Suslănești, Argeș. Satul și casele de moșneni pe valea Argeșelului
Satul Suslănești aparține comunei Mioarele și este așezat pe valea Argeșelului, la aproximativ 8–9 kilometri de Câmpulung Muscel.
Vatra sa este înconjurată de dealuri acoperite cu pășuni și livezi de pruni, iar în partea estică se ridică Dealul Marlauz, cunoscut atât prin particularitățile sale geologice, cât și prin bogăția fosilelor păstrate în straturile de rocă.
Istoria localității a fost strâns legată de organizarea unei vechi obști de moșneni, de comerțul cu Brașovul, de proprietățile familiilor locale și de transformările sociale prin care au trecut comunitățile rurale din Muscel.
Descoperirile arheologice au arătat însă că locuirea acestui teritoriu a început cu mult înaintea primelor mențiuni documentare, iar stațiunea fosiliferă de pe Dealul Marlauz a dus istoria locului până la o epocă geologică veche de aproape 56 de milioane de ani.
Așezarea și numele satului
Suslăneștiul s-a dezvoltat pe valea Argeșelului, într-un teritoriu montan favorabil livezilor, pășunilor și gospodăriilor răspândite între cursul apei și dealurile învecinate. În trecut, satul a făcut parte, alături de Călulești, Chiliile și Cocenești, din plaiul, apoi plasa Dâmbovița și din comuna Mățău, actuala comună Mioarele.
Numele Suslănești este considerat unic între denumirile satelor din România. În documentele secolelor al XVII-lea–al XIX-lea a mai fost menționată o moșie numită Sultăneasca, situată pe Ialomița, în fostul județ Dâmbovița, însă aceasta nu reprezenta o altă așezare cu același nume.
O tradiție nedovedită documentar susținea că vechea denumire a satului ar fi fost Negurești sau Neguțești, după două familii de moșneni, urmașii lui Negură și ai lui Neguț. În privința numelui Suslănești au circulat mai multe explicații. Una îl lega de o persoană numită Suslan, iar alta îl punea în legătură cu expresia „sus la lână”, deoarece pe dealurile din apropiere se tundeau oile.
Cea mai plauzibilă explicație pornea de la termenul slav „suslă”, care desemna lichidul alcoolic obținut după prima fierbere a cerealelor sau a prunelor pentru rachiu. Interpretarea era susținută de una dintre ocupațiile importante ale locuitorilor de pe valea Argeșelului: cultivarea prunilor, fiind cunoscute și „prunele albe de Suslănești”.
Urmele unei vechi așezări geto-dacice
Primele informații despre locuirea teritoriului au fost oferite de cercetările arheologice desfășurate în anii 1939 și 1959, continuate ulterior prin activitatea Muzeului din Câmpulung.
Descoperirile au indicat existența unei întinse așezări geto-dacice, care ar fi funcționat și ca punct de depozitare și schimb al mărfurilor. Comunitatea locală întreținea legături comerciale cu cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre, iar mărfurile ajungeau până în această zonă a Muscelului.
Printre obiectele descoperite s-au aflat amfore folosite pentru păstrarea vinului și a untdelemnului, datate în secolul al III-lea î.e.n. și provenite din arhipelagul grecesc. Materialele arheologice au arătat că valea Argeșelului nu era izolată, ci se afla în legătură cu trasee comerciale mai largi.
Cercetările au scos la iveală urme aparținând mai multor epoci, fapt care a susținut ideea unei locuiri îndelungate și a unei continuități a populației în acest teritoriu.
Prima atestare și negoțul cu Brașovul
Cea mai veche mențiune documentară cunoscută despre Suslănești datează din anul 1503. Atunci, Buda și Tudor din „Suschlanest” au adus la Brașov spre vânzare somn, ceară și piei.
Documentul a plasat satul în rețeaua schimburilor comerciale dintre Muscel și Transilvania. Produsele transportate reflectau resursele și ocupațiile unei comunități rurale: pescuitul, creșterea animalelor, apicultura și prelucrarea pieilor.
Locuitorii din Suslănești au fost menționați făcând negoț cu Brașovul și în anii 1524 și 1543. Continuitatea acestor raporturi arată că satul participa în mod constant la schimburile desfășurate peste munți, prin intermediul drumurilor care legau Câmpulungul de orașele transilvănene.
Relațiile comerciale nu au rămas un episod izolat, ci au devenit una dintre primele trăsături documentate ale așezării medievale.
Hobaia și ruinele bisericii din secolul al XVI-lea
În partea numită Hobaia, cunoscută anterior sub denumirea de Crângul Domnesc, au fost descoperite ruinele unei biserici din secolul al XVI-lea. Locul se afla pe fosta moșie Chiriacescu și fusese cunoscut înaintea cercetărilor sistematice, deoarece urmele construcției erau încă vizibile.
Săpăturile arheologice desfășurate în anul 1959 au identificat în interiorul bisericii patru pietre funerare cu inscripții slavone, datate între anii 1558 și 1579. Monumentele funerare aparțineau lui Neagu, Stanei, jupâneasa lui Pârvu, lui Pârvu și lui Stoica.
La început s-a considerat că persoanele înhumate acolo erau „boieri de țară”, preocupați de administrarea propriilor moșii și fără dregătorii cunoscute. Cercetările ulterioare au indicat însă că mormintele aparțineau membrilor unei familii boierești importante.
În total au fost cercetate 19 morminte. Au fost descoperite și obiecte de podoabă valoroase, între care un inel atribuit spătarului Cazan. Prezența mormintelor, a inscripțiilor și a obiectelor personale a oferit informații despre structura socială a așezării și despre existența unui centru religios important.
Locul a fost interpretat ca vatra unei așezări din secolele al XV-lea și al XVI-lea, probabil satul Hobaia. Acesta ar fi dispărut în anul 1595, în contextul luptelor purtate de Mihai Viteazul împotriva otomanilor.
Crucea de piatră de pe Valea Hobăii
Nu departe de ruinele bisericii se află crucea de piatră de pe Valea Hobăii, datată în anul 1656 și clasificată ca monument memorial sau funerar de interes național.
Inscripția slavonă a fost realizată în timpul domniei lui Constantin Șerban și menționa mai multe nume, între care Vladislav, Șerban, Negre și Pârvu. Monumentul s-a păstrat la aproximativ patru kilometri de sat și reprezintă una dintre cele mai vechi mărturii funerare și memoriale din zonă.
Într-un hrisov emis la Târgoviște la 13 decembrie 1656, Constantin Șerban îi întărea lui Lunea Ceaușul za Roși, fiul lui Stanciu, dreptul de a stăpâni o moșie la Suslănești. Documentul amintea un proces desfășurat la Câmpulung în timpul lui Matei Basarab, când au fost prezentate hrisoave mai vechi din domniile lui Petru cel Tânăr și Alexandru Mircea.
Aceste hrisoave erau contemporane cu inscripțiile de pe pietrele funerare de la Hobaia, dar nu s-au mai păstrat. Crucea din 1656 a rămas astfel una dintre puținele mărturii materiale legate de proprietățile și familiile din această parte a satului.
Boierii din Suslănești în secolul al XVI-lea
Documentele din a doua jumătate a secolului al XVI-lea au consemnat mai multe persoane provenite din Suslănești. În două acte din vremea lui Alexandru Mircea au apărut ca martori Radu din Suslănești și Drăghici din Suslănești.
La 28 decembrie 1585, Mihnea Vodă Turcitul i-a întărit logofătului Tatomir din Nămăiești o ocină. Actul amintea că Tatomir îi plătise vătafului Oprea din Suslănești suma de 300 de aspri pe care i-o datora.
Din alte documente rezultă că Oprea era bunicul lui Lunea Ceaușul din Nămăiești. Aceste legături au arătat că familiile din Suslănești aveau relații de rudenie și interese patrimoniale și în așezările învecinate.
La sfârșitul secolului al XVI-lea a fost menționat postelnicul Staicu din Suslănești. În anul 1593, el nu deținea încă această dregătorie, dar în actele ulterioare a apărut cu titlul de postelnic.
Staicu și familia sa stăpâneau moșii în Muscel, Dâmbovița și Ilfov: Suslănești, Cătunu, Suslăneasca, Hobaia, Tărăceni, Scroviștea și Ulea. După moartea sa, proprietățile au revenit copiilor, Stanca, căsătorită cu Banciu din Tărăceni, și Dragomir din Cătunu.
Nu s-a putut stabili documentar dacă Staicu, Oprea, Drăghici și Radu din Suslănești erau înrudiți cu persoanele înhumate la Hobaia între 1558 și 1579. Apropierea cronologică și socială permitea însă ipoteza apartenenței la aceeași familie extinsă.
Obștea moșnenilor
Suslăneștiul a fost un vechi sat de moșneni, adică de țărani liberi care stăpâneau pământurile prin drepturi moștenite în cadrul obștii. Proprietatea era împărțită între familii coborâte din strămoși comuni, numiți „moși”.
Documentele au păstrat numele mai multor familii: Jumărăștii, Butureștii, Neguțeștii, Negureștii, Parciulea, Isăroiu și Pârvu. Fiecare familie își apăra drepturile asupra moșiei, iar conflictele privind hotarele, succesiunile și cumpărăturile de pământ ajungeau uneori până la divanul domnesc.
În anul 1707, moșnenii s-au adunat cu toate cărțile și hotărniciile lor pentru a delimita moșia satului. Actul îi menționa pe Jumărăști, urmașii lui Radu Mățău, și pe Neguțești, descendenții vătafului Neguț.
Documentul reprezenta o ocolniță, adică un act prin care era descris și recunoscut hotarul unei proprietăți. Cei șapte copii ai lui Stanciu Jumărea și-au pus semnăturile și cinci peceți inelare, confirmând participarea lor la stabilirea limitelor moșiei.
Familia Jumărăscu
Începând din secolul al XVII-lea, familia Jumărăscu a ocupat un loc central în istoria satului. Numeroase documente îi urmăresc pe membrii săi, proprietățile și procesele purtate cu celelalte familii de moșneni.
Numele familiei provenea din porecla „Jumărea”, cu sensul de om foarte slab, uscățiv și lipsit de grăsime, termen de origine slavă.
Cel mai vechi strămoș cunoscut a fost Voicu Toacă, care a trăit în prima jumătate a secolului al XVII-lea și a murit înainte de anul 1644. Cei patru copii ai săi au fost Badea, Neaga, din care se trăgeau Jumărăștii, Vișa, strămoașa Butureștilor, și Neacșa, căsătorită cu Florea din Albești.
Împărțirea averii a provocat conflicte între moștenitori, iar procesele au ajuns până la divanul lui Matei Basarab. Din ramura Jumărăștilor au făcut parte Stoica Ceaușul Jumărea, Radu Jumărea, poreclit Mățău, și Stanciu Jumărea.
Prin căsătoria cu Velica, fiica lui Micu al lui Ianoș din Dragoslavele, Stanciu a dobândit pământuri și case și în satul vecin. Familia a purtat vreme de peste 160 de ani procese pentru aceste proprietăți, de la mijlocul secolului al XVII-lea până la postelnicul Simon Jumărăscu, menționat în anul 1824.
Jumărăștii și-au mărit treptat moșia prin cumpărături și litigii cu celelalte familii ale obștii. Extinderea lor patrimonială s-a făcut în detrimentul Butureștilor, Neguțeștilor, Negureștilor și al altor ramuri de moșneni.
Simon Jumărăscu și bisericile satului
Postelnicul Simon Jumărăscu, fiul diaconului Grigore, a ctitorit vechea biserică din lemn a satului. Documentele păstrate de la el și de la urmașii săi au oferit informații despre proprietățile familiei și despre viața religioasă locală.
Fiul său, Ion Simon Jumărăscu, a ridicat în locul bisericii de lemn un lăcaș din zid, terminat în anul 1848. Construcția a reprezentat trecerea de la edificiul tradițional din lemn la o biserică mai durabilă, potrivită statutului familiei și nevoilor comunității.
Ion Simon a purtat între anii 1841 și 1862 un proces cu familia Vișoiu din Mățău, care încerca să-și extindă proprietățile în hotarul Suslăneștiului. În anul 1853, Apostol Dumitrescu a realizat planul moșiei sale.
Pe o cruce din apropierea unei fântâni, Ion Simon a înscris faptul că era „boier de neam”. El s-a căsătorit cu Ana, fiica logofătului Ioan Popescu din Pietroșița, intrând astfel în legătură de rudenie cu familiile Fusea din Târgoviște și Vlădescu din Boteni.
Numele său a pătruns și în cântecele haiducești, fiind amintit într-o creație despre Radu lui Anghel, care l-ar fi atacat într-o noapte.
Familia Suslănescu
Un alt nume de familie legat direct de sat a fost Suslănescu. El a fost preluat de un moșnean local după numele așezării, fără să poată fi stabilită cu precizie ramura din care provenea.
Prima mențiune documentară cunoscută este cea a lui Neacșu Suslănescu, din 14 martie 1675. În anul 1773, unchiașul Iane Suslănescu, ginerele lui Mihai din Nămăiești, i-a vândut preotului Nicolae din același sat un cămin de casă cu pomet, moștenit de la socrul său.
Familia a rămas consemnată în documentele locale până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când unii dintre membrii săi s-au stabilit la Câmpulung. Medelnicerul Iordache Suslănescu a fost menționat la Ploiești în jurul anului 1829.
Extinderea marilor proprietăți
Pe lângă familiile moșnenești, în Suslănești au dobândit proprietăți mai multe instituții religioase și persoane din afara satului.
Mănăstirea Câmpulung a primit o danie în anul 1697 de la ieromonahul Cozma din Suslănești. Biserica Șubești și Biserica Sfântul Gheorghe din Câmpulung au ajuns să stăpânească terenuri, iar numele „Șuibeasca” a rămas legat de proprietatea primei biserici.
Schitul Mărculești a cumpărat o livadă de fân de la Simon Jumărăscu în anul 1807. Alte terenuri au ajuns la Alecu Chilișoiu, Dumitrache Ureanu și Nicolae Rucăreanu.
Proprietatea familiei Rucăreanu nu s-a putut extinde dincolo de Argeșel, spre Dealul Mățăului, deoarece acolo se aflau pământurile Jumărăștilor. În celelalte părți ale hotarului, Nicolae Rucăreanu și-a mărit însă continuu moșia, obligându-i pe unii moșneni să-i vândă terenurile și preluând hrisoavele legate de proprietățile cumpărate.
În posesia sa a ajuns inclusiv hrisovul lui Lunea Ceaușul referitor la moșiile din Suslănești. Ulterior, Rucărenii au vândut proprietatea unui Prislopeanu, care a transmis-o fiicei sale, căsătorită în familia Andreescu. Moșia a rămas în această familie până în anul 1944.
Nici Jumărăștii nu și-au păstrat întreaga proprietate. La începutul secolului al XX-lea, descendenții postelnicului Ion Simon Jumărăscu au vândut cea mai mare parte a moșiei lui Ioniță Georgescu.
Satul în secolul al XIX-lea
Catagrafiile din anii 1838 și 1845 au înregistrat la Suslănești între 26 și 35 de case, cu o populație care nu depășea 150 de locuitori. Cei mai mulți erau moșneni vechi, originari din sat.
Așezarea a rămas de dimensiuni reduse, iar viața economică s-a sprijinit pe pământ, livezi, pășuni și micile instalații gospodărești. Prunii au ocupat un loc important în economia locală, atât prin consumul fructelor, cât și prin uscarea sau prelucrarea lor.
În timp, diferențele dintre familii s-au accentuat. Unele ramuri au acumulat terenuri, în timp ce majoritatea moșnenilor și-au pierdut treptat proprietățile.
În preajma anului 1944, în sat existau două mari proprietăți care depășeau câte 100 de hectare. Acestea cuprindeau livezi, pășuni, grădini de zarzavat, două mori, o cârciumă, un joagăr de lemne, poverne și uscătorii de prune.
Povernele erau instalații folosite pentru distilarea rachiului, iar uscătoriile permiteau conservarea prunelor. Joagărul valorifica lemnul pădurilor și al livezilor, în timp ce morile deserveau gospodăriile satului și ale așezărilor din jur.
Primul Război Mondial
În anul 1916, Suslăneștiul a fost ocupat de Divizia a XII-a bavareză. Luptele cele mai grele s-au desfășurat la 30 noiembrie, când trupele comandate de von Bogendorfer au încercat să mențină frontul pe linia Argeșelului.
În timpul confruntărilor a murit la Suslănești baronul Max Emanuel von Pfetten, rudă cu împăratul Germaniei. Acesta a fost înmormântat în curtea bolniței Mănăstirii Câmpulung.
Luptele și ocupația au provocat pagube importante gospodăriilor și proprietăților. Au fost tăiați 64 de nuci plantați de Jumărăști de-a lungul drumului care traversa satul și făcea legătura între Nămăiești și Boteni. Cei mai mulți dintre acești arbori aveau peste un secol.
Distrugerea lor a afectat atât peisajul satului, cât și una dintre resursele gospodărești importante ale comunității. Nucii marcau drumul și reprezentau o plantație formată în mai multe generații.
Conacul familiei Andreescu
În Suslănești s-a aflat și conacul familiei Andreescu, cunoscut dintr-o fotografie-document realizată în anul 1932 de etnograful Ion Chelcea. Clădirea aparținuse Sofiei și lui Grigore Andreescu și avea un rol direct în administrarea moșiei, într-o perioadă în care deplasările între localități erau lente, iar proprietarii trebuiau să supravegheze îndeaproape livezile, fânețele, animalele, povarna și hanul.
Moșia Suslăneasca a intrat în posesia Sofiei Andreescu în anul 1882, când a fost cumpărată de la Mihail Rucăreanu cu suma de 2.000 de galbeni, primită prin act dotal de la tatăl său, boierul Ion Prislopeanu din Vlădești-Poienița. Conacul a fost cumpărat împreună cu pământul și celelalte acareturi ale proprietății.
Construcția era solidă și fusese ridicată la începutul secolului al XIX-lea sau chiar mai devreme. Vara, Sofia Andreescu locuia aici pentru a se ocupa de bunurile moșiei, iar nepoții săi își petreceau vacanțele pe dealurile din jur, pe lunca Argeșelului și în zona fosiliferă a Marlauzului.
Înainte de a ajunge în proprietatea familiei Andreescu, moșia Suslăneasca aparținuse familiei Rucăreanu, iar mai devreme Schitului Mărculești și Jumărăștilor, veche familie de moșneni din Suslănești. După anul 1949, conacul a fost confiscat, jefuit, incendiat și, în cele din urmă, demolat.
Transformările de după 1944
După anul 1944, marea proprietate existentă în sat a fost lichidată. Suslăneștiul a rămas încadrat în comuna Mioarele, unde a fost creată și o gospodărie agricolă colectivă.
Schimbarea a încheiat procesul de concentrare a pământului în mâinile câtorva proprietari, dar a modificat și vechiul sistem de stăpânire moșnenească. Obștea tradițională, deja slăbită de vânzări, moșteniri și procese, nu mai funcționa în forma sa istorică.
Documentele satului au permis urmărirea modului în care o comunitate de țărani liberi s-a format, și-a delimitat hotarele și și-a împărțit proprietățile. În interiorul acestei structuri, unele familii au acumulat terenuri, în timp ce altele au sărăcit și și-au vândut părțile de moșie.
Dealul Marlauz și rezervația fosiliferă
În partea estică a satului se află Dealul Marlauz, la aproximativ 680 de metri altitudine. Localnicii spuneau despre el că ar data din vremea „potopului”, tradiție care reflecta aspectul neobișnuit al terenului și prezența lespezilor cu urme fosile.
Rezervația fosiliferă Marlauz ocupă aproximativ 3,5 hectare și este o arie protejată de tip paleontologic. A fost declarată monument al naturii datorită valorii sale științifice și este încadrată în categoria a III-a a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii.
Terenul este slab acoperit de vegetație și este brăzdat de șanțuri formate prin șiroirea apei și acțiunea torenților. Eroziunea a scos la suprafață argile și șisturi dispuse în lespezi fine, în care s-au păstrat numeroase fosile.
Straturile au fost datate la aproape 56 de milioane de ani, iar scheletele descoperite în ele au o vechime de peste 50 de milioane de ani. Situl este considerat de geologi și un reper geotectonic, iar bogăția fosilelor i-a conferit o importanță care depășește cadrul local.
Peștii fosili
În șisturile disodilice și menilitice de vârstă oligocenă au fost descoperite schelete și impresiuni ale unor specii de pești care populau vechile ape din această regiune.
Printre speciile identificate se numără Clupea longimana, Caraux macoveii, Rhombus stamatini și Scorpaenoides popovicii.
Caraux macoveii avea o formă ovală și o lungime de aproximativ 14 centimetri. Rhombus stamatini prezenta ambii ochi pe partea stângă a capului, particularitate întâlnită la peștii adaptați vieții pe fundul apei.
Scorpaenoides popovicii era un pește de dimensiuni foarte reduse, de numai 10–20 de milimetri, cu corp alungit și o înotătoare pectorală triunghiulară de aproape trei ori mai înaltă decât corpul.
Geologii au grupat speciile descoperite în trei mari categorii: pești autohtoni, pești migratori și pești de adâncime. Au fost identificate cel puțin 30 de specii, iar mai mult de jumătate erau considerate noi pentru cercetarea paleontologică la momentul studierii lor.
Bogăția acestor descoperiri a transformat Suslăneștiul într-un punct important pentru cunoașterea faunei marine din vechile perioade geologice.
Plantele fosile
Lespezile din rezervație au păstrat și impresiuni ale unor plante care creșteau în această regiune.
Printre speciile identificate se numără Fagus feroniae, Cinnamomum lanceolatum, Laurus tetrantheroides și Laurus phoeboides.
Cinnamomum lanceolatum era considerat un strămoș al arborelui de scorțișoară întâlnit astăzi în sud-estul Asiei. Speciile de Laurus erau înrudite cu dafinul actual.
Prezența acestor plante a oferit informații despre climatul și vegetația regiunii în epoca în care s-au format depozitele fosilifere. Fosilele de pești și plante au permis reconstituirea unui mediu mult diferit de actualul peisaj al văii Argeșelului.
Bibliografie
- Dinu, Constantin, „Din istoricul unui vechi sat de moșneni – Suslănești”, în Argesis. Studii și comunicări, Muzeul Județean Argeș, vol. IV, 1972, pp. 285–292.
- Brătulescu, Victor, „Pietrele de mormânt de la Suslănești-Mușcel”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXXIII, fasc. 103, 1940, pp. 5–12.
- Brătulescu, Victor, „Biserica de azi a satului Suslănești”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, anul XXXIII, fasc. 103, 1940, pp. 9–10.
- Grecescu, C., „Urmele unei biserici din secolul al XVI-lea în județul Muscel”, în Revista Istorică Română, vol. IX, 1939, p. 502.
- Manolescu, Radu, Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul în secolele XIV–XVI, Editura Științifică, București, 1965.
- Ortlepp, Fritz, Luptele din regiunea Bran și Dragoslavele, traducere de preot Ioan Răuțescu, Câmpulung, 1933.
- Rădulescu-Codin, Constantin, Muscelul nostru, Câmpulung, 1922.
- Material documentar privind Rezervația fosiliferă Marlauz din Suslănești.
Știi mai multe despre Suslănești, Argeș. Satul și casele de moșneni pe valea Argeșelului? Spune și altora!