10 Februarie. Sfântul Haralambie, ocrotitorul celor bolnavi și înfometați. Ziua ciumei

|
17 vizualizări

Sfântul Haralambie este prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 10 februarie, în tradiția poporului român el fiind cunoscut și cinstit ca tămăduitor de boli, păzitor de foamete și izgonitor al duhurilor necurate.

Potrivit credințelor populare, Sfântul Haralambie a primit de la Dumnezeu învățătura și puterea de
a apăra lumea de bolile molipsitoare, în special ciuma, motiv pentru care este considerat „patronul ciumei”. Explicația acestei asocieri o găsim într-o legendă din Bucovina, prezentată de Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898: «Se zice că pentru noianul pătimirilor îndurate de-a lungul vieții, la bătrânețe, Dumnezeu l-a chemat pe slujitorul său, Sfântul Haralambie, și l-a îndemnat să îi ceară un dar deosebit, ca răsplată pentru cele ce le-a suferit în numele lui. Sfântul Haralambie a cerut un răgaz de gândire și s-a dus să îi întrebe pe oameni ce dar ar trebui să ceară. Coborând pe pământ și întâlnindu-se cu oamenii, aceștia l-au implorat să îi scape de Ciuma care potopea pe vremea aceea și să îi ceară lui Dumnezeu să îi dea putere asupra ei. Dumnezeu nu s-a împotrivit ci, împlinindu-i dorința, îi dete Ciuma pe mână.

Sfântul Haralambie, bucuria lui; cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra Ciumei, îndată a și pus mâna pe dânsa, a legat-o de grumaz cu un lanț de fier, și astfel legată în lanț, o ține el până în ziua de astăzi, și numai atunci când oamenii nu serbează ziua lui, o sloboade pe pământ. Și ciuma, care are aripi și ține în mână o sabie lată, cum se vede scăpată din lanțul în care e înferecată, îndată aleargă la oamenii care nu țin ziua lui Sfântul Haralambie și pe toți îi omoară».

Acesta este motivul pentru care, în majoritatea icoanelor, Sfântul Haralambie este zugrăvit ținând Ciuma de lanț, iar aceasta stă spășită sub picioarele sale.

În vremurile trecute, să îl respecți pe Sfântul Haralambie însemna nu doar să îți manifești evlavia faţă de el, prin rugăciuni intense, ci și să te abții de la muncile cotidiene în ziua praznicului său. Așa cum arată Simion Florea Marian în lucrarea sa, «în unele comune, atât din Bucovina cât și din Moldova și Muntenia, nu numai că se serbează ziua lui Sfântul Haralampie (regionalism – n.n.), ci unii dintre români, mergând în această zi la biserică, duc ca jertfă colaci, mere și colivă pentru sufletele morților, sau grâu nefiert, adecă numai grăunțe, iar alții plătesc câte o liturghie și se roagă anume să fie sănătoși în decursul anului viitor, ca Sfântul Haralampie și prea bunul Dumnezeu să-i ferească de toate boalele.

După ce s-a sfârșit liturghia, unii dintre dânșii, și anume atât din Bucovina cât și din Moldova, fac praznice, sau la biserică sau acasă, pentru pomenirea morților, și mai ales cei ce se cheamă Haralampie, la care ocaziune pomenesc numele sfântului ca să-i ferească de orișice primejdie, și dau de pomană mai cu seamă pentru cei care au murit de moarte năprasnică (…) Alții fac agheasmă, adecă plătesc preotului ca să le sfințească apă, care e, după credința lor, bună pentru felurite boale, pentru că, bând-o și spălându-se cu dânsa, spun ei se vindecă. După sfințirea apei sau după facerea agheasmei, luându-și fiecare apa din aceasta și întorcându-se acasă, o parte dintr-însa o beau, cu o parte se spală, o parte o dau vitelor de băut sau stropesc cu dânsa vitele, grajdurile, șurile, pivnițele, precum și alte acareturi de pe lângă casă, iar restul îl aruncă prin fântâni».

Aceste obiceiuri erau întâlnite și în satele de pe Platoul Luncanilor (Județul Hunedoara), unde de Sfântul Haralambie se mergea la biserică, iar femeile dădeau preotului să sfințească un colac făcut din tărâțe de grâu, iar mai apoi îl așezau la hotarul satului, pentru a alunga bolile care se puteau năpusti asupra comunității. În lucrarea Anotimpuri magico – religioase (schițe etnografice)/2011, Marcel Lapteș arată că în Țara Hațegului gospodarii mergeau în livadă și stropeau pomii cu apă sfințită, pentru a distruge viermii și gângăniile care le aduc stricăciuni.

În satele din comuna Ribița și Bucea, se țineau slujbe de către preoți în gospodării pentru sănătate, belșug și pentru protejarea animalelor. Cu această ocazie, preoții făceau o sfeștanie pe un fund de lemn pe care gospodarii îl prindeau în peretele grajdului să le apere animalele de boli tot anul.

De asemenea, în această zi nu se lucra, pentru că altfel oamenii se puteau îmbolnăvi de anumite boli molipsitoare.

Tot Marcel Lapteș prezintă un obicei cu adevărat spectaculos, care mai există și în ziua de azi în multe sate din comuna Boșorod, o practică străveche de combatere a bolilor „de primăvară”, numită „Cămeșa Ciumei”.

Acest obicei constă în confecționarea unei cămăși, în cadrul unei singure șezători, după un anume ritual, cu scopul de a o pune în hotarul satului, pentru combaterea bolilor și alungare lor din cadrul comunității. Iată, concis, cum se desfășura acest ritual, după relatarea unei bătrâne din Boșorod: «Se adunau nouă femei bătrâne la apusul soarelui în cadrul unei șezători și acestea după ce spuneau rugăciunea de început a lucrului se apucau să toarcă, să depene, să urzească, să croiască și să coasă o cămașă din cânepă.

După ce-au terminat-o în cursul aceleași zile, iau cămașa și înconjoară cu ea „șapte hotară” apoi o lasă „vamă” la marginea satului unde o bătrână spunea un descântec, al ciumei:

Ciumă ce cutreieri sate
Cu moartea pe apucate,
Ciumă ce iei viețile
Și întuneci soarele,
Ț-aducem cămeșe-n dar
Să te-ntorci de la hotar.
Ia-ți, Ciumă, cămeșă ție
Și du boala pă pustie!
Cămeșa o făcui eu
Cu lucru lui Dumnezeu.
Descântecul ți-l spun eu,
De leac să deie Dumnezeu!
Noi descântam cu tărie
Să pleci de-aici pă vecie!
Du-te-n piatra munților,
În copita ciutelor!
Une cocoșii nu cântă
Și glas de om nu descântă.
Și îți fă acolo casă,
Și îți pune acolo masă!
Vântule, vântule,
Care lejeni frunzele
Și miști ierburi pe pământ,
Adu leacu’ mai curând!
Satu’ rămână curat,
Și de Domnul luminat!
De viață s-avem folos
În cuvântu’ lui Hristos! »

Acest obicei a existat și în Oltenia şi Muntenia, cu diferența că aici erau folosite denumirile de „ia ciumei” sau „cămașa de izbândă”. O descriere a obiceiului o regăsim în lucrarea „Mitologie Română: Dicționar”/2013, autor Ion Ghinoiu, unde se arată că «într-o singură noapte, nouă femei alese după anumite criterii (cu numele Maria, văduve etc.) torceau tortul, năvădeau firele, țeseau şi coseau cămașa Ciumei pentru a fi agățată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de pe hotar sau pentru a îmbrăca o păpușă confecționată din paie pentru a fi pusă în calea Ciumei. În unele sate, prin gura acestei cămăși treceau toți membrii obștii (intrau pe la guler şi ieșeau pe la poale, simbolizând moartea şi renașterea).

Protecția magică prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negri, boi gemeni sau mânați de doi oameni gemeni de-a lungul hotarului sau amenințarea Ciumei prin împlântarea pe hotar a unui buștean de stejar cioplit cu chip de om care purta amenințător un arc cu săgeți într-o mână şi o sabie în altă mână este atestată de documentele istorice şi de mărturiile unor călători străini care au vizitat în Evul Mediu Țările Române. Ce-i atinși de Ciumă erau descântați, iar cei scăpați de moarte, numiți cioclii, înmormântau victimele».

Deși ciuma a fost eradicată şi nu mai face astăzi ravagii ca altădată, Sfântul Haralambie sau Ziua Ciumei este ținută încă în mediul rural pentru alte boli care afectează sănătatea oamenilor și a animalelor. De aceea Sfântul Haralambie este considerat în folclorul românesc protector pentru păsări şi pentru toate animalele din bătătură pe care le ferește de boli şi de răpitori, dar şi pentru câmp şi semănături.

Merită să afli și despre

Sugestii: