Cetățeni, Argeș. Veche așezare și nod al drumului dintre Țara Românească și Transilvania
Comuna Cetățeni se află în județul Argeș și este alcătuită din satele Cetățeni, reședința comunei, Lăicăi și Valea Cetățuia. Așezarea s-a dezvoltat pe cursul superior al râului Dâmbovița, într-o zonă subcarpatică dominată de versanți stâncoși, terase înguste, văi laterale și forme de relief carstic incluse în aria monumentelor naturale protejate.
Legătura cu orașele Câmpulung și Târgoviște este asigurată de DN 72A, care traversează comuna de la nord la sud pe o lungime de aproximativ 7 km. Câmpulung se află la circa 25 km, iar Târgoviște la aproximativ 45 km. Poziția pe valea Dâmboviței a transformat localitatea, încă din vechime, într-un punct de trecere, apărare și control al drumurilor dintre sudul Carpaților și Transilvania.
Peisajul comunei este format din gospodării așezate pe versanții din stânga și din dreapta râului, grădini, livezi și pâlcuri de pădure. Casele urcă treptat pe pante, urmând configurația terenului, în timp ce vatra principală s-a concentrat în zonele mai accesibile ale văii.
Relieful și organizarea așezării
Din punct de vedere tipologic, Cetățeni este o așezare de contact între munte și Subcarpați. Satul Cetățeni-Vale s-a dezvoltat de-a lungul râului și pe pantele care urcă gradual dinspre albie. Cetățeni-Deal s-a format pe coama dealului și pe versanții mai abrupți, unde casele au fost construite pe mici suprafețe de teren adaptate reliefului.
Ulițele din zona de deal sunt înguste și înclinate, iar gospodăriile au fost dispuse în funcție de posibilitățile oferite de teren. Energia mare a reliefului a limitat extinderea vetrei și a favorizat, în timp, deplasarea populației spre Cetățeni-Vale. După reorganizarea administrativă din anul 1968, când Cetățeni-Deal și Cetățeni-Vale au fost reunite, s-a intensificat migrarea spre zona joasă și mai accesibilă a comunei.
Cetățeni-Deal a păstrat însă urmele unei locuiri vechi, inclusiv cimitire preistorice, fortificații și puncte de observație asupra văii. În anul 1931, cercetările conduse de Ion Andrieșescu au consemnat aici o poziție aflată la aproximativ 822 m altitudine, de unde se deschidea vederea asupra văii Dâmboviței spre sud.
Atestarea documentară a satului
Localitatea Cetățeni a fost atestată documentar la 25 aprilie 1548. Prin actul emis atunci, Mircea Ciobanul i-a întărit pârcălabului Mihnea satul Cetățenii, cu tot hotarul, ca veche și dreaptă ocină și dedină.
Documentul arăta că proprietatea fusese dobândită de fratele lui Mihnea încă din vremea lui Vlad Înecatul.
La 13 aprilie 1634, Matei Basarab i-a întărit lui Radu, al doilea vistier, o jumătate de sat în Cetățeni, cumpărată de la Staico Bucșanu. Cealaltă jumătate a satului a rămas liberă.
Această situație a dus la menținerea unei proprietăți mixte până la reforma agrară din anul 1864, în comunitate trăind atât țărani dependenți, cât și oameni liberi.
Continuitatea locuirii
Teritoriul comunei cuprinde urme ale mai multor etape de locuire, de la epoca bronzului și epoca fierului până la perioada medievală.
În zona Cetățeni-Deal au fost identificate morminte construite din lespezi de piatră, aparținând culturii mormintelor în ciste din epoca bronzului. Acestea erau orientate aproximativ pe direcția sud-nord și aveau pereții formați din lespezi așezate vertical, acoperite cu alte plăci de piatră.
Inventarul funerar a cuprins un vas de lut cu ornamente incizate și incrustate cu o materie albă, o brățară din bronz, un colier și un fragment de craniu asupra căruia s-a constatat o încercare de trepanație. Mormântul cu acest inventar a fost datat în intervalul aproximativ 1600–1500 î.Hr.
La punctele „La Cruce” și „Cornul Malului” au fost semnalate mai multe asemenea morminte, unele distruse sau afectate înaintea cercetării sistematice. Planurile întocmite de Ion Andrieșescu în anul 1930 au consemnat poziția și orientarea lor, precum și amplasarea pieselor de bronz în interiorul ansamblurilor funerare.
În aceeași zonă au fost observate movile și urme de valuri de pământ. Un răspuns la chestionarul arheologic din anul 1873 menționa, la est de Cetățeni-Deal, cinci movile rotunde, dispuse astfel încât delimitau între ele un spațiu aproximativ circular.
Așezarea și cetatea geto-dacică
Începând cu a doua epocă a fierului, dovezile locuirii geto-dacice au devenit mai numeroase. Așezarea se întindea pe promontoriul care continua culmea Pleașa Popii, cunoscut astăzi sub numele de Cetățuia sau Cetatea lui Negru Vodă, precum și pe terasele de la poalele înălțimii, pe ambele maluri ale Dâmboviței.
Cetatea geto-dacică a fost amenajată în vârful unui monticol stâncos, la aproximativ 723 m altitudine. Poziția era protejată natural de pante abrupte, astfel încât intervențiile constructive s-au concentrat pe latura sudică, cea mai vulnerabilă.
Fortificația era alcătuită dintr-un turn-locuință și un zid de incintă. Turnul avea baza pătrată, de aproximativ 9 × 9 m, cu ziduri groase de circa 2 m, construite fără mortar. Pe latura sudică, spațiul dintre două formațiuni stâncoase a fost închis printr-un zid cu lungimea de aproximativ 60 m și grosimea cuprinsă între 2 și 2,5 m.
Paramentele zidului au fost realizate din gresie locală fățuită și așezată ordonat, iar interiorul era umplut cu pietre de râu și fragmente de gresie. Prin modul de amplasare, cetatea a aparținut categoriei fortificațiilor ridicate pe înălțimi naturale greu accesibile, completate numai pe direcțiile expuse atacului.
În interior au fost identificate trei bazine săpate în stâncă, cu forme și dimensiuni diferite, având adâncimi de până la 3,5 m. Acestea au avut rolul de a capta și păstra rezervele de apă necesare locuirii și apărării.
Cercetările nu au evidențiat alte complexe de locuire în afara turnului, ceea ce a dus la ipoteza că unele dintre peșterile naturale, utilizate mult mai târziu de schitul rupestru, au putut servi drept spații de adăpost sau de cult și în epoca geto-dacică.
Gravurile și reprezentarea călărețului
Pe peretele exterior nordic al stâncii în care a fost amenajat ulterior schitul s-a păstrat reprezentarea unui călăreț orientat spre dreapta. Imaginea a fost comparată cu reprezentările de pe monedele geto-dacice și a fost considerată singura dintre gravurile rupestre din zonă care ar putea aparține epocii cetății geto-dacice.
Celelalte semne, cruci, contururi și reprezentări săpate pe blocurile de piatră de la poalele înălțimii au fost puse în legătură cu perioada medievală, când cetatea a fost reamenajată și reutilizată.
Gravura călărețului a fost observată și descrisă încă din secolul al XIX-lea. Dimitrie Butculescu a consemnat-o în timpul cercetărilor sale și a realizat un desen, refăcut ulterior de arhitectul Horia Teodoru. În descrierea lui Butculescu, calul mergea la pas, iar călărețul era redat cu mantia în urmă și cu unul dintre brațe întins.
Distrugerea cetății geto-dacice
Cetatea a funcționat în secolul al II-lea î.Hr. și în primele decenii ale secolului I î.Hr. Sfârșitul său a fost marcat de un incendiu puternic.
În nivelul de distrugere al turnului-locuință a fost descoperită, direct pe stâncă, o monedă romană republicană emisă în anul 87 î.Hr., arsă în același incendiu care a distrus fortificația. Pe baza acestei monede și a celorlalte materiale arheologice, distrugerea cetății a fost datată în jurul anului 70 î.Hr. și pusă în legătură cu acțiunea de unificare politică desfășurată în vremea lui Burebista.
Așezarea de la poalele cetății nu a dispărut în același moment. Activitatea ei a continuat până spre sfârșitul secolului I î.Hr. Ultima monedă din tezaurul descoperit aici a fost emisă în jurul anului 8 î.Hr.
Tezaurul cuprindea inițial 120 de dinari republicani și imperiali romani, la care s-au adăugat încă șapte piese descoperite ulterior. În același context au fost găsite două fibule din argint de tip Poiana Mare.
O monedă emisă în anul 52 î.Hr. purta inscripția latină „PETR”, considerată una dintre cele mai vechi inscripții cu caractere latine descoperite pe teritoriul țării înaintea cuceririi romane.
În tezaur au fost identificate și monede locale geto-dacice de tip roman republican, fapt care a susținut interpretarea așezării drept centru politic, economic și monetar al unei formațiuni geto-dacice anterioare centralizării lui Burebista.
Agricultura, meșteșugurile și schimburile comerciale
Descoperirile de la Cetățeni au cuprins boabe de cereale carbonizate, un brăzdar, un fier de plug, secere și vase mari pentru provizii. Aceste materiale au confirmat practicarea agriculturii și existența unor gospodării capabile să producă și să depoziteze cantități importante de alimente.
Așezarea a funcționat și ca centru meșteșugăresc. Ceramica realizată aici a circulat spre Rucăr și spre sud, până aproape de Topoloveni. Prezența amforelor și a unor produse de import a arătat participarea comunității la schimburi comerciale mai largi.
Poziția pe vechiul drum care urma valea Dâmboviței a favorizat dezvoltarea unui adevărat centru de schimb. Dinu V. Rosetti a considerat că așezarea a putut îndeplini, încă din epoca geto-dacică, și funcții apropiate unui punct vamal.
Reluarea locuirii în Evul Mediu
În secolele XII–XIII, zona vechii cetăți și terasele învecinate au fost intens locuite. Săpăturile au scos la iveală locuințe, edificii laice, construcții militare și monumente de cult.
Vestigiile medievale s-au concentrat între Valea Chiliei și Valea lui Coman, pe înălțimea care domină drumul și râul. Ansamblul a fost interpretat ca o așezare de tip urban și ca un centru politic, militar și religios anterior constituirii Țării Românești.
Cetatea geto-dacică a fost refăcută și reutilizată în secolul al XIII-lea. Unii cercetători au legat acest centru de voievodatul lui Seneslau, iar tradiția locală l-a asociat cu Negru Vodă. Aceste interpretări au rămas formulate ca ipoteze istorice, susținute prin suprapunerea vestigiilor medievale peste structurile mai vechi.
Cele trei biserici medievale
În apropierea cetății au fost descoperite rămășițele a trei biserici construite succesiv.
Cea mai veche a fost datată în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Avea plan de navă, ziduri groase între 1,30 și 1,80 m și o platformă circulară în partea de nord-est. Accesul se făcea prin trepte spre latura sudică a pronaosului.
Biserica a fost decorată cu pictură murală. În dărâmături au fost găsite fragmente de frescă păstrate în culori vii, reprezentând chipuri de sfinți și ctitori, precum și fragmente de inscripții cu caractere grecești, slavone și latine.
Coloritul frescei cuprindea o nuanță distinctă de roșu, pe care cercetătorii au numit-o „roșu de Cetățeni”.
A doua biserică a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, la aproximativ 20 m spre vest. Avea tot plan de navă, cu absidă semicirculară, iar zidurile din bolovani masivi aveau grosimi între 1 și 1,5 m.
Și acest lăcaș a fost pictat. În jurul lui au fost descoperite morminte cu podoabe, ceramică și monede din vremea regilor maghiari Béla al IV-lea și Carol Robert. Biserica a fost afectată de inundații și a fost dezafectată probabil în cursul secolului al XV-lea.
După retragerea apelor a fost construită o a treia biserică, mai mare, cu lungimea totală de 20,40 m. Planul era împărțit în altar, naos, pronaos și pridvor, iar în partea de nord a fost adăugat ulterior un turn cu scară pentru accesul la clopotniță.
La zidire au fost folosite lespezi de piatră, bolovani și cărămidă. Biserica a dăinuit până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când a fost distrusă, probabil în contextul războiului turco-austriac.
La aproximativ 800 m nord de aceste monumente, în locul numit Poiana Târgului, a fost identificat un cimitir din secolele XIII–XIV, atribuit așezării civile aflate în apropierea cetății.
Schitul rupestru Cetățuia
Pe colțul stâncos de deasupra Dâmboviței se află bisericuța rupestră cunoscută sub numele de Schitul Cetățuia sau Schitul lui Negru Vodă.
Datarea lăcașului a generat opinii diferite. Dinu V. Rosetti l-a considerat posibil de la începutul secolului al XIV-lea, admițând și o folosire anterioară a cavității. Gheorghe I. Cantacuzino l-a atribuit secolului al XVI-lea, după ruinarea cetății.
Biserica a fost săpată în stâncă și are intrarea spre vest. În apropiere s-au păstrat fragmente de cruci cu inscripții, unele dintre ele fiind refolosite în construcție.
O inscripție menționa repararea schitului în anul 1859, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul mai multor preoți și localnici. Hramul bisericii era Adormirea Maicii Domnului.
În zona schitului au fost descrise o clopotniță din lemn, chilii, trepte săpate în stâncă și galerii joase. Unele cavități au fost interpretate în tradiția locală drept încăperi de detenție, observatoare sau chilii pustnicești.
Chilia din Valea Chiliei
Pe peretele abrupt orientat spre sud, deasupra Văii Chiliei, se află o mică peșteră care a servit drept capelă sau chilie rupestră. Accesul era foarte dificil și presupunea cățărarea pe colțurile stâncoase.
Tradiția locală a legat locul de un pustnic care s-a retras departe de așezare. Denumirea Văii Chiliei a fost pusă în legătură cu această cavitate.
În secolul al XIX-lea, Dimitrie Butculescu a încercat să observe interiorul chiliei și a consemnat urme de zugrăveală reprezentând sfinți. Accesul se realiza atunci cu ajutorul unei funii și al unui scripete.
„Tronul” și „Baia lui Negru Vodă”
Pe platforma stâncoasă au fost identificate mai multe forme și amenajări legate de tradiția lui Negru Vodă.
Un bloc de piatră a fost numit „Tronul lui Negru Vodă”. Pe suprafața sa au fost observate adâncituri și urme asemănătoare unor pași, atribuite în tradiția locală voievodului, soției sale și fiului lor.
În apropiere se afla un punct de observație accesibil prin mici scobituri săpate în stâncă. Poziția domina Valea lui Coman, Valea Chiliei și cursul Dâmboviței.
Tot aici se păstra un bazin săpat în stâncă, cunoscut sub numele de „Baia lui Negru Vodă”. Dimitrie Butculescu l-a descris ca pe o cisternă cu lungimea de aproximativ 10 m, lățimea de 3,96 m și adâncimea variabilă între 0,40 și 0,90 m. Cercetările arheologice au arătat că în interiorul cetății existau mai multe bazine destinate acumulării apei.
Cetatea medievală și sistemul defensiv
Poziția fortificației era apărată natural de Valea lui Coman la nord și de Valea Chiliei la sud. Pantele abrupte transformau înălțimea într-o cetate naturală, iar intervențiile construite completau punctele vulnerabile.
În punctul numit „la stăvilare” se afla un zid de aproape 6 m grosime, construit din pietre neregulate prinse cu mortar și, pe alocuri, cu cărămizi groase. Zidul bara valea Dâmboviței și continua de pe un mal pe celălalt, lăsând numai o deschidere pentru apă și pentru vechiul drum.
Această fortificație a fost distrusă la sfârșitul secolului al XIX-lea, în timpul construirii șoselei moderne. Cu acel prilej au fost semnalate coifuri, zale și spade.
În afara porții au fost găsite urmele unei construcții din lemn pe temelie de piatră, datată în secolele XIII–XIV. Edificiul a fost interpretat drept clădire legată de punctul vamal.
Sistemul defensiv era orientat în principal spre sud, ceea ce arăta că fortificația fusese concepută pentru a opri atacuri venite dinspre câmpie. Ulterior, ea a putut fi folosită și împotriva incursiunilor dinspre nord.
Cetatea și Vama Dâmboviței
În secolul al XV-lea, Cetatea Dâmboviței a avut un rol important în supravegherea drumului dintre Bran, Brașov și Țara Românească. Ea controla circulația, proteja negoțul, depozitele și punctul vamal.
Documentele comerciale au consemnat taxele percepute aici. În anul 1413 se luau taxe pentru pește, poveri, cai și oameni. Privilegiul din anul 1422 menționa vama pentru porci, oi și caii duși la vânzare.
Actele domnești emise de Mircea cel Bătrân, Radu Praznaglava, Dan al II-lea și Vlad Dracul au confirmat existența vămii de la Dâmbovița și regimul mărfurilor transportate. Carul constituia unitatea principală de taxare pentru încărcăturile mari.
Odată cu expansiunea otomană în Peninsula Balcanică și cu diminuarea comerțului de tranzit dintre Transilvania și regiunile sud-dunărene, punctele vamale din interiorul țării și-au pierdut treptat importanța.
Declinul vămii a afectat direct cetatea, a cărei întreținere depindea de veniturile comerciale. La începutul secolului al XVI-lea, fortificația se afla probabil într-o stare avansată de ruină.
Vechiul drum comercial
Cetățeni se afla pe drumul care lega Câmpulung și valea Dâmboviței de Bran și Brașov. Traseul putea continua spre Târgoviște, Târgșor, Brăila sau spre București și Giurgiu.
Drumul era dificil, mai ales în sectorul îngust al văii. Înainte de amenajările moderne, Dâmbovița trebuia trecută prin vad de mai multe ori, iar căruțele înaintau printre stânci. Pe vechiul traseu au fost observate făgașurile roților săpate în piatră și urmele osiilor pe pereții strâmtorilor.
În perioadele cu ape mari, strâmtoarea putea fi ocolită printr-un drum care urca pe culmile dinspre Dragoslavele și revenea la râu în apropierea Cârciumii Domnești, cunoscută și sub numele de Cârciuma de Piatră.
Un alt traseu lega Câmpulungul, prin Mățău și Valea Mare, de valea Argeșelului, Suslănești, Boteni și drumul spre Pitești. La punctul numit „la poștă”, aceste căi se întâlneau cu legăturile spre Văleni și Lăicăi.
Lăicăi și Cârciuma de Piatră
Satul Lăicăi a fost menționat pe harta austriacă din anii 1790–1791 cu numele actual. Documentul cartografic consemna o structură formată din 11 case și localiza satul la un sfert de oră de Bădeni și la jumătate de oră de Cetățeni.
În apropiere se afla Cârciuma Domnească sau Cârciuma de Piatră, așezată aproximativ la jumătatea drumului dintre Câmpulung și Târgoviște.
Locul a rămas legat de evenimentele din anul 1821. Tudor Vladimirescu a poposit aici înainte de a fi dus spre Târgoviște. Documentele au păstrat și alte mențiuni despre moșia Cârciuma de Piatră, inclusiv un act din anul 1836.
Mihai Viteazul și zona Cetățeni
După lupta de la Călugăreni din anul 1595, Mihai Viteazul s-a retras spre zona montană și a așteptat trupele ardelene în apropierea cetății și a localității Stoienești.
Tradiția și consemnările ulterioare au legat înălțimile de la Cetățeni de această etapă a campaniei. După sosirea ajutoarelor conduse de Sigismund Báthory, armatele reunite au pornit spre Târgoviște.
Poziția cetății și controlul văii au făcut din această zonă un punct potrivit pentru supravegherea drumului și pentru organizarea unei retrageri sau concentrări militare.
Ocupațiile tradiționale
Relieful, solul, rețeaua hidrografică și fânețele au determinat ocupațiile locuitorilor.
În comună s-au practicat agricultura, cultura cerealelor și a cartofului, pomicultura, creșterea vitelor, prelucrarea lemnului și a produselor animaliere, industria casnică și exploatarea resurselor din albia Dâmboviței.
Vărăritul a avut o importanță deosebită în secolul al XIX-lea și a fost legat de cărăușie. Lemnul și piatra disponibile în zonă au susținut activitățile gospodărești și construcțiile.
Gospodăriile și adaptarea la teren
Gospodăriile comunei au fost amplasate pe terase, pe versanți și de-a lungul drumurilor. În Cetățeni-Vale, casele au format o așezare răsfirată, cu legături directe spre lunca Dâmboviței și spre terenurile agricole.
În Cetățeni-Deal, locuințele au urmat pantele și micile platforme naturale. Diferențele de nivel au impus ulițe abrupte și gospodării construite după forma terenului.
Versanții au fost ocupați de livezi, grădini și fânețe, iar pădurile au rămas între zonele locuite. Această structură a păstrat caracterul răsfirat al satului și legătura dintre casă, terenul agricol și resursele naturale.
Cercetările arheologice
Primele cercetări cunoscute au fost întreprinse de Dimitrie Butculescu în anii 1876 și 1881. El a descris cetatea, schitul, gravurile rupestre, bazinele săpate în stâncă și vestigiile de pe terase.
O parte dintre obiectele adunate de Butculescu au intrat în patrimoniul Muzeului Național de Antichități. Desenele sale au păstrat imagini ale gravurilor, ale rezervorului de apă și ale urmelor observate în secolul al XIX-lea.
În anii 1940–1942, Dinu V. Rosetti a efectuat săpături din însărcinarea Comisiunii Monumentelor Istorice. Cercetările au fost reluate în anul 1958 și au continuat în mai multe campanii până în anii 1970, în colaborare cu muzeele din Pitești și Câmpulung și cu alte instituții.
Aceste cercetări au clarificat succesiunea locuirii preistorice, geto-dacice și medievale și au permis identificarea Cetății Dâmboviței în zona dintre Cetățeni și Cotenești.
Cetățeni reunește, într-un spațiu restrâns, urmele unor comunități preistorice, o cetate geto-dacică din piatră, o așezare antică, fortificații medievale, trei biserici succesive, un schit rupestru, gravuri, cimitire și vechi drumuri comerciale.
Relieful nu a reprezentat numai cadrul natural al așezării, ci a influențat direct apărarea, circulația, arhitectura și distribuția gospodăriilor. Stâncile, văile laterale și terasele Dâmboviței au fost folosite pentru fortificații, locuire, cult și supravegherea drumurilor.
Istoria comunei s-a construit în jurul aceluiași culoar al Dâmboviței: mai întâi ca spațiu de locuire și apărare, apoi ca centru comercial și vamal și, în cele din urmă, ca așezare rurală răsfirată pe vale și pe dealuri.
Bibliografie
- Rosetti, Dinu V., „Cetățeni Argeș. Istoricul cercetărilor arheologice”, în Cercetări arheologice, I, Muzeul Național de Istorie, 1975, pp. 261–289.
- Chițescu, Lucian, „Cetatea de piatră de la Cetățeni, jud. Argeș – centrul unei formațiuni statale geto-dace dinainte de Burebista”, în Muzeul Național, V, 1981, pp. 71–74.
- Rosetti, Dinu V.; Chițescu, Lucian, „Cetatea geto-dacică de la Cetățeni, jud. Argeș”, în Buletinul Monumentelor Istorice, nr. 4, 1973.
- Chițescu, Lucian, „Cercetări arheologice la Cetățeni, județul Argeș”, în Cercetări arheologice, II, București, 1976.
- Material documentar privind istoria, structurile economice și organizarea așezării Cetățeni.
Știi mai multe despre Cetățeni, Argeș. Veche așezare și nod al drumului dintre Țara Românească și Transilvania? Spune și altora!