Tradiții și obiceiuri din zilele Săptămânii Luminate

|
69 vizualizări

Săptămâna care urmează imediat Duminicii Paștelui poartă numele de „Săptămâna Luminată”.

Potrivit credințelor populare, în această săptămână Raiul se deschide „tuturor sufletelor reținute în prinsoarea iadului începând de la Adam și până la venirea Mântuitorului” și rămâne deschis de la Înviere până în Duminica Tomii (prima duminică după Paşte), iar pentru că în această săptămână „se deschide cerul” cine moare „merge fericit drept la Dumnezeu”.

Lunea din Săptămâna Luminată poartă numele de Lunea Albă. În această zi, în unele zone are loc obiceiul „umblatului cu pasca”, adică vizitarea rudelor apropiate în vederea vestirii Învierii lui Iisus Hristos. Se obișnuiește ca finii să se ducă în vizită la nași, cu colaci, pască și ouă roșii, iar copiii merg la părinți. Nașii trebuie să îi ospăteze pe fini, tradiția spunând că aceștia mergeau împreună la hora satului.

După cum descrie obiceiul Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”-1898, «cei ce merg cu pască pun de regulă 2-6 păști una peste alta într-un testimel (șervet, basma mare – n.n.) și cu ea și 6-8 ouă roșii (…) și cu legătura aceasta de pască și ouă roșii se pornesc apoi unde au de gând să meargă. Când ajung ei la starea locului și intră în casă nu dau binețe ca de altă dată în decursul anului, ci spun „Hristos a înviat!. Cei din casă, întâmpinându-i și răspunzându-le „Adevărat că a înviat”, le mulțumesc pentru că n-au uitat de dânșii, ci au venit, și apoi îi poftesc să ocupe loc. Atunci nou-veniții săruta mâna celor din casă, dacă aceștia sunt părinți, moși sau nănași, iar de nu, dau numai mâna unul cu altul sau se sărută, și cel ce a adus pasca se apropie de masă și o pune pe aceasta, de unde gospodina de casă o ia cu legătură cu tot și o pune în alt loc (…) apoi se așază toți la masă și încep a mânca, a ciocni unul cu altul ouă roșii, a bea și a se veseli împreună către seară. Când începe a se îngâna ziua cu noaptea, gospodina de casă se duce și schimbă pasca și ouăle din legătură, punând într-însa, în locul celor aduse, alte de ale sale, și anume: dacă s-au adus trei pune două, iar dacă s-au adus șase pune patru, adecă cu una sau cu două mai puține. Tot așa face ea și cu ouăle. Întâmplându-se însă ca pasca adusă să nu fie cuviincios făcută și coaptă, adecă dacă e ieșită de mână rea, sau prea mică, ceea ce vădește o nepăsare, o zgârcenie, sau numai o mergere ca să fie mers, atunci li se înapoiește, după numărul adus, una sau mai multe paști din cele aduse, ceea ce va să zică că altă dată pot să o primească îndărăt, dacă cinstea nu le va fi mai cuviincioasă. Când se duce cineva întâiași dată cu pască, atunci nici nu i se ia nici nu i se dă nimic în schimb, ci numai cum a dus legătura, așa i se dă înapoi. De primit însă sunt și aceștia foarte bine primiți».

Tot legat de Lunea Albă, în lucrarea „Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice” - 2011, Marcel Lapteș prezintă unele obiceiuri din Țara Zarandului: «În satele tradiționale se mai păstra obiceiul ca în această zi să se spele rufele, pentru a fi albe și curate tot anul. În satele comunelor Burjuc, Gurasada, Ilia și Zam nu se lucra pământul, pentru că se zicea că „e rău de boală rea” (epilepsie - n.n.). Comunitățile din Vaidei, Romos și Jeledinți (comuna Mărtinești), mai păstrează și astăzi un obicei străvechi al udatului de Paști, mai ales în familiile catolice. Bărbații care udau femeile primeau în schimb un pahar de vin și un ou roșu».

Marțea din Săptămâna Luminată se mai numește și Marțea Albă. Femeile din multe zone rurale dau de pomană în această zi pasca rămasă de la Paște și vin roșu. Simion Florea Marian arată că «marțea se serbează, și mai ales de către femei, cu nelucrare în casă pentru boala cea rea, tocmai ca și marțea întâia după Rusalii și marțea întâia după Crăciun”.

Potrivit lui Marcel Lapteș, din acest motiv, în Județul Hunedoara, această zi mai este numită și „Marțea Oprită din Săptămâna Luminii”, fiind marcată de unele interdicții: «În această zi, bătrânele din Rapolt interziceau tinerelor să lucreze în gospodărie, pentru că, spuneau ele, puteau fi trăsnite. Femeile din Târsa, Cioclovina și Luncani nu torceau în Marțea Oprită, pentru că credeau că li se vor umfla buricele degetelor. Locuitorii din comuna Lunca Cernii țineau această zi, pentru ca vara să nu se înțepe cu ghimpi (mărăcini) sau obiecte tăioase. Tot în această zi se făceau pomeni în curtea bisericii, după cum povesteau sătenii din Simeria Veche, unde se aduceau colaci, băutură și mâncare pentru săraci».

Miercurea din Săptămâna Luminată poarta numele de „Sfânta Miercuri”. Bărbații se duc să muncească la câmp, în timp ce femeile rămân acasă și țin sărbătoarea. Potrivit lui Simion Florea Marian, «Miercurea se serbează pentru boala de picioare, numită în genere „de dânsele“». Așa cum arată Marcel Lapteș, «Miercurea din Săptămâna Luminată mai era numită de comunitatea țărănească din Țara Hațegului și „Nunta șoarecilor”, deoarece se credea că în această zi se înmulțesc aceste rozătoare. Locuitorii din satele Ciula Mare și Gotești țineau această zi ca să nu le strice șoarecii lucrurile». În lucrarea „Credinți și superstiții ale poporului român”-1995, Artur Gorovei amintește că în trecut se credea că „nu este bine a se lucra miercuri după Paști, căci e rău de purici”.

Joia din Săptămâna Luminată mai e numită și „Joia Nepomenită”, „Joia Necurată” sau „Joia Rea”, «pentru că dacă lucră oamenii în joia aceasta, atunci bate piatra». Simion Florea Marian mai arată că «Joia aceasta, cea din Săptămâna Luminată, precum și cea dintâi de după Rusalii, formează o treime nefastă, nenorocoasă, fiindcă tustrele Joile acestea sunt de asemenea natură, adecă necurate și nepomenite. Joia din urmă se mai numește în unele părți încă și „Joia iepelor”, iar cea ce-i urmează „Joia verde”».

Referitor la semnificația acestor „Joi oprite”, în lucrarea „Dicționar de mitologie română”-2013, Ion Ghinoiu consideră că acestea sunt «personificări ale joilor cuprinse între Paşte şi săptămâna a doua după Rusalii, când erau interzise unele activități casnice, agrare şi pastorale. La începutul secolului al XX-lea se ținea, un număr variabil de „Joi oprite”: 3 şi multiplul lui său, 9 (Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina) şi 7 (Muntenia centrală). „Joile oprite”, numite „Joile Verzi” în sud şi Joile Nepomenite în estul României, erau dedicate unor fenomene ale naturii potrivnice omului: ploile însoțite de grindină şi piatră, furtunile şi vânturile puternice, trăsnetele şi incendiile provocate de acestea, brumele şi înghețurile târzii. În speranța că acestea puteau fi îmbunate şi transformate în forțe benefice, erau celebrate în calendarul popular prin interdicții severe de muncă, de unde le-a rămas şi numele de „Joi oprite”».

Vinerea din Săptămâna Luminată poartă numele de „Vinerea Scumpă” sau „Fântânița”. Este sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, zi în care, potrivit lui Simion Florea Marian, «după datina românilor din Moldova, „preoții trebuie să scoată icoanele și să facă slujbe la câmp pentru ploaie și boale grele”, iar după a celor din Transilvania, când toate apele sunt sfințite, și cine bea apă și se spală în această zi pe părțile bolnave ale corpului, acela devine sănătos».

În lucrarea „Calendarele poporului român” – 2001, Antoaneta Olteanu arată că « Spre deosebire de Vinerea Paștelui, marcată negativ de conjunctura morții Mântuitorului (Vinerea Patimilor), această vineri este nu o sursă de moarte (valorizată pozitiv prin moartea, pieirea, secarea bolilor), ci una de viață, prin care sacralitatea pozitivă țâșnete în lume. Acum izvorăște, este accesibilă apa tămăduitoare; de fapt, ca și la Bobotează, toate apele sunt sfințite. Apa este o sursă de viață și pentru că acum pot fi săpate fântânile, surse potabile pentru vii și pentru morți. Nu în ultimul rând, sărbătoarea este respectată și pentru că alimentează izvorul ploilor, dar și roadele, „izvoarele“ de orice fel, ale plantelor și animalelor».

Sâmbăta din Săptămâna Luminată mai este cunoscută și ca „Sâmbăta Tomii”, zi care păstrează în credința populară o serie de obiceiuri deosebit de importante pentru români. «În Moldova – arată Simion Florea Marian – femeile iau pască și ouă roșii și duc la biserică pentru morți, unde pun pe fiecare mormânt câte o pască și câte un ou, iar lângă cruce aprind câte o lumânare. Nu mult după acesta, ieșind preotul din biserică, face panachidă, pomenind morții fiecăreia, după care femeile îl cinstește, atât pe dânsul cât şi pe dascăl. Cu un cuvânt în Sâmbăta Tomei, femeile fac bucurie morților cătându-le şi lor de rânduială. În unele părți din Bucovina este asemenea datină ca, în Sâmbăta Tomei, să meargă oamenii, mai cu seamă însă femeile, la ținterim cu pască şi ouă roși, cu acea deosebire nu mai că toate obiectele acestea nu se dau , ca în Moldova, preotului, ci ele se dau celor sărmani de sufletul morților, pre cari i-a pomenit preotul, iar pre acesta îl remunerează pentru rugăciunile și osteneala sa bănește».

Duminica Tomii, zi denumită în Transilvania și „Paștele Mic”, este o sărbătoare consacrată morților. După cum arată Antoaneta Olteanu, «tocmai de aceea, sub numele de „Paștile Mici” sau „Paștile Morților”, reprezintă o prelungire a sacralității sărbătorii Învierii, un ecou al acesteia în cealaltă lume (…) interesant este că, în virtutea acestui decalaj spațio-temporal, Paștele Blajinilor nu se serbează duminica, ci abia în ziua următoare».

Merită să afli și despre

Sugestii: