977) și Cantata Profana (1980), inspirată de muzica lui Bartók.
„Prințul cioplit în lemn” (lemn, 1966, Muzeul de Artă Cluj-Napoca) propune o figură stilizată, frontală, prin care Jenő Szervatius evocă noblețea arhaică.
În total, creația sa depășește o mie de lucrări, prezente în muzee și colecții din peste 15 țări. Sculpturile sale au vorbit deopotrivă intelectualului urban și țăranului secui, pentru că mesajul lor – suferința, demnitatea, rezistența prin muncă – este universal. Așa cum mărturisea artistul însuși: „Cu cât m-au lovit mai tare, cu atât am muncit mai mult.”
Petrecere în pădure (1955) surprinde o scenă amplă, de inspirație arhaică și mitică, în care personaje umane și animale se împletesc într-un ritm dinamic, aproape ritualic. Prin reliefarea formelor și cromatica temperată, Eugen Szervatius construiește o compoziție densă, cu accente expresive și o mișcare continuă, evocând legătura profundă dintre om și natură.
Prin această etică a muncii și a slujirii, Jenő Szervátiusz rămâne una dintre figurile esențiale ale sculpturii transilvănene și central-europene din secolul al XX-lea.
Lucrările sale au fost prezentate în peste o sută de expoziții personale și colective, care au intrat în muzee și colecții din 15 țări ale lumii.
În centrul Clujului există un muzeu particular, muzeul Szervátiusz al parohiei romano-catolice, unde peste 80 de statui moştenite sau donate de fiul său Szervátiusz Tibor, s-au adunat în curtea parohiei.
Lucrări in muzee:
Muzeul Național de Artă al României Bucureşti (Poveste din pădure, 1955, relief colorat, lemn de paltin; Biro Maté, 1955, basorelief, lemn; Mesajul Păcii, 1960, lemn policrom; Fată din Cluj-Napoca, 1961, lemn policrom);
Muzeul de Artă Cluj-Napoca (Furtuna, 1955 relief colorat; 1956; Femeie spălând rufe, relief colorat, lemn de paltin; Seara lui Toldi, 1956, relief colorat, lemn de paltin; Nud, 1956, lemn de tisă; Autoportret, 1938, lemn de tisă; Nud cu mărgele, 1936, lemn de tisă; Iubire, 1961, rădăcină de ulm; Prinţul cioplit în lemn, 1966, lemn de tisă; Baladă, 1975, lemn de platan; Vis, 1974, lemn de păr; Fata cu floare, 1976, relief, lemn);
Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca (Leda, 1937, lemn de tisă);
Palatul Culturii Cluj-Napoca (Omul sărac şi vulturul, 1951, lemn de stejar);
Muzeul Brukenthal Sibiu (Plutaşii, 1957, lemn de paltin);
Muzeul de Artă Târgu-Mureş (Cap de fată, 1942, trahit).
Știi mai multe despre Jenö SZERVÁTIUSZ, sculptor? Spune și altora!