* Uliță cu căruțe, de Adam Bălțatu, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca fond, în anul 2019, la Muzeul Municipiului București.
Ce înseamnă? E bine să știi că ...
Suliţă
(Etnografie - Tipuri)
=
Obiect din metal, cu vârful ascuțit, cu ajutorul căruia se prind pești prin înfigere.
Cerc
(Etnografie - Decor)
=
Motiv decorativ de foarte mare vechime. Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc.), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic” al magicienilor docţi. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aş…
Motiv decorativ de foarte mare vechime. Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc.), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic” al magicienilor docţi. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aşezărilor primitive, care şi ele au preluat modelul de la aşezarea în cerc a animalelor în momentele de primejdie; este, în acelaşi timp, motiv solar. „Roata” făcută în jurul mesei gazdei colindate de către ceata junilor înarmaţi din Ţara Oltului este susţinută de credinţa că ea alungă duhurile necurate prin simpla formă a sa sau le opreşte să se apropie, purificând astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea act ritual, incantaţia; colindatul are aceste două aspecte în întreaga lui desfăşurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă, de a da ocol satului, „de a da roată prin sat”, de la un capăt la altul, de a intra în toate curţile şi casele şi de a da din nou „o roată”, de astă dată mesei de colaci (şi ei tot nişte roţi sau cununi împletite din aluat); pe de altă parte, el constă din cântece, chiuituri, strigături şi jocuri; ceata îşi termină activitatea, în unele sate, cu o „horă mare”, deci un dans circular, într-o regiune în care hora nu este un joc obişnuit; în alte părţi din aceeaşi zonă, ceata se termină cu jocul la răspântii şi la capetele aşezării, cu procesiuni prin sat, pe jos sau în căruţe, cu procesiuni de mascaţi sau chiar cu „baba roata”, rostogolită în flăcări de pe un deal; tot timpul se duce o luptă împotriva unor năvălitori invizibili (desigur, duhurile necurate şi sufletele morţilor), care vin să se înfrupte din bunătăţile sărbătorilor şi să participe la bucuriile oamenilor în viaţă; de remarcat că roata nu a fost întotdeauna un simbol solar, pentru că ea trebuie să fi fost mai veche decât cultul soarelui; nu trebuie să se facă referire numai la roata de car, ci la roată în genere, adică, mai exact, la cerc, la ocol; ca închidere circulară, ocolul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, fie pentru adăposturile oamenilor (corturi şi case de formă circulară sau aşezate circular), fie pentru apărarea animalelor (ţarcurile); de aici a rezultat ideea străveche, primitivă, despre puterea de apărare a cercului; cercul magic şi-a căpătat toate puterile extraordinare (de a alunga duhurile rele din interiorul său, de a apăra pe cei dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară, de a lega şi fixa ce este înăuntru etc.) de la ţarc, nu de la soare, de la „roata” câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata oamenilor în jurul focului, ocrotiţi, mai ales noaptea, de lumina şi căldura focului faţă de sălbăticiuni, iar mai târziu şi faţă de duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă încă un exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai târzii şi ele au găsit un teren demult desţelenit, de care s-au folosit, dar cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai adăugat nimic. Gestul de încercuire, executat de trei ori, a bourului, înainte sau pentru a fi vânat, îşi exercită funcţia magică prin faptul că forţa, curajul, virtutea animalului sunt „legate”, ca şi în ritualul, şi el magic, „de făcut”; se crede că, din acest moment, bourul nu se mai poate „desface”, nu-şi mai poate recâştiga „firea”, adică nu mai poate să sară afară din cercuri; astfel, tânărul căruia i se spune colinda capătă virtuţile animalului, transferul magic al puterii se realizează, el devenind „vânător”, adică intră în faza bărbăţiei iar fetele îl consideră bun de soţ; în altă ordine de idei, puterea magică a celor trei cercuri trase pe pământ, când se acordă nume copilului abia născut, devine şi el colind; de asemenea, dansul „Închinarea pruncului”, cu varianta sa „Vârdan” (=Iordan), este o „colindă magică” şi se practică la botezul copilului, deci oricând în timpul anului, însă înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic şi pur magic; trei feciori, numiţi strigători, încinşi cu brâie roşii, culoare ce anulează deochiul, iar la pălărie cu o unghie de lup, stau în faţa casei copilului; unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la est la vest, iar, în clipa când închide cercul, al doilea fecior face în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trage un cerc mai mic în faţa casei, în care se găsesc ei; apoi naşul sau naşa iese cu copilul în braţe, feciorii îl iau şi îl ridică în sus; în acest moment, unul dintre tineri strigă numele ce-i vine în minte spontan (sau asupra căruia s-au înţeles dinainte), care se adaugă numelui dat de naşi în acord cu părinţii; în caz că numele dat coincide cu acela al naşilor, atunci se crede că pruncul va avea noroc, având în nume „o puternică apărare”, numele devenind astfel un adevărat scut magic; apoi, fiecare fecior joacă pruncul în braţe de-a lungul cercului trasat de el; numai după aceasta are loc botezul creştinesc al copilului; rostirea numelui, odată cercurile fiind marcate, ţine de credinţa, destul de generală în România, că numele nou, rostit bine şi spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl fereşte de maladii posibile; însă acest nume este de dorit să fie de animale sălbatice: Lupu (Lupa), Ursu (Ursa), Vidra etc., existând credinţa că sălbăticiunile sunt „curate”, medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere; ca să se ferească de ciumă, oamenii trag în jurul satului o brazdă, cu ajutorul a doi boi negri sau bivoli, din loc în loc aşezând pari pe care atârnă funii de usturoi. În basme, eroul aflat în împrejurări grele face un cerc în jurul său şi în felul acesta scapă de adversarul său malefic. În desfăşurarea tradiţională a jocului de căluş, există momente aparte, cu semnificaţie deosebită, când femeile îşi încredinţează copiii mici să fie jucaţi în horă, pentru a-i feri de boli; jocul în jurul unui drob de sare şi a unui smoc de lână este menit să aducă belşug în turme; desfăşurarea obiceiului cucilor (cu reminiscenţe de rit agrar) ţine din zori şi până la asfinţit, la amiază cucii înhămându-se la un plug şi trăgând în mijlocul satului trei brazde în formă de cerc. Locul de unde s-a ridicat în picioare, pentru prima dată, un copil mic se marchează cu un cerc imaginar, crezându-se că astfel se taie piedica de la picioarele copilului, iar acesta va putea merge mult mai uşor - Muntenia; ca bolile să nu pătrundă în sat, se trăgea o brazdă în jurul localităţii, cu un plug tras de doi boi gemeni - Vaslui; cu doi viţei gemeni înjugaţi la un plug să se tragă o brazdă în jurul casei, ca să nu se apropie nici o boală de ea - Moldova. În Sălaj, se crede că vrăjitoarele iau formă de cerc şi în acest fel se apropie, pe neobservate, de turmele de oi. În Banat, imediat după decesul cuiva, o femeie dă ocol întregii gospodării, rostind melopeic: „Ai plecat,/Plecat să fii,/Ai murit, mort să fii,/Pe aici să nu mai vii!”, trasând astfel imaginar un cerc protectiv, hotar de netrecut între două lumi; în dimineaţa zilei sorocite înmormântării, un număr de 7 sau 9 bărbaţi pornesc spre cimitir, însoţiţi de o femeie; aceasta ocoleşte de trei ori locul de groapă, tămâindu-l; unul dintre bărbaţi scoate cu sapa o bucată de glie pe care o pune alături, după care se sapă groapa; la întoarcere, unul din ei rămâne să păzească groapa; după înmormântare, gropaşii se aşează roată în jurul gliei rămasă de la săpare, iar o femeie le toarnă apă să se spele pe mâini, şi pe unelte, ea stând în mijloc pe bucata de glie; apoi oala în care a fost adusă apa este spartă de o piatră pe care se află semnul crucii, rezultat din scrijelirea cu un ciocan de zidărie în tot timpul cât este săpată groapa.
vezi mai mult
