Stavru TARASOV, pictor
Stavru Tarasov s-a născut in anul 1883, la Letea, județul Tulcea, si a încetat din viata in anul 1961, la Brașov.
Între anii 1906 și 1909 a intrat prin concurs și a urmat cursurile Academiei Regale de Arte Plastice din München (la specializarea în „desen”), unde a fost coleg cu Nicolae Tonitza și Marius Bunescu.
Prietenia dintre el și pictorul Nicolae Tonitza a fost una trainică, evocată adesea de însuși marele Tonitza.
În anul 1945, din cauza îmbolnăvirii fiicei sale, Tarasov s-a mutat la Brașov, unde a continuat să picteze până la decesul său, în anul 1961.
Opera sa este prodigioasă și apreciată, cuprinzând lucrări care fac obiectul expozițiilor personale sau sunt parte a expozițiilor de grup organizate în țară și străinătate.
Lucrări ale artistului figurează în muzeele de artă din Constanța, Tulcea, Bârlad, Brașov și în numeroase colecții particulare din Bruxelles, Constanța, lași, Tecuci, Bârlad, Tulcea, Brașov.
A urmat patru clase la Școala Normală din Câmpulung Muscel și a cincea la Galați.
În 1903 a intrat prin concurs la școala de Belle Arte din Iași, unde a fost coleg cu Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Bacalu și Bulgăraș, având ca profesori printre alții pe Emanoil Panaiteanu-Bardasare (profesor și director), Sever Mureșanu ș.a.
„Țărm” (ulei pe carton, 24,5 × 34,5 cm, semnat dreapta jos cu brun) deschide o lumină amplă de coastă, Stavru Tarasov transformând țărmul într-o stare de liniște, depărtare și respirație marină.
„Lacul dintre Dealuri” (ulei pe carton, 29 × 43 cm, semnat dreapta jos cu brun) surprinde, prin Stavru Tarasov, un peisaj lacustru cu dealuri și siluete reflectate în apă.
Stavru Tarasov – pictorul Dobrogei și al liniștii românești
În istoria picturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, Stavru Tarasov s-a impus ca o personalitate discretă, profundă și consecventă, un artist a cărui operă a crescut organic dintr-o legătură autentică cu natura, cu viața cotidiană și cu lumea interioară. Departe de mondenități și de centrele artistice dominante, Tarasov a construit o creație solidă, caracterizată de echilibru, lirism și o sinceritate rară a expresiei, care i-a asigurat un loc distinct în rândul postimpresioniștilor români.
Originea dobrogeană și copilăria petrecută în Delta Dunării au marcat definitiv sensibilitatea sa artistică. Spectacolul apelor, lumina schimbătoare, liniștea vegetală și ritmurile naturii au devenit repere permanente ale imaginarului său plastic, regăsite mai târziu în peisajele marine și dunărene.
Școala primară a urmat-o la Letea între anii 1890–1894 și la Sulina între 1894–1897. Încă din această perioadă, și-a manifestat atracția pentru desen și pentru călătorii, realizând primele încercări artistice efemere, pe care le „încredința nisipului”, după cum consemna mai târziu Petre Constantinescu-Iași.
Studiile au continuat la Școlile Normale din Câmpulung (1898–1902) și Galați (1902–1903), apoi la Seminarul Teologic din Roman, pe care nu l-a finalizat, mediul rigid al disciplinei clericale fiind incompatibil cu temperamentul său artistic. După cum remarca ironic Nicolae Tonitza, singurul bagaj cu care fugise din seminar fusese vioara.
În anii 1903–1905, Stavru Tarasov a urmat cursurile Școlii de Arte Frumoase din Iași, concomitent cu studiile la Conservatorul de Muzică, clasa de vioară, unde a fost remarcat de profesorul A. Theodorini. La Iași s-a format într-un mediu intelectual efervescent, legând prietenii durabile cu Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Constantin Bacalu, Dimitrie Pavlu și alți tineri artiști care aveau să marcheze decisiv arta românească. Viața lor studențească a fost una modestă, adesea marcată de lipsuri materiale, dar extrem de bogată în schimburi de idei, lecturi, discuții artistice și muzicale.
În această perioadă, Tarasov a fost influențat nu doar de studiile academice, ci și de climatul social agitat al începutului de secol. Evenimentele din 1905 și 1907, mișcările muncitorești și răscoala țărănească au marcat conștiința generației sale. Alături de colegi precum Tonitza și Dimitrescu, a împărtășit idei progresiste și solidaritatea față de revendicările sociale, fără a transforma însă arta sa într-un instrument de propagandă explicită.
Între anii 1906 și 1909, Stavru Tarasov a studiat la Academia Regală de Arte Plastice din München, una dintre cele mai prestigioase instituții ale epocii. Aici s-a afirmat rapid ca un desenator excepțional, fiind considerat de colegi și profesori drept unul dintre cei mai buni desenatori ai generațiilor care au trecut prin celebra academie. Succesul său i-a adus premii și recunoaștere, iar viața artistică din capitala Bavariei i-a consolidat disciplina profesională și rigoarea construcției plastice.
La München, Tarasov a făcut parte dintr-o adevărată colonie de artiști români, frecventând cafeneaua Stephanie, loc de întâlnire al pictorilor, scriitorilor și muzicienilor. Aici, prieteniile din anii ieșeni s-au întărit, iar seratele muzicale, în care Tarasov cânta la vioară, au completat formarea sa artistică polivalentă.
Spre sfârșitul anului 1909, s-a stabilit la Paris, unde a rămas până în 1910. A intrat în contact direct cu marile curente moderniste – impresionism, Art Nouveau, Secession – și a studiat intens în muzee și ateliere particulare, realizând copii după lucrări de Boucher, David, Ingres, Delacroix, Courbet sau Renoir. Această perioadă a fost decisivă pentru opțiunea sa definitivă pentru pictură și pentru un limbaj cromatic mai liber.
Între 1911 și 1913, Tarasov a urmat cursurile Academiei de Arte Frumoase din Bruxelles, locuind în Dave-Nort. Pentru a se întreține, a realizat copii după lucrări din muzee și a cântat într-o orchestră. A păstrat o corespondență intensă cu familia, în special cu fratele său Dumitru, un personaj aventuros, care a contribuit la vânzarea unor lucrări ale pictorului în străinătate.
Revenit în țară în 1914, Stavru Tarasov a colaborat cu Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Dimitrie Pavlu la pictura bisericii din Netezești. În 1915 a lucrat ca desenator la Compania Electro-Mecanică din Paris, apoi s-a întors definitiv în România.
Începând cu 15 septembrie 1915, a fost învățător suplinitor la Periprava, în Delta Dunării, iar în anii următori a fost mobilizat pe front, activând ca translator pentru armatele ruse din zonă.
După război, Tarasov a îmbrățișat cariera didactică, fiind profesor de desen la Târgu Ocna, Bacău, Tecuci, Bârlad și Constanța. A fost unanim apreciat de elevi pentru firea sa blândă, jovială și pentru modul prietenos de a preda, lecțiile sale fiind considerate adevărate momente de destindere și cultură.
În anul 1920 s-a căsătorit cu Constanța Gh. Ionescu, iar în 1921 s-a născut fiica lor, Zenovia Maria Magdalena (Zina).
Între 1928 și 1941, familia s-a stabilit la Constanța, unde Stavru Tarasov a activat ca profesor la Școala Normală, Seminar și Gimnaziul Comercial, iar mai târziu la Liceul „Mircea cel Bătrân”. În această perioadă, a participat constant la expoziții și a realizat numeroase lucrări inspirate de Dobrogea, litoral, Balcic și Delta Dunării.
După 1945, s-a mutat la Brașov, unde a continuat să creeze și să predea până la pensionare. A realizat numeroase peisaje urbane și monumente istorice brașovene – Casa Sfatului, Biserica Neagră, Strada Lungă, Palatul Știrbei – și a activat în cadrul organizațiilor artistice locale.
Opera lui Stavru Tarasov s-a caracterizat printr-un postimpresionism liric, lipsit de ostentație, construit pe armonii cromatice blânde și pe o compoziție echilibrată. A abordat cu predilecție peisajul marin și dunărean, natura statică, portretul și autoportretul. A fost considerat unul dintre cei mai fecunzi pictori de marine, iar Dobrogea a rămas principala sursă de inspirație a creației sale.
Criticii au remarcat faptul că pictura sa nu a urmărit efecte spectaculoase sau compoziții monumentale, ci a cultivat o poezie a lucrurilor simple, o lirică a cotidianului, în care natura și omul se aflau într-o relație de armonie profundă. Nicolae Tonitza sublinia că Tarasov a știut să rămână artist adevărat chiar departe de marile centre, evitând platitudinea provincialismului.
Opera sa a rămas dispersată în muzee și colecții particulare din Constanța, Brașov, Tulcea, București, Iași, Sibiu și din străinătate.
Prin sinceritatea sa artistică, prin legătura profundă cu natura și prin noblețea discretă a expresiei, Stavru Tarasov a rămas un pictor autentic, a cărui operă continuă să îmbogățească patrimoniul cultural românesc
Știi mai multe despre Stavru TARASOV, pictor? Spune și altora!