Săptămâna Mare dinaintea Paștelui sau Săptămâna Patimilor

|
16 vizualizări

În calendarul mobil, calendar paralel care-și intersectează sărbătorile cu cele ale calendarului fix, Paștele este incontestabil, cel mai important eveniment al lumii creștine, percepută de mentalitatea țărănească într-o manieră profundă a morții și a învierii ca fenomene ale timpului ritual.

Așa cum arată Marcel Lapteș în lucrarea „Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice” - 2011, «Cele șapte săptămâni ale Postului Mare reprezintă șapte trepte de spiritualitate, timp în care interdicțiile erau ținute și respectate de către toată suflarea satului. Ultima treaptă a spiritualității pascale, cea de-a șaptea săptămână a Postului Mare, este structurată în funcţie de obiceiurile și datinile tradiționale, care continuă o serie de interdicții, care se vor termina cu moartea Mântuitorului și apoi Învierea, când aceste interdicții ritualice alimentare se vor încheia».

Săptămâna Patimilor începe cu Lunea Mare, zi care reprezintă începutul patimilor lui Isus de la intrarea în Ierusalim. Biserica a rânduit ca la sinaxarul zilei de Luni din Săptămâna Patimilor să se facă pomenirea lui Iosif (cel vândut de frații săi în Egipt) și blestemarea smochinului neroditor.

Marțea Mare, denumită și Seacă, este o zi în care oamenii din popor considerau că trebuiau luate măsuri împotriva infertilității atât vegetale, cât și animale. În satele de câmpie, preoții erau chemați de gospodari să slujească în hotarul satului, împotriva dăunătorilor din holdele de grâu, iar în satele de munte se făceau descântece pentru a nu seca laptele la oi și la vaci. In Marțea Mare din Săptămâna Patimilor Biserica a rânduit să se citească Pilda celor zece fecioare, cinci „înțelepte” și cinci „neînțelepte”, care se pregătesc pentru nuntă și, de asemenea, pilda talanților. Referindu-se la Marțea Seacă, în lucrarea „Calendarele poporului român” – 2001, Antoaneta Olteanu arată că: «Centrându-se pe termenul generic al săptămânii – a seca, secare, secat –, ziua este caracterizată de practici magice ambivalente, ce utilizează atât magia negativă (interdicții pentru a nu stârni golul, secul, nenorocul), cât și cea pozitivă (scăldatul ritual, pentru a seca bolile)».

În Miercurea Mare Biserica a rânduit să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă, care a spălat cu lacrimi şi a uns cu mir picioarele Mântuitorului, simbol al pocăinței adevărate şi al îndreptării omului păcătos.

Potrivit învățăturii creștine, acesta este momentul culminant al relației omului cu Dumnezeu, în care opțiunea de a fi sau nu cu El devine definitivă, indiferent de starea în care am fost mai înainte de această alegere. În ceea ce privește credințele populare din Miercurea Mare, această zi aducea cu sine interdicția de a se toarce, deoarece, credeau sătenii, că torsul le putea „întoarce mințile”. După cum prezintă Marcel Lapteș în lucrarea sa, «În unele sate din Țara Hațegului se obișnuia să se petreacă în nopțile de miercuri spre joi, obiceiul strigării peste sat, un fel de „judecată de apoi” a comunității în vederea purificării pentru sărbătoarea apropiată.

Referitor la obiceiul „strigatului peste sat”, în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri româneşti” – 2003, Ion Ghinoiu consideră că: «Paștele fiind asemuit cu un hotar care încheie o perioadă de timp şi deschide altă perioadă, a devenit un moment de bilanț pentru tot ceea ce s-a făcut bine sau rău de-a lungul anului. Strigatul peste sat, care se desfășura seara înspre Joimari sau în seara sâmbetei Paștelui, era un obicei încă viu la începutul secolului al XX-lea în unele zone ale Transilvaniei. Scenariul de desfășurare este asemănător cu cel practicat în alte zone la Anul Nou şi la Lăsatul Secului. O notă aparte făcea strigatul peste sat executat de un singur fecior ales pentru un an, numit „Voevoda Ţiganilor”.

Obiceiul, consemnat în zona Clujului, dă posibilitatea fiecărei fete sau fecior să comunice Voevodei Ţiganilor abaterile ce le-a constatat de-a lungul Postului Mare. După ce se însera bine, feciorii se strângeau în fața bisericii iar Voevoda se urca, în sunetele puternice produse de clopot şi toacă, în vârful unui pom înalt. Ajuns în vârf, clopotele şi toaca încetau, iar Voevoda începea să strige cu voce tare cele constatate: „Constantinu Nuţului s-a îmbătat la fagădău (cârciumă) şi şi-a pierdut vreo haină în drum. A umblat la pețit în post sau că nu știe a ara, a semăna, pământul i-a rămas nearat, vitele la timp nu le-a adăpat; sau că Feronica lui Tănasă nu știe urzi, a jucat ori a mâncat de dulce în post, a rămas cu cânepa netoarsă, umblă cu hainele destrăbălate, cu cămașa nespălată, are casa nemăturată, Paștele a ajuns-o cu grădina nelucrată, cu pocmolul (prispa) nespoit, cu casa nevăruită şi altele multe de asemenea, pe care Voevoda le știa înșira de-a rostul şi încă de multe ori se silea a le spune chiar în poezie».

Dacă în primele trei zile din Săptămâna Mare se pune accent pe căderea şi pocăința omului, începând cu Joia Mare începe deja lucrarea de restaurare a omului. Astfel, în această zi Biserica prăznuiește patru  lucruri: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pildă de smerenie; Cina cea de taină, la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii; rugăciunea mai presus de fire (rugăciunea arhierească) și vânzarea Domnului de către Iuda. Joi seara in Biserica Ortodoxă se săvârșește Denia celor 12 Evanghelii și în cadrul ei se citesc 12 pericope (pasaje din Biblie – n.n.) evanghelice în care Sfinții Evangheliști Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă Pătimirile Domnului Iisus Hristos. În Joia Mare sau a Patimilor se întâlnesc numeroase practici de pomenire a morților. Potrivit lui Marcel Lapteș, în această zi «se deschidea raiul și iadul până la nouă zile după Rusalii. Se aprindeau focuri ritualice și se aduceau ofrande alimentare și materiale cum ar fi colacul, oala, lumânarea sau tindeul (ștergarul ritual – n.n.) care mai întâi erau sfințite la biserică și apoi se puneau la mormântul morților sau în locuri în care se bănuia că morții „neîmpărtășiți”, veneau în zilele nefaste. Joia, cunoscută și sub numele de „Joimărița”, era ținută cu strășnicie de fiecare sătean. În această zi se mai obișnuia purificarea prin apă, a spălatului ritualic a membrilor familiei, pentru a fi curați în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii.

Despre  „Joimărița” ne vorbește și Antoaneta Olteanu: «Cine-i Joimărița? Întrebați pe nevestele tinere și tăndăloase și pe fetele mari și leneșe. Ele vă vor spune că Joimărița e soră bună cu Muma-Pădurii și mare dușmancă a lor. Joimărița nu face nici un rău în lume, dar e lăsată de la Dumnezeu ca într-un an o dată, și anume în Joia Mare, să facă o revizuire strașnică printre nevestele tinere și mai ales printre fetele mari, și să le întrebe ce au făcut ele peste iarnă? Tors-au fuiorul tot, țesut-au pânza, și cu câlții și feștila ce-au făcut?

Ținând seama de înalta și sfânta ei trimitere în lume în Joia cea Mare, pleacă dis-dimineață prin sate și prin orașe, gârbovită și afumată pe faţă, dar pripită ca o babă iute de picior, cu un hârb plin de jar în mână, acolo unde va afla neveste și fete leneșe, cari n-au tors fuiorul și n-au țesut încă pânza, să le arză unghiile și degetele. Mișelul, când e întrebat, ascunde cât poate faptele și păcatele lui; tot așa și nevestele leneșe și fetele mari și trândave. Ele, când știu că are să le cerceteze Joimărița, dacă pânza nu-i țesută, pun la fereastră un crâmpei de pânză din anul trecut, iar câlților și feștilei le dau foc, ca să nu aibă de ce să se lege Joimărița când le va cerceta casa și munca lor. Cele harnice nu se tem».

În Vinerea Mare se prăznuiesc sfintele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului. În toate bisericile ortodoxe se săvârșește Denia Prohodului Domnului (Prohodul este slujba de înmormântare a Mântuitorului Iisus Hristos – n.n.). Potrivit lui Marcel Lapteș, Vinerea Mare are mai multe denumiri în popor, cum ar fi Vinerea Patimilor, Vinerea Șchioapă, Vinerea Seacă, Vinerea Frumoasă sau Vinerea Scumpă. În vremuri mai de demult, pe Malul Mureșului, părinții își scăldau copiii în apele sale ca să „le sece bubele” și să aibă „pielea frumoasă și dalbă”, iar copiii mari se scăldau în râu având în mână un ou roșu, pentru „a nu prinde frigurile”. În multe sate hunedorene se mai păstrează și astăzi obiceiul ca după slujba de Denie, sătenii să-și ocolească casa de trei ori cu lumină și să facă o cruce cu lumânarea pe pereți, ca întreaga gospodărie să fie ferită de foc, trăsnete și boli».

Potrivit învățăturii creștine, „restaurarea omului se va desăvârși în Sfânta şi Marea Sâmbătă, când Domnul va lăsa Trupul Său să stea în mormânt, iar cu sufletul se va pogorî la iadul (şeolul) în care erau toți cei ce muriseră până atunci, începând cu Adam şi cu Eva”. În credința populară Sâmbăta Mare are cea mai bogată încărcătură ritualică, care capătă valențe deosebite prin plasarea printr-o cosmogonie originală a satului și gospodinei care gătește preparatele de Paşte. Din tot ceea ce face, forma capătă prin gesturile sale o putere deosebită de a valorifica alimentele ritualice cum sunt pâinea, carnea ( miel sau ied), ouăle și zarzavaturile (ceapa și usturoiul).

Potrivit lui Ion Ghinoiu, „cea mai însemnată coptură este pasca şi colacul, preparate din faină de grâu. Caracterul ritual al păștii este subliniat de data prescrisă de tradiție când trebuia pregătită (în joia sau în sâmbăta Paștelui), de forma (rotundă sau dreptunghiulară) şi ornamentele din aluat (pască cu sucituri, cu împletituri, cu zimți, simplă), de utilizarea lui în diferite practici magice”. Simion Florea Marian arată că „alături de pască se făceau şi alte copturi cu caracter ritual numite colaci, babe, moși sau moșnegi, prescuri, învârtite”. De asemenea, el pomenește un vechi obicei din noaptea de Sâmbătă spre duminică, „când oamenii nu dorm, ci fac un foc în curți sau pe dealul din apropierea bisericii, care ține până la miezul nopții. De la miezul nopții merg la biserică, la slujbă. Alteori focul este întreținut de flăcăi până în zori”.

Potrivit unei vechi credințe populare, „cine moare în Săptămâna Mare va merge direct în iad, deoarece raiul este închis”.

Merită să afli și despre

Sugestii: