Zidul Roșu de pe dealul Mateiaș. Monumentul rezistenței anticomuniste din Muscel
Pe marginea Drumului Național 73, între Câmpulung Muscel și Brașov, în apropierea Mausoleului de la Mateiaș, se află complexul monumental cunoscut sub numele de Zidul Roșu.
Ansamblul este dedicat membrilor și susținătorilor rezistenței anticomuniste din Muscel, în special grupării cunoscute drept „Haiducii Muscelului”, legată de numele colonelului Gheorghe Arsenescu și ale fraților Toma și Petre Arnăuțoiu.
Monumentul a fost inaugurat la 16 aprilie 2016 și a fost realizat de sculptorul Aurel Vlad.
Compoziția reunește două elemente distincte: un zid monumental din metal, vopsit în roșu, și o cruce masivă din piatră, amplasată în fața sa. Împreună, ele alcătuiesc un spațiu comemorativ dedicat celor care au luptat, au sprijinit sau au suferit în legătură cu mișcarea de rezistență armată din Munții Făgăraș și din nordul fostului județ Muscel.
Monumentul și amplasarea sa
Zidul Roșu a fost amplasat într-o zonă strâns legată de memoria militară și istorică a Muscelului. În apropiere se ridică Mausoleul Eroilor de la Mateiaș, dedicat soldaților căzuți în Primul Război Mondial. Noua compoziție memorială a completat astfel peisajul comemorativ al locului, aducând în atenție rezistența anticomunistă desfășurată la câteva decenii după luptele din 1916.
Ansamblul este vizibil de pe șosea și se desfășoară într-un spațiu deschis, dominat de dealuri și pășuni. Zidul metalic, de mari dimensiuni, se ridică izolat în peisaj, iar crucea din piatră este așezată la o anumită distanță în fața lui. Între cele două elemente se creează o relație vizuală directă, în care verticalitatea crucii este pusă în legătură cu masa compactă și frântă a zidului.
Culoarea roșie, suprafața metalică și forma monumentală fac din zid elementul dominant al ansamblului. Crucea din piatră, tratată într-o formă simplă și masivă, trimite la vechile cruci de piatră ale Muscelului, numeroase în satele și pe drumurile regiunii.
Concepția sculpturală
Zidul realizat de Aurel Vlad nu este un perete compact, lipsit de deschideri. În centrul său se distinge silueta unui corp uman cu brațele întinse, integrată într-o structură alcătuită din suprafețe curbe și goluri.
Figura umană apare prinsă în masa zidului, iar formele metalice o înconjoară și o strâng. Brațele sunt deschise lateral, într-o poziție care poate fi asociată deopotrivă cu răstignirea, rezistența și suferința. Corpul este încadrat de liniile curbe ale metalului, care sugerează apăsarea și captivitatea.
Zidul nu descrie o scenă istorică propriu-zisă și nu prezintă portrete individualizate. El concentrează într-o imagine simbolică experiența colectivă a celor urmăriți, arestați, anchetați, condamnați sau executați.
Suprafața metalului păstrează un aspect brut. Urmele de uzură și degradare vizibile accentuează caracterul auster al monumentului. Roșul trimite la sângele vărsat, la violență și la represiune, iar metalul masiv sugerează forța instituțiilor care au urmărit distrugerea rezistenței.
Crucea din față aduce în ansamblu dimensiunea creștină a comemorării. Ea nu este decorată abundent, iar simplitatea sa pune accentul pe inscripții și pe numele celor pomeniți.
Crucea ridicată în memoria grupului
Crucea de piatră amintește de tradiția crucilor monumentale din Muscel. Forma sa este robustă, cu brațe late, iar suprafețele sunt acoperite de inscripții.
Pe una dintre fețe se află textul:
„Ridicatu-s-a această sfântă și dumnezeiască cruce spre pomenirea jertfei robilor lui Dumnezeu, eroi și martiri din Grupul de Rezistență Anticomunistă din Nucșoara Muscel.”
Inscripția precizează explicit caracterul comemorativ al monumentului și leagă jertfa celor pomeniți de rezistența anticomunistă din Nucșoara și din zona Muscelului.
Pe cruce apare și mențiunea: „Executată 18 iulie 1999.”
Data arată că monumentul din piatră a precedat cu mai mulți ani realizarea Zidului Roșu și a fost ulterior integrat în noul ansamblu inaugurat în 2016.
Pe suprafețele verticale sunt înscrise numele unor membri și susținători ai grupării, alături de profesia sau statutul unora dintre ei. Între numele vizibile se află Ion Preda, Ion Grigore, Iosif Vișoianu, Nicolae Ionescu, Luca Dumitrescu, Ion Tomeci, Nicolae Ciolan, Ioan Grigore-Podea, Gheorghe Băsoiu, Filoftea Băsoiu, Elena Ion-Arnăuțoiu, Victoria Arnăuțoiu, Anton Arnăuțoiu, Elisabeta Rizea, Gheorghe Rizea, Ion Dumitrescu-Lazea, Justina Constantinescu, Maria Andreescu, preotul Ilie Dragomirescu, preotul Victor Popescu, doctorul Daniil Popescu, Maria Popescu și profesoara Iuliana Preduț.
Inscripțiile nu îi separă strict pe luptătorii din munți de cei care i-au sprijinit. Sunt pomeniți militari, preoți, învățători, profesori, femei, țărani și membri ai familiilor celor urmăriți. Crucea reunește astfel memoria unei rețele largi, fără de care gruparea nu ar fi putut rezista timp îndelungat.
Începuturile rezistenței din Muscel
Organizarea rezistenței armate în nordul Muscelului a început în anul 1948. Colonelul Gheorghe Arsenescu a pus bazele unei grupări în zona Bran–Rucăr–Dragoslavele–Stoenești–Cetățeni–Mățău–Câmpulung, reunind persoane din medii sociale și profesionale diferite.
În organizație au intrat foști deputați, avocați, industriași, proprietari de ateliere și mori, ofițeri activi sau trecuți în rezervă, monahi, preoți, învățători, profesori, studenți, muncitori și țărani. Gruparea a cuprins atât oameni refugiați în munți, cât și persoane rămase în sate și orașe, care asigurau hrană, adăpost, informații, armament și legături.
Colonelul Arsenescu fusese ofițer de carieră, comandant al Regimentului 30 Muscel și șef de stat-major al unei mari unități. El a folosit relațiile păstrate în mediul militar pentru a obține armament și sprijin logistic.
Organizația nu era unitară din punct de vedere politic. Unii membri proveneau din partidele existente înaintea instaurării regimului comunist, în timp ce alții nu avuseseră nicio afiliere. Elementul comun a fost opoziția față de regimul instaurat după război și față de măsurile care au afectat proprietatea, viața religioasă și structura comunităților rurale.
Textul documentar dedicat grupării arată că primele nuclee de rezistență au apărut în mai multe zone de la poalele Făgărașului și că Arsenescu a început organizarea pe valea Dâmboviței, între Dragoslavele și Rucăr.
Legătura cu Toma și Petre Arnăuțoiu
În toamna anului 1948, Gheorghe Arsenescu a intrat în legătură cu și cu familia acestuia. Toma Arnăuțoiu fusese ofițer de cavalerie și trecuse în rezervă în anul 1947.
Întâlnirile au urmărit formarea unui nou nucleu de rezistență în zona Nucșoara, pe valea Râului Doamnei. În casa familiei Arnăuțoiu s-au pus la punct aspectele organizatorice și s-a stabilit componența conducerii.
În primăvara anului 1949, în casa lui Gheorghe Rizea din Nucșoara, s-a format conducerea grupului. Alături de Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu au fost implicați Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Constantin Jubleanu, Maria Jubleanu, Benone Milea, Virgil Marinescu, Ion Marinescu, Alexandru Marinescu, Gheorghe Mămăligă, Maria Plop, Cornel Drăgoi și preotul Ion Drăgoi.
Statul-major urma să funcționeze la Rucăr, de unde membrii păstrau legătura cu satele și susținătorii. Armamentul și proviziile au fost transportate spre adăposturile din munți încă din toamna anului 1948.
Rețeaua de susținători
Rezistența nu s-a limitat la grupul restrâns al partizanilor. Supraviețuirea în munți a depins de o rețea întinsă de locuitori care au oferit hrană, îmbrăcăminte, informații, adăposturi și legături.
Femeile au avut un rol important în transportul alimentelor. Pâinea, mălaiul și alte produse erau ascunse în traiste sau sub iarbă, pentru a evita controalele. În timpul iernii, cei ascunși aveau nevoie și de haine, pături și posibilitatea de a pregăti mâncare caldă.
Preoții, învățătorii și membrii familiilor locale au păstrat legătura cu gruparea. Unele locuințe au fost transformate în puncte de sprijin, iar în apropierea satelor au fost amenajate ascunzători și depozite.
Documentele menționează faptul că statul-major urma să fie stabilit la Rucăr și că până și unii jandarmi locali cunoșteau existența organizației. Aceștia au fost ulterior arestați și condamnați.
Aria de acțiune a grupării s-a extins între râurile Topolog și Dâmbovița, de la Sălătruc și Arefu către Brădetu, Nucșoara, Slatina, Cândești și Lerești, continuând la nord de Rucăr, pe Râușor și până la Cheile Dâmbovicioarei.
Separarea grupurilor
În vara anului 1949, gruparea s-a împărțit în două nuclee. Unul a rămas sub conducerea lui Gheorghe Arsenescu, iar celălalt a fost condus de Toma Arnăuțoiu.
Cele două grupuri au continuat pentru o vreme să păstreze legătura, însă au acționat în teritorii diferite și au folosit ascunzători separate. Arsenescu s-a deplasat în zona Bughea și Mățău, în timp ce grupul Arnăuțoiu s-a concentrat în regiunea Nucșoara–Corbi–Poinărei.
În septembrie 1949, Arsenescu a scăpat dintr-o încercuire la Bughea. Ulterior s-a ascuns în mai multe locuri, fiind urmărit permanent. După ieșirea sa din activitatea directă a grupului, conducerea principală a revenit fraților Toma și Petre Arnăuțoiu.
Gruparea lor a continuat să acționeze în Munții Făgăraș, pe versantul sudic, schimbând frecvent ascunzătorile și deplasându-se între stâne, cabane și adăposturi naturale.
Ascunzătorile din munți
Partizanii au folosit peșteri, grote, bordeie și adăposturi săpate în apropierea satelor. Unele au fost amenajate în păduri dese, sub rădăcinile copacilor sau în locuri greu accesibile.
După anul 1953, principalul adăpost al grupului Arnăuțoiu s-a aflat în apropierea satului Poinărei, în locul cunoscut drept Râpa Colțului. Mai târziu, conducerea grupului s-a ascuns într-o grotă naturală din pădurea Aluniș.
Deplasările erau făcute frecvent pentru a deruta forțele de Securitate. Prezența partizanilor a fost semnalată în locuri precum Gruișor, Zârna, Pecineaga, Brătila, Robița, Valea Lespezi, Năneasa, Udrea, Dobroneaga, Muntele Drăghia și Bucegi.
Stânele și cabanele au devenit puncte importante de aprovizionare. Ciobanii și muncitorii forestieri erau supravegheați, iar agenți deghizați în ciobani sau turiști au fost trimiși pentru a-i identifica pe cei care ajutau gruparea.
Reprimarea
Autoritățile au răspuns prin arestări masive, anchete, percheziții și desfășurări de trupe. Satele din Muscel au fost împânzite de agenți, iar locuitorii au fost supravegheați în gospodării, pe drumuri, la stâne și în zonele forestiere.
Cei bănuiți că oferiseră hrană, adăpost, îmbrăcăminte sau informații au fost arestați și anchetați. Uneori, simpla oferire a unui aliment, a unei pături sau a unei haine a dus la condamnări de mai mulți ani.
Localitățile afectate au inclus Albești, Alunișu, Aninoasa, Arefu, Berevoiești, Bughea, Dâmbovicioara, Domnești, Dragoslavele, Furnicoși, Lerești, Mățău, Mușetești, Nucșoara, Rucăr, Sălătruc, Stănești, Stoenești, Suslănești, Șuiei, Valea Danului, Voinești și alte sate din nordul Argeșului și Muscelului.
Operațiunile au continuat aproape un deceniu. Numărul mare de persoane implicate și întinderea teritoriului au făcut ca mișcarea să nu poată fi înlăturată într-un timp scurt.
Arestarea fraților Arnăuțoiu
După anul 1955, centrul grupării s-a aflat în grota de la Poinărei. Acolo se ascundeau Toma și Petre Arnăuțoiu, Maria Plop, fiica sa și alți membri ai grupului.
În aprilie 1958, frații Arnăuțoiu au fost atrași la o povarnă din satul Poinărei și au fost înconjurați de forțele de Securitate. Petre Arnăuțoiu a fost rănit și capturat, iar Toma a fost prins la scurt timp.
Cei doi au fost duși la grotă și obligați să le ceară celor din interior să se predea. Maria Plop a ieșit împreună cu fetița sa, iar Titu Jubleanu a refuzat să se predea și a continuat să lupte.
Capturarea conducerii a fost urmată de sute de arestări. Membrii familiilor, preoții și susținătorii cunoscuți sau bănuiți au fost anchetați și condamnați.
Condamnările și execuțiile
În procesele intentate membrilor și susținătorilor rezistenței au fost pronunțate condamnări însumând sute de ani de închisoare.
La 21 iulie 1959 au fost executați la Jilava 17 membri ai lotului principal. Între ei s-au aflat Toma și Petre Arnăuțoiu, preoții Nicolae Andreescu, Ion Constantinescu și Ion Drăgoi, învățătorul Gheorghe Popescu, Ion Popescu, Nicolae Sorescu, Ion Mica, Benone Milea și alți membri ai grupării.
Colonelul Gheorghe Arsenescu a continuat să se ascundă după destrămarea grupului Arnăuțoiu. A fost capturat în urma unei trădări și executat la 29 februarie 1962.
Alți membri și susținători au murit în anchete, în închisori sau în luptele din munți. Unii au fost eliberați abia în anul 1964, după ani de detenție petrecuți în penitenciare și colonii de muncă.
Clericii și rezistența
În cadrul rețelei au fost implicați mai mulți preoți și monahi. Unii au oferit adăpost, hrană sau pături, alții au oficiat rugăciuni și au sprijinit moral gruparea.
Starețul Pimen Bărbieru de la Schitul Cetățuia a primit jurământul unor membri ai organizației și le-a oferit sprijin. A fost arestat în martie 1949 și condamnat la 25 de ani de muncă silnică.
Preotul Gheorghe Cotenescu din Stoenești a fost arestat la 24 martie 1949. El îi cunoscuse pe unii dintre membrii organizației și oferise sprijin logistic.
Preotul Iosif Mușetescu din Suslănești a fost condamnat pentru că le oferise celor urmăriți adăpost, hrană și pături. Alți preoți din Nucșoara, Poinărei și Brădet au fost anchetați, condamnați sau executați.
Prezența numelor de preoți și preotese pe crucea monumentului arată că memoria ansamblului nu este limitată la cei care au purtat arme. Sunt pomeniți și cei care au sprijinit gruparea prin mijloacele pe care le aveau la dispoziție.
Femeile rezistenței
Numeroase femei au asigurat hrana, legăturile și adăposturile necesare supraviețuirii celor din munți. Unele au fost arestate și condamnate, iar altele au rămas alături de grup până la capturare.
Maria Plop s-a alăturat partizanilor și a trăit în ascunzători împreună cu Toma Arnăuțoiu. În anul 1956 s-a născut fiica lor, Ioana, în condițiile izolării din munți.
Elisabeta Rizea a sprijinit gruparea și a devenit una dintre cele mai cunoscute figuri ale rezistenței din Nucșoara.
Justina Constantinescu a fost arestată și a născut în închisoarea Văcărești. Numele său este înscris pe crucea de la Mateiaș alături de cele ale părinților, preoților, învățătorilor și celorlalți susținători.
Lista păstrată în documente cuprinde numeroase femei din familiile Arnăuțoiu, Jubleanu, Andreescu, Popescu, Rizea, Sorescu și din alte familii ale satelor muscelene.
Numele înscrise pe monument
Crucea din fața Zidului Roșu nu prezintă numai conducătorii grupării. Inscripțiile păstrează numele unei comunități întregi de membri, sprijinitori și persoane condamnate.
Unele nume apar însoțite de profesie sau statut: preot, doctor, profesor. Altele sunt înscrise fără alte precizări. Succesiunea lor arată diversitatea socială a celor implicați.
Pe monument sunt pomeniți membri ai familiilor Arnăuțoiu, Rizea, Dumitrescu, Popescu, Băsoiu și ai altor familii din Nucșoara, Poinărei, Domnești, Rucăr, Dragoslavele și localitățile învecinate.
Această formă de comemorare este esențială pentru înțelegerea ansamblului. Zidul simbolizează represiunea și suferința colectivă, iar crucea redă identitate celor pomeniți prin numele lor.
Bibliografie
- S.a., „Rezistența din Munții Făgăraș, versantul sudic. Grupul «Haiducii Muscelului» condus de Gheorghe Arsenescu și frații Toma și Petre Arnăuțoiu”, material documentar, pp. 1–9.
- S.a., material documentar privind colonelul Gheorghe Arsenescu și organizarea grupării „Haiducii Muscelului”.
- Inscripțiile complexului monumental dedicat Grupului de Rezistență Anticomunistă din Nucșoara-Muscel, cruce executată la 18 iulie 1999.
- Complexul monumental „Zidul Roșu”, realizat de sculptorul Aurel Vlad și inaugurat la 16 aprilie 2016.
Știi mai multe despre Zidul Roșu de pe dealul Mateiaș. Monumentul rezistenței anticomuniste din Muscel? Spune și altora!