Dealul Mățău și casele fermecătoare din Mioarele și Chilii. Peisaj și arhitectură tradițională musceleană
La răsărit de Câmpulung-Muscel, la aproximativ șase kilometri pe șosea, se ridică Dealul Mățău, una dintre formele de relief care definesc cel mai clar peisajul subcarpatic al Muscelului.
Aflat în comuna Mioarele, la poalele Carpaților Meridionali, în Subcarpații Getici, dealul domină o zonă cu altitudini cuprinse între aproximativ 650 și 1.000 de metri și ajunge, în punctul său cel mai înalt, la 1.017–1.018 metri.
Măgura Mățăului, numită și dealul Piciora, a fost prezentată în tradiția geografică locală drept unul dintre cele mai înalte dealuri din România. Dincolo de asemenea clasificări, poziția sa rămâne esențială pentru înțelegerea geografiei locului. Dealul închide spre sud depresiunea Câmpulungului, cuprinsă între Râul Târgului și Argeșel, iar spre nord depresiunea Jugur–Poienari. Prin înălțime, deschidere și apropierea de vechea capitală a Țării Românești, el constituie unul dintre reperele naturale ale regiunii.
Pe versanții și culmile din jur s-au format așezări vechi, între care Mățău, Chilii, Cocenești, Suslănești și cătunele intrate mai târziu în componența comunei Mioarele.
Casele tradiționale păstrate aici răspund reliefului în pantă, materialelor locale și modului de organizare a gospodăriei muscelene. Unele au rămas construcții relativ simple, cu nivelul de locuire ridicat deasupra pivniței, prispă și acoperiș înalt. Altele au preluat, în primele decenii ale secolului al XX-lea, repertoriul decorativ al arhitecturii naționale, păstrând totuși relația directă cu gospodăria, grădina și terenul agricol.
Dealul, satele, crucile de piatră și casele formează împreună un peisaj cultural în care istoria așezării nu poate fi separată de arhitectura locuirii.
Dealul care desparte două depresiuni
Dealul Mățău se ridică între două spații depresionare distincte. Spre nord-vest se deschide depresiunea Câmpulungului, articulată în jurul Râului Târgului, iar spre sud și sud-est se află depresiunea Jugur–Poienari, legată de valea Argeșelului. Această poziție transformă culmea într-un punct de observație asupra unei regiuni întinse.
De pe platoul superior se văd Câmpulungul, masivul Piatra Craiului, munții Iezer–Păpușa și Făgăraș. În zilele cu vizibilitate bună se disting vârfurile Moldoveanu și Negoiu, iar către sud-vest se poate urmări direcția spre Pitești. Alte perspective cuprind culmile Leaotei și crestele înzăpezite ale munților din jur.
Accesul se face pe un drum în urcare, cu numeroase curbe, care pătrunde în zona satelor de pe deal și ajunge până aproape de culme. În apropierea vârfului apar stâlpi și instalații de telecomunicații, iar punctul maxim se află ușor separat de zona acestora. Pe o construcție de pe culme este marcată altitudinea de 1.018 metri.
În zona superioară a fost amenajată o pârtie de schi de aproximativ un kilometru, destinată în principal începătorilor și celor care practică schiul într-un cadru local, fără infrastructura unei mari stațiuni montane. Platoul din apropiere oferă deschiderea panoramică asupra Câmpulungului și a munților.
Prin această accesibilitate, Dealul Mățău rămâne un loc care poate fi parcurs fără dificultatea unui traseu montan propriu-zis. Drumul ajunge aproape de vârf, iar de acolo culmea poate fi urmată pe jos, printr-un traseu scurt, cu întoarcere pe un drum paralel cu creasta.
În zonă este semnalată și prezența marcajului asociat traseului Via Muntenia, proiect conceput pentru legarea unor localități și regiuni istorice prin drumuri de drumeție și ciclism. Traseul urmărește valorificarea patrimoniului natural, istoric și cultural al Munteniei, iar Dealul Mățău se integrează firesc într-o asemenea rețea prin poziție, accesibilitate și vizibilitate.
Focul lui Sumedru pe culmea Mățăului
Vârful Dealului Mățău este legat de unul dintre cele mai cunoscute obiceiuri ale Muscelului: Focul lui Sumedru. Ceremonialul nocturn se desfășoară anual în seara de 25 octombrie, înaintea sărbătorii Sfântului Dumitru, și marchează încheierea anotimpului agrar și începutul iernii.
Pe culme este amenajat un spațiu folosit pentru desfășurarea evenimentului, în apropierea unei scene. Alegerea locului ține de vizibilitatea sa asupra împrejurimilor. Focul aprins pe deal poate fi observat de la distanță, iar culmea devine centrul unei ceremonii comunitare desfășurate la trecerea dintre două anotimpuri.
În cadrul vechii economii pastorale și agricole, sfârșitul lunii octombrie a reprezentat momentul coborârii turmelor, al încheierii muncilor câmpului și al pregătirii gospodăriei pentru iarnă. Focul a concentrat simbolic această schimbare. Dealul nu a fost doar fundalul natural al ceremonialului, ci locul în care comunitatea a făcut vizibilă trecerea de la timpul agrar la timpul rece.
Mățău, de la așezarea medievală la comuna Mioarele
Mățău a fost satul de reședință al comunei care i-a purtat numele până în anul 1956. În acel an, numele administrativ a fost schimbat în Mioarele, toponim ales în legătură cu numărul mare de ovine aflate în proprietatea localnicilor și cu reticența acestora față de formarea unei întovărășiri agricole.
Schimbarea numelui comunei nu a înlăturat vechiul toponim. Mățău continuă să desemneze satul, dealul și una dintre cele mai vechi vetre de locuire ale zonei.
Prima mențiune cunoscută a numelui a apărut într-un document slav datat 14 noiembrie 1558–1559. Scrisoarea domnitorului Mircea Ciobanu, adresată judelui Brașovului Hans Benkner și celor doisprezece pârgari, a intervenit în favoarea lui Dumitru din Mățău, căruia i-au fost confiscate 400 de oi și bani. Documentul arată existența unei comunități integrate circuitelor pastorale și comerciale care au legat Muscelul de Brașov și de Transilvania.
Alte informații împing istoria locuirii mai departe în timp. O tradiție consemnată în dicționare geografice a legat Mățăul de un ospiciu pentru infirmi, fondat și înzestrat de un voievod numit Radu, în secolele al XIV-lea sau al XV-lea.
Așezământul ar fi fost destinat orbilor, șchiopilor, gârbovilor și altor oameni lipsiți de sprijin, iar moșia Mățăului de Jos ar fi fost oferită pentru întreținerea lor. Populația acestui așezământ ar fi fost scutită de dări.
În timpul domniei lui Vlad Țepeș au fost menționați doi oameni din Mățău care au făcut parte din oastea domnitorului. Informația indică integrarea satului în structurile militare și administrative ale Țării Românești.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, documentele au folosit frecvent numele Mățăul de Jos. La 22 iunie 1614, Radu Mihnea a întărit lui Neacșu, pârcălab de Câmpulung, soției sale Dragomirna și copiilor lor o ocină la Mățăul de Jos. Existența acestei denumiri arată că așezarea a avut cel puțin două vetre sau două componente diferențiate prin poziția în relief: Mățăul de Jos și Mățăul de Sus.
În actele din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea au apărut ambele toponime. Într-un document din 20 aprilie 1716 a fost înregistrată forma „satul Mățău din județul Muscel”. Aceeași denumire s-a păstrat în acte emise în 1717, 1722 și 1736. În secolul al XIX-lea, documentele au folosit aproape exclusiv numele Mățău, inclusiv în legătură cu moșia Alunișul de pe Mățău.
Dispariția treptată a numelui Mățăul de Jos a fost pusă în legătură cu mutarea locuitorilor către vatra de sus, probabil în cursul secolului al XVIII-lea. Crucile din Valea Mățăului și toponimul „Căminuri” păstrează amintirea vechii așezări din vale. Denumirea indică locuri de casă și urmele unei vetre locuite, chiar după părăsirea ei.
Un alt toponim, Băjenari, păstrează memoria unor oameni veniți sau așezați aici în condiții de refugiu. Cuvântul „băjenar” a desemnat un fugar ori un om plecat din locul său în urma războaielor, tulburărilor sau presiunilor economice. Numele a supraviețuit și ca antroponim, prin familia Băjenaru.
Satele din jurul Mățăului
În jurul satului principal s-au dezvoltat mai multe așezări și cătune care păstrează toponime vechi.
Cocenești a fost atestat în jurul anului 1600 sub numele Dănești. Un act a amintit trei locuri aflate în Dănești, transmise în cadrul unei proprietăți. Numele a fost înlocuit ulterior de Cocenești, impus de familiile Cocean, numeroase în secolul al XVIII-lea și păstrate în sat până în epoca recentă.
Chilii a apărut într-un zapis din aprilie 1708, referitor la moșia Bucium și Chilia. În 1748, Neagoe Câinescu din Câmpulung a vândut lui Gheorghe Buică o livadă de fân la Curmătura Chiliilor. Toponimul este legat de organizarea moșiilor, de pășuni, fânețe și drumurile care au traversat culmea.
Suslănești este una dintre așezările vechi de pe valea Argeșelului. În apropiere se află punctul Hobaia, asociat probabil vechiului sat Ohaba de pe Argeșel, menționat într-un act dintre 1401 și 1406. Satul ar fi dispărut în urma evenimentelor militare din vremea lui Mihai Viteazul, iar numele s-ar fi păstrat în forma Hobaia.
Jugurul, numit uneori și Jigur, a fost atestat la 9 septembrie 1585, iar Poienari, astăzi Poienarii de Muscel, la 29 mai 1573. Aceste așezări arată că Mățăul nu a fost un sat izolat, ci o componentă a unei regiuni subcarpatice dens locuite.
În 1893, comuna Mățău a cuprins cinci cătune: Mățău, Călulești, Chiliile, Cocenești și Suslănești. Recensământul din aprilie 1941 a înregistrat Chilii, Cocenești, Călulești, Mățău, Melcești și Suslănești. Dintre toponimele vechi se păstrează Mățău, Suslănești, Cocenești și Chilii. Aluniș este o denumire mai recentă, Călulești a rămas mai ales ca nume de loc, iar Melcești a avut o existență mai scurtă, legată de numele familiei Melcu.
Valea Argeșelului și mutarea satului pe deal
O tradiție orală consemnată în anul 2007 de inginerul Anghel Jinga păstrează povestea mutării locuitorilor din Valea Argeșelului pe înălțimea Mățăului. Relatarea i-a aparținut lui Gheorghe Matei, în vârstă de 92 de ani, originar din Mățău.
Potrivit acestei tradiții, satul nu s-a aflat dintotdeauna pe vârful dealului. Cu multe secole în urmă, locuitorii au trăit în vale, în zona unde s-a dezvoltat mai târziu Suslăneștiul. Spațiul era fertil, bine adăpostit și potrivit pentru locuire, dar apropierea drumurilor și a văii îl făcea vulnerabil incursiunilor.
În apropierea viitoarei Stații CFR Argeșelu, lucrările executate în 1971 au dus la descoperirea unor blocuri mari de gresie, așezate la adâncime. Pe platforma formată de acestea a fost găsit un ciocan de silex, asemănător ciocanelor de geolog. Descoperirea a fost considerată o mărturie a locuirii preistorice din Valea Argeșelului.
Zona era potrivită pentru creșterea animalelor și cultivarea pomilor fructiferi. În același timp, locuitorii au fost expuși incursiunilor venite pe vale. Tradiția a amintit atacuri în care au fost luate vite, oi și oameni.
În timpul năvălirilor, locuitorii s-au refugiat în pădure și pe deal. Cu timpul, pe culmea Mățăului au fost construite adăposturi pentru vite. Oamenii au amenajat poteci înguste și greu de urmărit, au urcat animalele și s-au ascuns în locuri de unde puteau supraveghea împrejurimile.
După încheierea pericolului, unii s-au întors în vale, iar alții au rămas pe deal. Adăposturile provizorii s-au transformat treptat în construcții stabile. Locuitorii au ridicat grajduri din bârne și odăi alăturate, în care au putut rămâne peste noapte.
Termenul popular „odaie” a desemnat atât încăperea, cât și locuința ori construcția gospodărească. În unele zone pastorale, cuvântul a fost folosit pentru adăpostul situat în afara satului, legat de vite și de pășunat. Memoria orală din Mățău păstrează tocmai acest proces: adăpostul pentru animale a devenit treptat nucleul unei gospodării permanente.
În acest fel, satul de pe culme s-ar fi format dintr-o succesiune de refugii, grajduri și odăi construite de familii venite din vale. Vatra înaltă a oferit o poziție mai sigură, cu vedere asupra drumurilor și văilor înconjurătoare.
Tradiția a legat și numele localității de momentul fugii din fața atacatorilor. Locuitorii s-ar fi ținut de mână pentru a nu se pierde, iar îndemnul „te ții, mă?” ar fi rămas în memoria comunității și s-ar fi transformat în numele Mățău. Această explicație aparține etimologiei populare și nu reprezintă o demonstrație lingvistică, dar păstrează felul în care satul și-a explicat propria formare.
Povestirea a amintit și venirea unor oameni din Ardeal, din zona Sibiului, care au trecut munții cu turmele spre câmpiile Dunării. Primăvara, aceștia s-au întors spre munte, urmând trasee pastorale prin Muscel. Unii s-au stabilit în Mățău, iar căsătoriile au legat familiile locale de noii veniți.
Pisania Bisericii din Mățău
Cu vrerea Tatălui, cu bunăvoința Fiului și cu ajutorul Sfântului Duh, s-a construit această sfântă biserică, unde se prăznuiește hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, între anii 1881–1883, de către enoriașii acestei de Dumnezeu păzite parohii, sub conducerea și îndrumarea P.C. preoți parohi: pr. Ion Mușatescu, pr. Gheorghe Gh. Mușatescu și pr. Gheorghe Mușatescu.
În decursul vremurilor s-a înnoit pictura și s-au adus bisericii îmbunătățiri, sfântului lăcaș, cu ajutorul credincioșilor și sub îndrumarea P.C. preoți slujitori ai acestui așezământ: pr. Petre Anibescu, pr. Becuț Mihail, pr. Nicolae Ștefănescu, pr. Gheorghe Cârlat, pr. Bămbesc Tudor.
S-a pus această pisanie la anul de la Iis. Hs. 1989, iar de la facerea lumii 7498.
Păstoritul și drumurile transhumante
Istoria Mățăului este strâns legată de creșterea oilor. Prima atestare a satului, din secolul al XVI-lea, a fost chiar o intervenție referitoare la confiscarea a 400 de oi. Schimbarea numelui comunei în Mioarele a reluat, într-o formă modernă, aceeași identitate pastorală.
Drumurile de pe culme au fost folosite de turmele care coborau din Transilvania și din munți spre câmpiile Dunării. În tradiția locală sunt amintiți „albarii cu oile”, considerați ciobani bogați veniți „de dincolo”, din Ardeal. Aceștia traversau vârful Mățăului și coborau spre sud.
Crucile de piatră au fost legate în memoria comunității și de aceste drumuri. Unele ar fi funcționat ca repere pentru orientarea turmelor și pentru recunoașterea traseului la întoarcere. Chiar dacă nu toate monumentele au avut această destinație, asocierea lor cu deplasările pastorale arată importanța culmii ca drum de trecere.
Casele tradiționale din Mioarele și Chilii
Casele vechi fotografiate în satele comunei Mioarele păstrează două direcții principale ale arhitecturii locale. Prima este reprezentată de locuința tradițională musceleană, ridicată pe soclu înalt, cu pivniță și prispă. A doua aparține caselor mai ample, construite în prima jumătate a secolului al XX-lea, în care planul tradițional s-a combinat cu decorul stilului național.
Relieful în pantă influențează direct construcția. Casele nu sunt așezate întotdeauna pe platforme perfect orizontale. Constructorii au folosit diferențele de nivel și au ridicat partea locuită deasupra unui parter gospodăresc sau a unei pivnițe. În punctele mai joase ale terenului, soclul devine mai înalt, iar în partea superioară casa se apropie de nivelul curții.
Această soluție permite păstrarea alimentelor, butoaielor, uneltelor și produselor gospodăriei într-un spațiu răcoros. Pivnița este accesibilă direct din curte printr-o ușă amplasată în soclu. La casele mai vechi, golurile nivelului inferior sunt puține și mici, potrivite unui spațiu de depozitare.
Nivelul de locuire este marcat prin ferestre dispuse regulat. Fațadele rămân, în general, tencuite și văruite, iar decorația se concentrează în jurul golurilor, sub streașină și pe stâlpii prispei.
Casa cu pivniță înaltă și prispă din Chilii
Una dintre casele fotografiate ilustrează forma tradițională a locuinței muscelene adaptate terenului în pantă. Corpul principal are un nivel de locuire ridicat deasupra unei pivnițe, vizibilă prin ușile și golurile de la partea inferioară.
Spre curte, accesul la locuință se face printr-o scară scurtă, care urcă spre o prispă retrasă sub acoperiș. Prispa este protejată prin stâlpi și printr-o balustradă simplă. Ea funcționează ca spațiu de trecere între curte și interior, dar și ca loc de lucru și odihnă în anotimpurile calde.
Pe fațada principală sunt dispuse două ferestre mari, separate de un câmp decorativ vertical. Ancadramentele primesc motive geometrice și vegetale realizate în tencuială. Sub streașină se desfășoară un brâu ornamental continuu, care leagă vizual ferestrele și colțurile casei.
Colțurile sunt accentuate prin benzi verticale decorate, tratate ca pilaștri plați. Aceste elemente nu au un rol structural vizibil, ci ordonează fațada și oferă casei o expresie mai îngrijită.
Acoperișul este înalt, în patru ape, acoperit cu șindrilă. Panta mare favorizează scurgerea rapidă a apei și a zăpezii, potrivită climatului de deal. Streașina largă protejează pereții și prispa, iar silueta acoperișului rămâne dominantă în raport cu fațada.
Pe una dintre laturi se păstrează un perete închis cu scânduri, care protejează un spațiu gospodăresc ori o extindere laterală a prispei. Alăturarea zidăriei tencuite cu închiderea din lemn arată folosirea combinată a materialelor disponibile.
Casa este așezată într-o gospodărie cu teren liber și vegetație, fără separarea rigidă dintre locuință și spațiul productiv. Curtea continuă în livadă și grădină, iar construcția se înscrie direct în panta terenului.
Casa decorată în stil național
Cealaltă locuință fotografiată aparține unei etape mai târzii și are o compoziție mult mai amplă. Planul este articulat prin corpuri ieșite în afara fațadelor, foișoare, volume rotunjite și acoperișuri distincte.
Fațada principală este dominată de un corp semicircular, desfășurat pe două registre. La nivelul inferior sunt amplasate ferestre dreptunghiulare, iar la nivelul superior ferestre înguste, încheiate în arc. Întregul volum este încadrat de benzi decorative bogate.
În partea stângă se ridică un foișor cu arcade semicirculare sprijinite pe coloane. Spațiul este deschis către peisaj și preia, într-o formă monumentală, funcția prispei tradiționale. Foișorul este accesibil printr-o scară exterioară și constituie unul dintre principalele accente ale casei.
Intrarea principală este tratată separat, printr-un portal încheiat în arc și decorat cu motive vegetale și geometrice. Ușa este amplasată într-un rezalit lateral, iar deasupra și în jurul ei se desfășoară o ornamentație continuă.
Ferestrele sunt grupate în registre, uneori câte trei, și au ancadramente bogat decorate. Brâurile dintre niveluri, frizele de sub cornișă și panourile de la baza pereților creează o compoziție unitară.
Acoperișul este alcătuit din mai multe volume înalte, cu pante accentuate și învelitoare de țiglă solz. Fiecare corp al casei primește propriul acoperiș, iar silueta generală este animată de coame, streșini largi și mici elemente metalice amplasate în vârf.
Decorația preia motive asociate stilului neoromânesc și repertoriului postbrâncovenesc: arcade, coloane, ferestre înguste în arc, brâuri ornamentale și reliefuri vegetale. Casa rămâne însă parte a unei gospodării rurale. În față se află grădina, florile și terenul cultivat, iar în spate se păstrează anexe din lemn cu acoperișuri de țiglă.
Această asociere dintre o locuință reprezentativă și anexele tradiționale arată transformarea gospodăriei fără eliminarea funcțiilor sale agricole. Casa exprimă prestigiul și gustul proprietarilor, dar rămâne integrată modului de viață al satului.
Ornamentația fațadelor
Casele evidențiaza că decorul arhitecturii rurale din Mioarele și Chilii nu se reduce la elemente aplicate fără legătură cu structura. El urmărește principalele puncte ale construcției: ferestrele, colțurile, intrarea, prispa și linia streșinii.
La casa cu șindrilă, ornamentul este restrâns și ordonat. Ancadramentele ferestrelor, pilaștrii decorativi și friza de sub streașină scot în evidență ritmul fațadei. Suprafața albă a zidului rămâne dominantă.
La casa amplă, decorul acoperă o parte mai mare a fațadelor. El încadrează volumele, separă registrele și accentuează golurile. Motivele sunt dispuse în panouri verticale, chenare, frize și brâuri.
În ambele cazuri, ornamentația înnobilează fațada orientată către curte sau drum. Laturile secundare și anexele sunt tratate mai simplu, conform funcției lor gospodărești.
Acoperișul și protecția construcției
Acoperișurile rămân unul dintre elementele dominante ale caselor de pe Dealul Mățău. Climatul cu precipitații, zăpadă și vânt impune pante mari și streșini largi.
Șindrila se păstrează la locuințele mai vechi. Așezată în rânduri suprapuse, ea formează o învelitoare ușoară, adaptată șarpantelor din lemn. Prin textura sa, acoperișul se integrează peisajului și păstrează aspectul tradițional al construcției.
Țigla apare la casele mai noi și la cele reprezentative. Învelitoarea de tip solz este potrivită acoperișurilor înalte și fragmentate, urmărind formele foișoarelor și corpurilor semicirculare.
Streașina protejează tencuiala, ferestrele și prispa. La casele cu foișor, ea este susținută de console și accentuează linia orizontală de sub acoperiș.
Gospodăria și anexele
Locuința nu este o construcție izolată, ci centrul unei gospodării alcătuite din pivniță, grajd, șură, magazii, grădină și livadă.
În tradiția orală a satului, primele gospodării de pe deal au pornit chiar de la adăposturile pentru vite. Grajdul din bârne și odaia construită alături au format nucleul locuirii permanente. Această origine explică legătura strânsă dintre casă și anexele gospodărești.
În spatele corpului principal se păstrează construcții din lemn, cu acoperișuri simple. Contrastul dintre casa elaborată și anexele tradiționale nu reprezintă o ruptură, ci două componente ale aceleiași gospodării.
Grădina cu flori ocupă spațiul apropiat de fațadă, iar terenul cultivat se desfășoară în continuare. Locuința are astfel atât o latură reprezentativă, cât și una productivă.
Crucile vechi ale Mățăului
Patrimoniul arhitectural al zonei este completat de crucile de piatră din Mățău, Chilii, Cocenești și Valea Mățăului. Aceste monumente sunt legate de hotare, drumuri, moșii, epidemii, cult și memoria familiilor locale.
Crucea de la marginea satului Chilii, aflată la poalele locului numit Malul Crucii, a fost ridicată în anul 1728, în vremea lui Nicolae Mavrocordat. Inscripția amintește hramul Duminicii Tuturor Sfinților și al Cuvioasei Paraschiva, precum și numele mai multor persoane.
Poziția monumentului sugerează și un rol de hotar. În zonă s-au întâlnit moșia Râncaciovului și întinsele proprietăți ale Mănăstirii Câmpulung. Crucea ar fi putut marca limita dintre moșii sau un punct important în stabilirea hotarelor. Menționarea numelui Dălgopole, forma slavă a Câmpulungului, confirmă legăturile strânse dintre Chilii și oraș.
Legăturile au fost și administrative. O parte a satului Chilii, numită Mărcușeni, a ținut de Câmpulung, iar locuitorii au depins de oraș în rezolvarea unor probleme agrare și de proprietate.
Crucea Burții, aflată la marginea cătunului Cocenești, are dimensiuni impresionante, de aproximativ doi metri, și este bine cioplită. Inscripția amintește ciuma și cuprinde numele celor care au ridicat monumentul. Crucea a fost datată în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.
În tradiția locală, monumentul a fost atribuit „albarilor cu oile”, ciobani veniți din Transilvania. Aceștia ar fi lăsat cruci pe traseu pentru a-și recunoaște drumul la întoarcerea din câmpia Dunării. Povestea integrează crucea într-o linie de monumente și repere pastorale care ar fi continuat prin Drăghici, Pitești, Pasărea, Gurbănești și Frunzănești până către Dunăre.
În Valea Mățăului, numită și „Căminuri”, au fost cercetate alte două cruci. Prima se afla pe moșia Durdunilor, lângă drum, în apropierea locului unde tradiția așază cea dintâi biserică a mățăuanilor, din perioada în care locuitorii trăiau în vale. Piatra era acoperită de mușchi, iar inscripția se păstra greu lizibilă.
Cea de-a doua cruce era amplasată la aproximativ o jumătate de kilometru de prima și purta o inscripție din vremea lui Nicolae Petru Mavrogheni. Au fost menționate nume de locuitori, între care persoane din Suslănești.
Tradiția a vorbit și despre o a treia cruce din vale, de mari dimensiuni, prevăzută cu o piuă puternică la bază. Oamenii au surpat-o în căutarea unei comori și au mutat-o în alt loc. Monumentul nu a mai fost identificat la cercetarea din 1931.
Alte monumente de interes național din comună includ crucea din Cocenești, datată în 1721, crucea din Chilii, datată în 1728, și crucea aflată la intersecția șoselei județene cu drumul comunal către Suslănești, ridicată în timpul lui Constantin Brâncoveanu.
Curțile boierești de la Hobaia
În apropierea satului Suslănești, la aproximativ 200 de metri sud de extremitatea estică a localității, se află situl arheologic de interes național din punctul Hobaia.
Situl cuprinde rămășițele unei biserici și ale unei incinte, datate în secolele al X-lea și al XI-lea. Prezența lor arată vechimea locuirii și organizării proprietății în Valea Argeșelului.
Toponimul Hobaia a fost apropiat de numele Ohaba, sat menționat într-un document din anii 1401–1406. Așezarea a dispărut, dar numele locului s-a păstrat într-o formă apropiată fonetic.
Ruinele, crucile și urmele de locuire confirmă că regiunea Mățăului a aparținut unui teritoriu dens populat cu mult înaintea mutării satului pe culme.
Continuitatea peisajului construit
Casele tradiționale din Mioarele și Chilii păstrează urmele etapelor prin care a trecut comunitatea. Locuința cu pivniță, prispă și acoperiș de șindrilă continuă forma gospodăriei adaptate pantei și ocupațiilor agricole. Casa decorată în stil național ilustrează prosperitatea și modernizarea, fără să se desprindă de grădină și anexe.
Între aceste două tipuri nu există o ruptură completă. Casa mai nouă preia prispa sub forma foișorului, păstrează streașina largă și rămâne integrată gospodăriei. Diferența constă în amplificarea volumului și a decorației.
Arhitectura locală s-a dezvoltat într-un spațiu în care piatra, lemnul, tencuiala, șindrila și țigla au fost folosite potrivit epocii și posibilităților proprietarilor. Relieful a impus pivnița și soclul înalt, iar clima a determinat panta acoperișului.
Fațadele exprimă poziția socială și gustul familiei, dar interiorul gospodăriei rămâne organizat în jurul muncii, păstrării produselor și creșterii animalelor.
Dealul Mățău ca peisaj cultural
Dealul Mățău nu este numai o formă naturală dominantă. Pe culmea și versanții săi se suprapun locuirea preistorică, așezările medievale, drumurile pastorale, vechile moșii, crucile de hotar, refugiile transformate în sate și gospodăriile tradiționale.
Mățăul de Jos rămâne în toponime și cruci, iar satul de sus continuă să se dezvolte pe culme. Chilii, Cocenești și Suslănești păstrează nume atestate de câteva secole. Mioarele, numele administrativ adoptat în 1956, reia simbolic vechea ocupație pastorală a comunității.
Casele oferă imaginea directă a acestei continuități. Una păstrează structura locuinței tradiționale muscelene, cu pivniță și acoperiș de șindrilă. Cealaltă arată felul în care stilul național a pătruns în sat și a fost adaptat gospodăriei locale.
Focul lui Sumedru continuă să fie aprins pe vârf, iar crucile de piatră rămân la hotare și răscruci. Panorama către Câmpulung și către munți leagă dealul de întreaga geografie a Muscelului.
Prin toate aceste componente, Dealul Mățău și satele din jur păstrează un patrimoniu în care peisajul, istoria și arhitectura tradițională rămân inseparabile.
Bibliografie
- Petre Coman, „Cele mai vechi cruci ale Mățăului (Muscel)”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXIV, 1931.
- Constantin Rădulescu-Codin, Muscelul nostru, Câmpulung-Muscel.
- Constantin Alessandrescu, Dicționar geografic al județului Muscel, București.
- O. G. Lecca, Dicționar istoric, arheologic și geografic al României, București.
- Anghel Jinga, „Inginer Anghel Jinga”, mărturie despre istoria satului Mățău și tradiția orală transmisă de Gheorghe Matei.
- Documente istorice referitoare la Mățău, Mățăul de Jos, Cocenești, Chilii, Suslănești, Jugur și Poienari, secolele XV–XIX.
Știi mai multe despre Dealul Mățău și casele fermecătoare din Mioarele și Chilii. Peisaj și arhitectură tradițională musceleană? Spune și altora!