17 Martie – Alexiile sau Ziua Șarpelui

|
70 vizualizări

La 17 martie Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Alexie, supranumit în calendarul popular românesc și „omul lui Dumnezeu cel cald” pentru că „în ziua lui se dezgheață și se deschide pământul pentru arătură, precum și pentru ieșirea tuturor jigăniilor, gângăniilor și gujuliilor care au petrecut peste iarnă în sânul pământului”.

Referitor la asocierea Sfântului Alexie cu toate aceste insecte dăunătoare, în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, Simion Florea Marian prezintă mai multe legende. Potrivit unei legende din Bucovina, în vremurile de demult gângăniile și gujuliile îi necăjeau așa de tare pe oameni, că  lui Dumnezeu i s-a făcut milă și, voind să-i mântuie de aceste vietăți nesuferite, s-a pus într-un an de ziua Crucii (14 Septembrie – n.n.) și prinzându-le pe toate le-a vârât într-o lacră (ladă), pe care i-a dat-o lui Alexie să o arunce în mare. Acesta, curios, a deschis-o și toate insectele s-au împrăștiat în lume. Și de atunci nu numai pământul, ci chiar și apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii și gujulii. Iar pe Alexie, pentru că n-a ascultat, Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc, ca să le strângă înapoi.

Tot Simion Florea Marian arată că «românii și cu deosebire româncele serbează Sfântul Alexie cu multă cinste pentru ca să nu li se sângere vitele și mi ales pentru ca să nu le muște șerpii și helgele sau nevăstuicile și să nu le sfârtece dihăniile și pentru ca să nu-i muște și pe dânșii șerpii (...) Iar serbarea se manifestă prin aceea că mai cu seamă femeile nu umblă  în această zi cu acul, cu foarfecele, cu pieptenele, cu sapa, cu coasa, cu fusul, cu funia, nu lucrează la cânepă, mai pe scurt nu pun mâna pe niciun obiect ce are formă rotundă și lungăreață. Celor ce lucrează în această zi pot multe neajunsuri și neplăceri să li se întâmple în decursul anului, căci Sfântul Alexie supărându-se pe dânșii pentru că i-au necinstit ziua prin lucrare, le trimite toate gângăniile pe la case.

Dacă este cineva mușcat de vreun șarpe sau de altceva, atunci se crede că aceasta i s-a întâmplat pentru că a lucrat în ziua de Alexie (...) Și dacă unul a rostit cuvântul șarpe în această zi, atunci, voind ca să nu-l muște trebuie să descânte așa: Idiță / Idiță / Ține-se de pieliță / Pielița de carne / Carnea de ciolane / Carnea și de os / Osul sănătos / Dă veninul jos / Descântecul să fie de folos! Rostind cuvintele acestea, nu se mai apropie de cel ce le-a rostit. Și când îl mușcă șarpele, tot așa să descânte și să afume cu putregai de răchită, că apoi îi trece». Potrivit unor explicații atașate descântecului, prin cuvântul „Idiță” se înțelege șarpele sau șerpoaica care a mușcat  omul sau vita.

Acest descântec „de șerpe”, împreună cu ritualul aferent, sunt prezentate de Simion Florea Marian în lucrarea „Descântece poporane române”/1886. Interesante sunt observațiile alăturate descântecului, așa cum au fost culese de la o bătrână din satul Ilișești, județul Suceava: «Dacă un om sau vită se mușcă de către un șerpe, descântătoarea care este chemată și voiește să vindece pre cel mușcat, ie o cofiță sau și o oală cu apă ne-ncepută și făcând cruce cu mâna apa aceasta și învârtind prin dânsa ne-ncetat cu o rămurică de alun sau de leuștean sau și una de boz  rostește de trei ori după olaltă versurile descântecului de față. Iar după ce în chipul ăsta a descântat apa, cu o parte dintr-ânsa spală rana, o parte o dă celui mușcat s-o beie, iară ce mai rămâne i-o toarnă într-amândouă urechile.

Ce se atinge de apă, apoi aceasta o ie descântătoarea dintr-un izvor curat, niciodată din vreun pârău, și anume cu toarta cofei sau a oalei întoarsă îndărăt, și atât când se duce la izvor, cât și atunci când se întoarce cu dânsa spre casă nu vorbește cu nime nici un cuvânt. Alte descântătoare, în loc să de rămurica de alun, leuștean sau boz, întrebuințează la descântare iarba care crește printre garduri sau de aceea ce crește pe hotare. Iarba aceasta însă trebuie culeasă cu mâna numai printre gard și niciodată din grădina celui mușcat, ci dintr-o grădină străină.

Tot așa se culege și iarba cea de pe hotare. Dacă cel mușcat e om, i se spală numai rana și i se dă din apa descântată de băut, iar dacă este vită i se dă și iarba, cu care a descântat, de mâncat».

Pentru că în ziua de Alexei ies toate gângăniile din ascunzișurile lor de peste iarnă, oamenii care se ocupă cu albinăritul scot stupii afară „pentru că încă și acestea încă se țin de gujuluii”. Pregătirea stupilor pentru vărat este descrisă în lucrarea „Sărbători și obiceiuri româneşti”/2003,  unde Ion Ghinoiu arată că «anul apicol începe primăvara, în imediata apropiere  a echinocţiului, când erau scoși stupii (coșnițele sau știubeiele) de la iernat; în funcţie de latitudinea şi altitudinea  geografică, de primăvăratul mai timpuriu sau mai târziu, stupii se scoteau la vărat la date diferite: Măcinici (9  Martie), Alexei (17 Martie) sau Bunavestire (25 martie); în Bucovina această importantă operație se efectua numai într-o zi, de joi din perioada de creștere a lunii, reminiscență evidentă dintr-un străvechi calendar lunar; urdinișul stupilor se deschidea apoi treptat, în raport cu mersul vremii şi înflorirea plantelor melifere; ritualul începutului de an apicol cuprindea elemente etnografice de mare vechime: „când scot albinele din casă sau de unde s-au iernat, la aer proaspăt pentru vară, le petrec peste un foc viu care se face de regulă prin frecarea a două lemne uscate de brad şi care se ațâță la intrarea în prisacă; purificarea stupilor prin stropirea lor cu apă sfințită (agheasmă) sau prin afumarea cu tămâie, efectuarea unor practici pentru fertilitatea stupilor şi ferirea lor de „furtișag", de „luarea manei" etc».

Potrivit lui Simion Florea Marian, tot în ziua de Alexei, «după cum cred și spun o seamă, se zbat și peștii întâiași dată în apă (...) de aceea pescarii trebuie să postească adecă să nu mănânce nimic în această zi, anume ca să aibă noroc la pește: o seamă de pescari însă se duc în această dimineață la pârâu. Râu sau iaz, prind un peștișor, și mâncându-l de viu, rostesc următoarele cuvinte: Alexie, Omul lui Dumnezeu / Eu am venit la pârâu / Să prin un pește / Să-l mănânc / Cum este el din pârâu / Iar tu să te rogi la Dumnezeu / Totdeauna pentru mine / Să pot prinde pește bine. Făcând aceasta,  cred că peste tot anul vor putea prinde foarte lesne și mult pește».

Aceste credințe sunt întâlnite și în satele de pe Valea Mureșului. După cum arată Marcel Lapteș în lucrarea sa, «țăranii mai în vârstă mai cred și acum că Sfântul Alexie a dat poruncă să se împrăștie peștii prin ape și să se zbată întâia oară, în 17 martie; de aceea, pentru a avea noroc la pește, se credea că este bine ca pescarii să postească în această zi».

Un alt obicei întâlnit aproape în toate zonele etnofolclorice este afumatul caselor, acareturilor, grădinilor și livezilor, care sunt înconjurate de trei ori, astfel „nici o gânganie sau jiganie, nici o gujulie stricăcioasă nu se apropie; nici una nu se încumetă a trece peste cercul care s-a făcut în chipul acesta”. Cârpa cu care se afumă nu este una de rând, ci „aceea care s-a pus în ziua de Paști în blidul cu pască și cu care s-au șters mai pe urmă ouăle cele sfințite”.

Pe lângă cârpe, pentru afumat, gospodinele folosesc și busuioc, tămâie sau semințe de cânepă. Cercul protectiv se mai trasează de omul care „se trezește dis de dimineață, până a nu  răsări soarele, ia un clopoțel sau vreo 3-10 bucăți de fier vechi, le leagă la un loc și apoi, zângănind și zuruind necontenit din dintr-însele, înconjoară de trei ori casa începând de la răsăritul soarelui”.

În Bucovina se fac focuri în toate livezile, din paie sau din uscăturile adunate de la curățirea pomilor, ca să alunge insectele care se dezmorțesc în această zi, să nu se înmulțească pe lângă gospodăriile oamenilor, sau măcar să stârpească parte din ele. Totodată, se crede că pomii vor fi mai roditori, dacă se face foc în apropierea lor.

Merită să afli și despre

Sugestii: