Tradiții şi obiceiuri româneşti de Paşte

|
33 vizualizări

Învierea Domnului numită şi sărbătoarea Paștilor este cea mai importantă și mai veche sărbătoare a creștinătății, putând fi considerată chiar temelia credinței și a religiei creștine.

 În etnogeneza poporului român creștinismul a jucat un rol important, motiv pentru care sărbătorile din calendarul creștin sunt însoțite de numeroase tradiții şi obiceiuri, unele moștenite din generație în generație.

În noaptea de Înviere, credincioșii obișnuiesc să meargă la biserică, să ia lumină şi să cânte Învierea Domnului. Oamenii aduc acasă „lumina” (lumânarea aprinsă direct de la cea aprinsă de preot în altar), unii obișnuiesc să facă o cruce mică pe pragul de sus al ușii gospodăriei sau pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, iar cei mai mulţi păstrează lumânarea de la Paşte şi o aprind peste an, în cazul unor mari necazuri, boli sau în situația unor fenomene meteo extreme. Referitor la folosirea acestei lumânări, în lucrarea „Sărbătorile la români. Studiu etnografic”- 1901, Simion Florea Marian mai arată că oamenii o păstrează «peste tot anul pentru a o avea la îndemână și a o aprinde, când ar fi să năvălească asupra casei Duhurile Rele, atunci aprinzând-o și ocolind casa cu ea zic: Fugiți necurați / Fugiți voi spurcați / De casa noastră / Nu vă apropiați!».

O credință larg răspândită în România este aceea că cei care pleacă din această lume în ziua de Paşte merg direct în rai, porțile acestuia fiind deschise în această zi, şi, de asemenea, având în vedere că cerurile se deschid, sufletele răposaților se întorc acasă, pentru a-i proteja pe cei dragi. Potrivit lui Simion Florea Marian, «Cine moare în ziua de Paște, aceluia îi iartă Dumnezeu toate păcatele ce le-a făcut in viața sa , şi merge în rai (...) Dar nu numai cel ce moare în ziua de Paște este fericit, ci și cel ce se naște în această zi și mai cu seamă când trage clopotul întâia oară  la biserică, se privește de un om fericit pentru toată viața».

Așa cum arată și Marcel Lapteș în lucrarea „Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice” – 2011, «Învierea Domnului reprezintă esența sărbătorii Paștelui. Momentul principal al zilei, îl constituie spălatul ritual, de dimineața, care asigură tuturor participanților garanția unei bunăstări în anul ce vine, la care se adaugă consumul de alimente rituale, care acționează magia imitativă (pește – dinamism; oul - esența existenței, nașterea; cașul – aspect pur al materiei). Mai-nainte îmi spunea baba că de Paşte se punea un ou roșu într-o cantă cu un ban scump de florin și se învârtea oul în apă de douășpce ori, spunându-se „Hristos a înviatu” că noima era așé: banu îi vânzarea de Iuda cãtre Domnu și ou roșu sângele ce s-a curs de pe cruce”, spunea o localnică din comuna Boșorod. Cea mai răspândită este legenda după care Maica Domnului așază sub crucea răstignirii un coș cu ouă peste care curge sângele Mântuitorului ți le colorează în roșu».

Duminica Paștelui era zi pentru ospătare și divertisment. Încetarea interdicțiilor după Postul Mare pare să fie o descătușare pentru comunitate. Cu toate acestea există instrucțiuni de hrănire pentru cei care au postit ca să nu li se facă rău. Peste tot, oamenii se făleau cu hainele noi confecționate în cadrul șezătorilor, când s-au respectat începând cu noul an și până la Paște, mai multe interdicții de țesut și cusut. Cu toate că această sărbătoare se petrecea cu familia, tinerii din satele hunedorene organizau în această zi diferite jocuri, care deveneau cu timpul obiceiuri pline de originalitate, care atrăgeau întregul sat, cum sunt „Împușcarea cocoșului” și „Alergatul prescurii”.

În descrierea unui localnic din comuna Densuș - județul Hunedoara, aceste obiceiuri de desfășoară astfel: «Se fac două tabere de „flăcăi” şi e un fel de concurs între ele. Locuitorii se strâng în vatra satului şi dau prescura uneia dintre echipe, în vreme ce cealaltă se duce în capătul satului. Prima echipă va mânca prescura (pâine dospită) pregătită de gospodinele din sat cu câteva zile înainte ( pâinea e tare şi nu-i deloc ușor s-o mănânce), iar cea de a doua echipă va alerga spre biserică, unde e şi vatra satului. Dacă termină întâi cei cu prescura, atunci ei sânt câștigătorii. Dacă ajung întâi cei cu alergatul, ei câștigă”. Drept recompensă, câștigătorii primesc un cocoș. Şi-aici începe cea de a doua parte a obiceiului, pentru că acest cocoș nu se-mparte între membrii echipei, ci-l primește acela care poate să-l împuște. „E destul de dificil, pentru că se leagă cocoșul cu o sfoară de picior şi capătul sforii e legat de un copac. Cocoșul se mișcă, se zbate şi trebuie să-l nimerești. Localnicii își dovedesc astfel măiestria în mânuirea puștii, sub supravegherea pădurarului şi sub privirile spectatorilor”».

Masa de Paşte este construită în jurul preparatelor din carne de miel – ciorbă, friptură sau drob – simbolul Mântuitorului Iisus, care a fost sacrificat pentru a salva omenirea. Un alt simbol al sărbătorii îl reprezintă Pasca preparată de obicei sâmbăta dimineața, care este dusă spre sfințire la biserică la slujba de Înviere, alături de coșul bucatelor preparate pentru sărbătoare.

Așa cum arată Simion Florea Marian, «Sosind acasă, atât cei ce au fost la Înviere cât și ceilalți, se pun cu toții la masă și, gustând mai întâi din pască, din ouă și celelalte care au fost sfințite împreună cu pasca, încep a mânca apoi și din celelalte bucate până se satură. După ce s-au săturat de mâncat, prin a ciocni ouă roșii, și anume mai întâi soții, apoi copiii cu părinții, părinții cu celelalte neamuri, amici și cunoscuți. Făcând-o aceasta, cred că toți cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume.

Mai departe se crede și se zice că al cărui ou se ciocnește sau se sparge primul este mai slab și va muri mai curând. Cel mai mic de ani ține oul cu capul în sus, iar cel mai mare de ani ciocnește cu oul său, și anume tot cu capul, zicând: „Hristos a înviat!”, iar cel mai mic răspunde: „Adevărat c-a înviat!” (...) Fiecare ciocnitor, căruia i s-a spart oul este obligat să-l dea celui care i l-a spart, celui cu oul mai tare, adecă învingătorului. Cel ce nu voiește a da oul celui ce ciocnindu-l i l-a spart, acela se zice că-l va mânca pe cealaltă lume împuțit sau cu păcură».

Un alt obicei din ziua de Paște este „Bricelatul” sau „Alegerea craiului”, adică alegerea drept crai a  feciorului care a ieșit primul cu plugul la arat, și învrednicirea lui cu dreptul și puterea de a judeca (a bricela), adică puterea de a pedepsi pe toți ceilalți feciori care au comis în decursul Postului mare vreo necuviință sal altă faptă rea. Flăcăul ales drept crai este dus pe brațe cu alai până la râu, unde tinerii amenință că îl vor arunca în apă. Dacă nu promite o anumită cantitate de băutură, flăcăul va fi aruncat în apă.

După aceasta este adus pe brațe până la biserică şi este așezat pe un scaun numit „scaunul judecătoriei” de unde poate începe judecata celor „vinovați”. După ce erau strigate toate greșelile tinerilor, Craiul împărțea „cu dreptate” pedepsele, care constau în lovituri la tălpi cu „bricela” - un băț din lemn dur, cu muchii, asemănător maiului – fiind rostite și următoarele cuvinte: Nu te bate bricela / Că te bate vina ta / Asta-i de la mine / Asta ți se vine / Suta, mia, na! / Să nu mai faci altʼ datʼ așa! Simion Florea Marian continuă descrierea obiceiului arătând că «după ce s-au judecat și s-au pedepsit toți câți s-au aflat că nu s-au purtat bine în decursul Postului Mare, se duc cu toții acasă la Craiul și aici petrec apoi tot restul zilei cât și cele două zile ce urmează, adecă Luni și Marți, mâncând, bând și jucând».

Un alt obicei de Paşte este „stropitul” sau „udatul” fetelor de măritat, obicei practicat în majoritatea localităților din Transilvania. Potrivit etnografilor, fetele nemăritate erau stropite, în trecut cu apă de fântână, chiar cu câte o găleată întreagă, dar în ultimii ani această tradiție a fost înlocuită cu parfum sau apă de colonie.

Înainte de a le cere fetelor încuviințare pentru a le stropi, băieții trebuie să spună câte o poezie veselă, în care se vorbește de venirea primăverii şi pe care o învață de la bunici, părinți, de la frații mai mari sau de la prieteni. Primii care pornesc la stropit sunt copiii, care merg la rude, vecine sau colege. Uneori ei sunt însoțiți de tați sau bunici, care doresc să îi învețe că acest obicei trebuie dus mai departe. Drept răsplată, copiii primesc ouă roșii, prăjituri şi bani. După amiază, la stropit merg şi grupurile de tineri sau bărbați adulți, care colindă localitățile uneori şi până la miezul nopții, în funcţie de cât de mult timp petrec la fiecare dintre fetele şi femeile pe care trebuie să le ude „pentru a rămâne proaspete şi frumoase ca niște flori de primăvară”.

Tradiția spune că fetele care sunt stropite vor avea noroc tot anul, vor fi frumoase şi proaspete şi vor da naștere la copii sănătoși, iar bărbații care ignoră acest obicei ar putea să aibă ghinion de-a lungul anului.

Merită să afli și despre

Sugestii: