1-9 Martie: Zilele Dochiei sau Babele

|
74 vizualizări

La 1 Martie Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe Sfânta Muceniță Evdochia, nume provenind din grecescul „εὐδοκία” care se traduce prin „bunăvoință” sau „bunătate”.

Așa cum este prezentată de către teologi, Evdochia, o locuitoare a cetății Eliopolis din Fenicia Libaneză, era vestită pentru frumusețea și viața ușoară, ea dobândind astfel nenumărate bogății. A devenit creștină primind botezul de la episcopul Teodot, iar pentru că și-a împărțit averea la săraci și a avut o moarte martirică a fost trecută în rândul sfinților.

După cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea „Sărbători și obiceiuri româneşti”/2003, «Dochia carpatică nu este însă un personaj creștin, ci unul păgân, care a preluat de la Eudochia numai numele și data de sărbătorire, 1 martie. La noi nu i se spunea sfânta sau muceniță, ci pur și simplu Dochia, o babă cloanță, urâtă, rea, care își punea nora la mari încercări, are un limbaj licențios.

Considerând probabil, că ocupă un loc nemeritat în calendarul tradițional, poporul i-a pus în spate nu numai 9 sau 12 cojoace, ci și zilele friguroase de la începutul lunii martie și necazurile oamenilor pentru prelungirea iernii (…) Pe baza informaţiilor etnografice şi folclorice se poate afirma că Dochia este o zeitate feminină sezonieră care moare şi renaște anual. Zilele urcușului, echivalente cu numărul cojoacelor purtate în spate, formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie în Calendarul Iulian) simboliza moartea anului vechi şi renașterea anului nou». «Legendele Dochiei ne introduc în atmosfera specifică a unui sat românesc cu economie pastorală – continuă Ion Ghinoiu – Nelipsitele tensiuni și conflicte care domină relația noră-soacră în folclorul românesc sunt revalorizate cu ingeniozitate pentru redarea opoziției timp vechi-timp nou.

Conform legendelor, la sfârșitul lunii februarie, Baba Dochia își trimite nora la pădure să culeagă fragi. Tânăra nevastă primește ajutor de la un moș care o sfătuiește să meargă într-o vâlcea apropiată să culeagă fragi copți, și, când ajunge acasă, să-i ceară Dochiei brânză de capră. Văzând fragii copți, Dochia crede că a venit vara și poate deci să urce cu oile (sau caprele) la munte. Îmbracă totuși 9 cojoace, în unele variante 12, și pornește la drum. Dar, cum pleacă de acasă, începe o ploaie care nu încetează 9 zile și 9 nopți. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, Dochia se dezbracă unul câte unul, până rămâne în cămașă.

În alte legende, Dochia dezbracă cojoacele din cauza unei călduri toride. Lăsându-se un ger puternic, baba și caprele îngheață și se transformă în stană de piatră. În alte legende, Dochia își trimite nora la râu să spele lâna: lâna albă s-o facă neagră, iar lâna neagră s-o facă albă. Nevasta trece proba, practic imposibil de realizat, tot cu ajutorul unui moș. Ca să se convingă că a venit într-adevăr primăvara, Dochia o trimite în pădure ca să-i aducă fragi copți. Indiferent de variantă, Dochia moare înghețată lângă oile sau caprele sale, iar trupurile lor, transformate în stane de piatră, s-ar vedea în diferite locuri din Carpații Orientali și Meridionali: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Semenic».

Referitor la semnificația poveștii babei Dochia, prezentată sub forma conflictului dintre soacră și noră, în lucrarea „Anotimpuri magico – religioase (schițe etnografice)”/2011, Marcel Lapteș consideră că, de fapt, „aceasta se referă la confruntarea dintre anul vechi și anul nou, dintre iarnă și vară, dintre frig și căldură, dintre sterilitate și fecunditate”. Printre obiceiurile populare din luna martie s-a păstrat tradiția ca fiecare să-și aleagă o „Babă” între 1 și 9 Martie.

În unele zone etnofolclorice se aleg douăsprezece zile, echivalentul lunilor anului, cifră cu valoare magică în cultura populară, reprezentând trecerea gradată de la iarnă la primăvară. Legenda Babelor spune că și în funcţie de starea vremii se prezice caracterul și norocul persoanei respective în acel an.

La rândul ei, Antoaneta Olteanu o descrie pe Baba Dochia în lucrarea „Calendarele poporului român”/2000, arătând că «Interesante sunt și explicațiile prezenței personajului Dochia, care, în tradițiile populare, dezvoltă motive variate, conturând o personalitate complexă.

De cele mai multe ori reprezentantă a Anului Vechi, care este învinsă și, mai apoi, înlocuită, în urma unei competiții dificile, echivalentă unui sever ritual de inițiere, de mult mai tânăra, plină de vitalitate, noră sau fată vitregă, (Baba) Dochia poate fi considerată o divinitate supremă arhaică, stăpânitoare a elementelor naturii (nu e întâmplătoare prezența, în aceleași mituri, a personajelor ce întrupează cele douăsprezece luni ale anului sau a lui Dumnezeu, aflate oarecum într-o competiție inegală cu bătrâna ursuză), lucru subliniat de numeroase credințe, care instituie interdicții severe în ziua ei, spre a evita tulburările meteorologice.

În sprijinul afirmației de mai sus, și anume că Dochia este o entitate demonică, pot fi aduse ca exemplu tradițiile în care ea este asimilată Mumei-Pădurii, speriată și veșnic înghețată, care hălăduiește nevăzută prin munți (…) De partea cealaltă, numeroase credințe o prezintă ca o victimă, adeseori inocentă, o bătrână (creștină) cuviincioasă, un adevărat spirit protector, pastoral sau agricol, a cărui pierdere este resimțită cu durere de către oameni».

În ceea ce privește „Zilele Babelor”, acestea sunt prezentate de Traian Gherman în „Comoara Satelor. Revistă lunară de Folklor” nr. 2-3/1926, după cum urmează: «Zilele Babelor încep cu 1 martie, cu Dochia (…) În legendele poporului întâlnim, după numărul zilelor, trei, șase, șapte, opt, nouă sau douăsprezece babe de acestea, pe care poporul în unele părți le și numeşte. Iată câteva numiri în ordinea în care vin și zilele: Dochia, Todora și Todosia; sau: Dochia, Lunica (Luni), Mărțica (Marți), Mărcurana (Miercuri), Joiana (Joi), Virita (Vineri), Sitița (Sâmbătă), Dominica (Duminica).

Alte numiri sunt: Dochia, Barbura, Sava, Ileana, Cosânzeana, Măriuța, Salomnie, Nie și Aftinie, sau: Dochia, Sofia, Sâia, Lina, Rebi, Lucia, Frăsina, Cătălina și Jofica. În toate părțile locuite de români se crede că dintre babe cea mai mare, căpetenia tuturor și în același timp cea mai urâtă și cea mai uricioasă e Dochia, care în Basarabia și în unele părți ale Munteniei e numită Baba Marta».

În satele hunedorene, obiceiul Babelor este mai bine păstrat decât la orașe. În acest sens, Marcel Lapteș a adunat o serie de mărturii ale localnicilor: „Babele se țân la noi de către muieri mai mult, da' copiilor le place cel mai mult”; „nu-i sărbătoare prea mare, da-i bine să nu lucri că se poate face pagubă în holde (…) că baba poate da cu frig și chiar neauă”; „să ți-o zâc pe adevăr: nu-i bine să te pui rău cu Baba că odată dă cu neauă și se strâcã tot din grădină și livadă (…) ce mai, la tăți ni-i frică”, după cum povestește în mai multe rânduri o bătrână din Stănija, Țara Zarandului.

Cu toate acestea, cele douăsprezece zile ale babei sunt zile cosmice în care soarele cu razele sale au rol cumpănitor: „sunt altu feliu, nu ca în tãt anu”, spunea un bătrân din Almășel, de pe Valea Mureșului, „dar noi trebe să știm când să ne facem de lucru”. Astfel, soarele, prezent în mai multe obiceiuri și tradiții, în timpul tânăr al primăverii, este un semn concret, cosmic, dătător de căldură și viață.

În lumea satului, încă din vechime zilele Babelor erau interpretate astfel încât se previziona și starea vremii. După cum arată Traian Gherman, «Dacă în 1 Mărțișor, când e ziua babei Dochii, e timp frumos, atunci toată primăvara și toată vara va fi frumoasă, iar de nu, primăvara și vara vor fi urâte și posomorâte (…) Dacă în zilele Babelor e ninsoare și frig, atunci și primăvara va fi friguroasă și furtunoasă, iar dacă vor fi mai domoale, mai line, atunci și primăvara va fi mai frumoasă».

Merită să afli și despre

Sugestii: