Sărbătoarea sânzienelor în tradiția populară

|
98 vizualizări

Sărbătoarea Sânzienelor are origini precreștine și este în strânsă legătură cu solstițiul de vară, fenomen astronomic care se produce atunci când soarele atinge cea mai înaltă poziție pe cer și este ziua cu cea mai lungă perioadă de lumină. Potrivit specialiștilor, originea Sărbătorii Sânzienelor se regăsește într-un străvechi cult geto-dacic al Soarelui, peste care, o dată cu romanizarea Daciei, s-a suprapus cultul Dianei - zeița romană a vânătorilor şi a pădurilor, care avea, însă, şi atribute agrare.
Deși după creștinarea poporului român peste sărbătoarea solariană a fost suprapusă sărbătoarea nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie), Sărbătoarea Sânzienelor încă păstrează numeroase elemente ale sărbătorii păgâne cu caracter agricol din preajma solstițiului de vară.
Motivația constă în faptul că, potrivit credințelor populare, solstițiul de vară a fost văzut întotdeauna ca un moment de răscruce, situat la „miezul” verii agrare: de acum apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă, și anume scade ziua, crește noaptea, răsare pe cer constelația Găinușei (Cloșca cu Pui), se usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic, florile pierd din mirosul şi puterea lor tămăduitoare de boală, cucul încetează să mai cânte, iar prin păduri apar licuricii. Astfel, în calendarul popular trecerea timpului a fost determinată empiric prin observarea atentă a reperelor cosmice, dar și a unor repere terestre în special a bioritmurilor stabile ale unor păsări (cucul), insecte (licuricii) și plante (sânzienele).
Ce sunt, de fapt, Sânzienele? Așa cum le descrie etnograful Ion Ghinoiu în lucrarea Dicționar de mitologie română, Sânzienele sunt percepute atât ca divinități fitomorfe (planta care înfloreşte de ziua lor, Sânziana), cât şi ca divinităţi antropomorfe (ceata feminină care formează anturajul în care se desfată zeița agrară) în Oltenia, Banat, Transilvania, Maramureș, Bucovina, Moldova de nord. Sinonimul lor sudic (Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei) sunt Drăgaicele.
Florile, frumos mirositoare, tulpinile, semințele şi rădăcinile au numeroase utilizări în medicina şi cosmetica populară, în obiceiurile şi actele magice împlinite în ziua înfloririi. Pentru farmacopeea şi cosmetica populară florile sunt culese, după un anumit ritual, în zorii zilei de 24 iunie, iar tulpinile, semințele şi rădăcinile toamna. Plantele de leac recoltate la Sânziene se legau buchete şi, împreună cu o funie de usturoi, se păstrau afară, sub grinda acareturilor, pentru a fi folosite la nevoie. Planta sau anumite părţi ale plantei au diverse întrebuințări: pusă în scaldă întărește copiii debili, zeama obținută din zdrobirea frunzelor vindecă frigurile, plămădită în rachiu vindecă loviturile şi vătămările, cu roua căzută în noaptea de Sânziene şi recoltată în zorii acestei zile se tratau diferite boli de ochi şi de piele, fetele şi femeile tinere care se tăvăleau în noaptea de Sânziene în rouă căzută pe iarbă deveneau mai frumoase şi mai drăgăstoase etc. Un astfel de ritual a fost prezentat de Georgeta Nițu în lucrarea Plantele în gospodăria țărănească tradițională, potrivit căreia, la Valea Stanciului (județul Dolj), Cujmir şi Dârvari (județul Mehedinți) şi multe alte sate, fetele mari, în dimineața zilei de Sânziene, în timp ce culegeau flori îşi descântau şi se îmbăiau pe tot corpul cu roua de la acestea, pentru a fi îndrăgite de flăcăi:

„Apucai pe potecă necălcată
Pe rouă nescuturată
Dragoste adunând
Pe mine aruncând”

În credința populară, Sânzienele sunt închipuite ca niște zeițe fecioare care apar noaptea numai în cete, de obicei în număr fără soț. Ele ar fi zâne sfinte sau fecioare frumoase răpite de zmei şi ținute în palate ferecate, ascunse prin păduri neumblate de picior de om. În noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), în timp ce umblă pe Pământ sau plutesc prin aer, cântă şi dansează, ele împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulțesc păsările şi animalele, stropesc cu leac şi miros florile, tămăduiesc bolile şi suferințele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi vijelii. Spre deosebire de Iele şi Rusalii, care sunt Zânele rele, Sânzienele sunt Zânele Bune. Cu toate acestea, atunci când oamenii le nesocotesc ziua, Sânzienele/Drăgaicele pot deveni forțe distructive: stârnesc din senin furtuni şi vijelii, aduc piatră (grindină), ridică în vârtej pe cei păcătoși lovindu-i de boala numită luatul din Drăgaică, lasă câmpul fără rod şi florile fără leac.

Cununa de Sânziene
Așa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești, întrucât sărbătoarea Sânzienelor se suprapune peste solstițiul de vară, moment important în derularea timpului calendaristic, aceasta era însoțită de numeroase practici de divinație, de prospectare magică a ceea ce se va întâmpla în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Tehnica cea mai obișnuită consta în împletirea din flori, în special din flori de sânziene, a unei coronițe şi aruncarea ei pe casă. Astfel, cununa de sânziene aruncată peste acoperișul casei şi pusă noaptea sub pernă, arata, pentru fata care a împletit-o, care îi va fi ursitul:
„Fetele făceau coronițe rotunde din plante bune de dragoste şi le aruncau peste casă, să vină toate dragostele. Se spunea:

«Eu azvârlu pe casă coroniţa
Să aducă băieţilor guriţa
Să vină peste vârfu' casei
Să vină ca vântu' şi ca gându'
Să plece de-acasă
În coroniţa mea să se oprească
Să vină în vărsat de zori
Să se oprească în coroniţa mea cu flori
În zori de zi în pragu' meu să-l văz
În noapte-n vis să-l visez».

Se da de trei ori coronița peste casă, apoi o puneau sub căpătâi şi ce visau noaptea, aceea le era
soarta”.
Într-un alt obicei legat de cunună, descris de Marcel Olinescu în Mitologie românească, fetele şi flăcăii încercau să afle cum le va fi viitorul: „… de dimineață, fetele şi flăcăii se duc de strâng flori de sulfină, umblând prin rouă. Din aceste flori fac coroane … Apoi aruncă coronițele peste casă. A doua zi, fiecare îşi cercetează coroniţa, dacă e plină cu rouă, atunci fata sau flăcăul acela se va căsători în curând şi va avea noroc”, „fiecare cunună poartă numele unui membru din familie. A cărui cunună cade de pe casă, acela are să moară în acel an, iar a cărui stă pe casă, are să trăiască”. De asemenea, gospodarii agățau la streașina dinspre răsărit a casei cununi de sânziene pentru a afla, prin anume semne, norocul la animale: „A doua zi, până a nu răsări soarele, se scoală fiecare să-şi ia cununa, pe care o cercetează cu de-amănuntul … dacă găsesc în ea peri de diferite animale … se zice că are să aibă noroc în acele vite, al căror păr se află în cununi”.

Făclia de Sânziene
Un moment important al sărbătorii de Sânziene este umblatul cu făclia, ceremonial nocturn la care participă ca spectatori întreaga suflare a satelor. O descriere foarte frumoasă a acestui obicei a fost făcută de Ion Ghinoiu în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești:
«Făclia este lucrată meșteșugit dintr-un lemn de molid uscat şi crăpat la un capăt, unde se fixează rășina de brad cu surcele uscate de molid şi fire de cânepă. O dată cu lăsarea serii, copiii şi feciorii urcă pe coama dealurilor, se strâng în cerc pentru a-şi aprinde făcliile şi apoi se aşează în linie dreaptă, la o depărtare suficientă unul de altul pentru a nu se arde cu rășina topită ce sare în timpul rotirii făcliilor. Este interesant că făcliile se rotesc numai într-un singur sens, în direcția mersului aparent al soarelui pe bolta cerească. Strigătul „Făclia măăă ca şi mireasma rășinii arse străbat întreg văzduhul. Prin păduri şi pe munți tăietorii de lemne învârtesc, de asemenea, făclii aprinse. Focul şi mirosul de rășină purifică nu numai spațiul înconjurător, ci şi oamenii care-şi trec făcliile printre picioare, ca şi cum ar sări peste focuri. Când făclia este pe cale de a se stinge, tinerii coboară spre sat înconjurând ţarina şi livada, intră în curți şi predau făcliile părinților pentru a le împlânta în mijlocul grădinilor, între straturi. Rotocoalele de foc şi învârtirea făcliei de la răsărit la apus țin, cu siguranță, de un pronunțat cult solar care ar putea exprima fie bucuria victoriei luminii asupra întunericului, fie speranța oamenilor că pot ajuta Soarele să se mențină la aceeași înălțime pe cer. Mirosul de rășină, mișcarea făcliilor aprinse, purtatul lor în jurul țarinilor şi livezilor, aducerea în curți şi plantarea, în final, a acestora în mijlocul grădinilor sunt secvențe purificatoare şi fertilizatoare ale obiceiului».

Dansul Drăgaicei
Zeița agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, Drăgaica este sinonimă cu Sânziana, fiind cunoscută cu acest nume în Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea. Potrivit credinței populare, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer în ziua solstițiului de vară şi s-ar desfăta, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupțial format din zâne fecioare şi fete frumoase,
Primele consemnări despre obiceiul Drăgaicei datează de la începutul secolului al XVIII-lea, în lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, în care autorul identifică Drăgaica cu Ceres, zeița romană a recoltelor şi grânelor: „Pare că este numită Ceres. În adevăr, în acel timp al anului când semănăturile încep să se coacă, se adună, oricâte vor fi fost, fetele din satele vecine şi se aleg între ele una mai frumoasă şi mai zdravănă supt numele de Drăgaica. O duc în țarini cu mare suită şi gătesc cu o cunună împletită cu spice şi cu mai multe năframe brodate cu lucrătură frigiană şi-i spânzură de mâinile ei cheile de la coşere. Aşa gătită Drăgaica, cu mâinile întinse şi cu năframele scuturate de vânt, ca şi cum ar zbura, se întoarce din țarină acasă şi pe toate satele, oricâte ar fi venit în acea societate, le cutreieră cântând şi jucând, înconjurată de toate celelalte colege, care o numesc pe dânsa cât mai des, cu cântece compuse destul de frumos, soră şi stăpână. Fetele mai de jos ale Moldovenilor sunt mai ales foarte doritoare de această onoare, măcar că după obiceiul general cântă că aceea care a fost Drăgaică nu se poate mărita trei ani”.
Ulterior, obiceiul a fost atestat în Muntenia şi Dobrogea.
In cetele de Drăgaică din sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiței este îmbrăcată ca o mireasă, cu rochie albă şi cu cunună împletită din flori de sânziene (drăgaică) pe cap, însemn al cununiei. Cununa de Sânziene care împodobește Drăgaica în timpul dansului său nupțial are aceeași semnificație cu colacul din făină de grâu pus de nașă pe creștetul miresei în timpul colăcăriei (înainte de pornirea alaiului nunții la biserică) şi cu cununile împărătești puse de preot pe capul mirilor în timpul cununiei creştine: transferul fertilităţii divine de la un substitut al sacrului (colacul, cununa) la omul profan.
Ceata Drăgaicei era formată din fecioare, două sau patru la număr, din care una sau două îmbrăcate băiețește. Când avea şi steag, ceata număra cinci persoane. Fetele se numeau Drăgăicuţe sau, în Teleorman, Drăgan şi Drăgaica. Flăcăul care le cânta din fluier sau cimpoi nu avea nici un rol în desfășurarea jocului. Din recuzita Drăgaicei nu lipsea năframa {marama, basmaua), ce se flutura în timpul dansului.
În unele sate din sudul țării cetele purtau un steag împodobit cu basmale colorate, usturoi, spice de grâu, asemănător steagului purtat de căluşari. Steagul Drăgaicelor era făcut dintr-o prăjină de 2-3 metri căreia i se atașa în vârf o cruce de lemn. Pe steag, în vârf, se legau usturoi şi flori de drăgaică (sânziene), iar pe brațele crucii se agățau mărgele, brățări, multe tichiuțe şi hăinuțe de copii. Când jucau Drăgaicele, mamele le dădeau diferite piese de îmbrăcăminte ale copiilor să le pună pe steag şi să le joace, existând credința că pelinul şi florile de sânziene îi confereau steagului purtat de fete calități apotropaice şi purificatoare captate prin acte magice în favoarea copiilor.
Referitor la Dansul Drăgaicei, în lucrarea sa Vârstele timpului, Ion Ghinoiu arată că este un demers magic menit să ajute maturizarea bobului de grâu şi coacerea în bune condiții a acestuia, pregătind astfel, începutul seceratului. Avem de-a face cu o formă tipică de magie prin analogie şi prin contact. Bobul trebuia să se coacă, să ajungă la maturitate, iar fetele aflate în pragul căsătoriei, străbăteau holdele tocmai în acest scop, de a transmite acestora condiția lor matură: „Semnificațiile inițiale ale obiceiului par să fi fost compararea fecioarelor din ceata Drăgaicei cu holdele de grâu aflate în pragul rodirii şi transferul fertilităţii în dublu sens: vegetal şi uman”.

Din marea bogăție de obiceiuri asociate sărbătorii de Sânziene, mai pot fi amintite: scăldatul ritual, înfăptuit pentru păstrarea sănătății; femeile scot din casă toate hainele şi așternuturile şi le expun la soare „ca să le vadă Sânzienele, ca să joace Soarele pe ele”, crezând că în acest fel le vor feri de molii; în această zi este pericol de înec, de aceea este interzis scăldatul; se spune că dacă plouă în ziua de Sânziene, este semn de belșug, iar roadele vor fi bogate.

Merită să afli și despre

Sugestii: