Obiceiuri de nuntă la români. Colăceriile. Salba. Jocul Bradului. Iertăciunile. Încărcatul zestrei. Vădrăritul. Plecarea la cununie
Spectacolul grandios al nunții românești impune un ceremonial specific cu roluri stabilite şi respectate cu strictețe, ca nimic din scenariul tradițional să nu poată fi omis, neglijat, minimalizat. După secvențele ceremoniale „bărbieritul mirelui” și „gătitul miresei”, ambele acompaniate de cântece care punctează despărțirea de vechiul status social, urmează una dintre cele mai importante etape în desfășurarea nunții, respectiv sosirea alaiului mirelui alai la casa miresei.
În structura ceremonială a obiceiurilor stabilite să aibă loc la casa miresei sunt cuprinse: Colăceriile, Salba, Jocul Bradului, Iertăciunile, Încărcatul zestrei, Vădrăritul și Plecarea la cununie.
Colăceriile
Una dintre cele mai frumoase descrieri ale acestui obicei ne este oferită de Gheorghe Fira, în lucrarea Nunta în județul Vâlcea din anul 1928: «Alaiul ginerelui e pe aproape. Deodată pocnete, chiote, focuri vestesc sosirea lui. Toți sar de la masă, aleargă la porți şi le încuie. Fiecare se înarmează cu ce poate: cu pari, cu furci cu ciomege. Nuntașii, cum au sosit, dau navală, zguduind puternic porțile, ca să intre. Cei din curte îi amenință.
In cele din urmă, după multă ceartă, tatăl miresei înaintează spre poartă şi întreabă:
Oameni buni ce căutați? / Ca niște nebuni svânturaţi?
Colăcerul răspunde:
Ce umblăm./Ce căutăm/Samă la nimeni nu dăm./ Dar ce ați pus ăști soldați/ Aşa de rău învățați./ Aşa de pârliți/ Şi de sgribuliţi?/ De unde sunt veniți,/ Din deal de la Pârliţi?/Noi căutăm o ’mpărăteasă,/ O mireasă aleasă/ Care s'a adăpostit în casa dumneavoastră.
Tatăl miresei şi cei din curte răspund:
Nu-i aci mireasa./ Nici împărăteasa,/ O găsiți voi mai la vale/ La răscruci de cale.
Colăcerul zice:
Nu ne mințiți./ Să nu fiți bănuiți./ Că dac’om porni/ Şi ’mpărăteasa n’om găsi,/ Apoi atunci/ Hacul şi dracul/ Numai al Dumneavoastră va fi./ Mai bine, cât e cu ’nchinăciune/ Şi cu plecăciune, / Mai bine ne pofteați/ Şi ne ospătați./ Că suntem trudiți de goană/ Şi de multă osteneală.
Tatăl miresei răspunde:
Dacă aşa vă e ’nfăţişarea,/ Apoi atunci/ Fiţi bine poftiți/ Şi la noi bine veniți./ Băeţi, deschideți porțile largi,/ Să intre cine-mi sunt dragi!
Îndată curtea se umple cu lume şi căruțe. Colăcerul, aproape de pragul casei, zice colăceriile:
— Bună dimineaţă, cinstiţi socrii mari!/ — Mulțumim Dumneavoastră, băeţi militarii/ Dar pentru ce mare treabă/ Ați venit la noi cu aşa mare grabă?/ — Ce întrebaţi Dunmeavoastră./ De grabnica venire-a noastră?/ Şi ăștia, ce stau grămezi ca stupii./ Se uită par’că văd lupii?/ Ce este astă tinerime/ Şi astă mare mulțime?/ Şi ăşte fete urşi văzură?/ Sgâiesc ochii şi casc’ o gură./ Mare, tată, cât o șură./ Ori n’au văzut oameni încă/ Şi-au frică că le mănâncă?/ Noi am mai umblat şi altă dată/ Pe alocurea ca şi astădată./ Şi aşa nu se mirară./ Nici ce căutăm nu ne ’ntrebară./ Iar aci v’aţi strâns grămadă,/ De par’că căutaţi sfadă,/ Ori vreți de frică şi teamă./ Să stăm şi să vă dăm samă?/ Dar nici prin gând să vă treacă;
Veți avea părere sacă./ Nu ne speriem de lume,/ Că suntem voinici cu mare nume./ Nici nu ne ’ngrijeşte multul,/ Că ştim să vă dăm cuvântul./ Iar de voiţi şi vă place,/ Să vă răspundem cu pace,/ Luaţi-o cu ’ncetişorul,. Să vorbim cu binișorul,/ Că orice cu ’ngăduială/ Se face cu rânduială;/ Iar repede când se cere,/ Nu se face cu plăcere./ De aceia lăsând gluma,/ Ascultaţi la noi acuma./ Tânăr împăratul nostru./ Care vrea binele vostru,/ Intr’o zi de dimineaţă/ Cu firea care-l răsfaţă,/ Pe la revărsat de soare/ Vrând să plece ’n vânătoare,/ S’a sculat, s’a gătit bine,/ S’a ’narmat cum se cuvine/ Şi luând buciumul îndată
Buciumă cu el odată/ Şi strânse ostaşi mulţime./ Tot voinici de călărime/ Şi ageri de meşterie/ Şi buni la vânătorie (…) Şi cu zisa împărătului/ Că uite şi firmanul lui (arată plosca)./ De știți carte românească,
Pune-ţi ca să vi-l citească,/ Iar de nu, ca de cărbune/ Vă feriți mâna a pune./ Chemați un popă să vie/ Dacă românește știe./ Dar nu unul cu barbă rară./ Să ne ție până ’n sară,/ Nici unul cu barba deasă/ S’o citească ne ’nţeleasă,/ Nici vr'unul cu barba lungă/ Trei zile să nu-i ajungă; (…) Şi, cum vedeți, e o ploscă/ Cu vinul de Dealu-Mare,/ Când beți, căciula vă sare./ Iar nu e din Valea-Lungă/ Să vă facă gura pungă.
Poftiți, închinați odată,/ C’aţi uitat gura cascată,/ Luaţi-o toţi, din mână’n mână,/Să ne dați cea mândră zână,/ Să o ducem la ’mpăratul./ Ca să contenim tot sfatul./ Nu gândiți că vorbim glume/ Ori niscai basme de lume./ Ci vă gândiți cât de tare/ La cele de ospătare./ Aduceți orz, fân în care,/ S’aibă caii de mâncare./ Tăiaţi junei cu carne grasă/ Să dați ostașilor masă./ Aduceți buți cu vin tare./ Să fie de ospătare/ Strângeți fete frumușele,/ Ca să dănțuim cu ele,/ Apoi vă gătiți şi case/ îmbrăcate cu mătase
Şi pentru ostaşi umbrare/ Cu loc de ’ncăpere mare,/ Întindeți mai multe mese./ Puneți bucate alese.
Colăcerul dă plosca socrului, care cinstește. Pe când colăcerul zice colăceriile, cei dimprejur caută să-l încurce, desfăcându-i curele de la cal şi făcându-i tot soiul de posne. După ce colăcerii şi nuntașii descalecă, trăsurile trag la scară şi toată lumea intră în casă. — Bine v’am găsit sănătoşi!/ — Bine ați venit sănătoşi! »
Salba și Jocul Bradului
Cel cu salba caută mireasa şi o aduce în faţa unei oglinzi. Aci o minte de trei ori cu salba, apoi i-o dă. Mireasa îi dă o batistă. In două odăi deosebite se aşează câte o masă: una pentru cel cu salba, fetele mari şi nevestele tinere, alta pentru nașii şi rudele ginerelui. In același timp brădarul coboară bradul şi ţinându-l în mână îl joacă în horă împreună cu nuntașii:
« Să jucăm bradu miresii,/ Să jucăm şi să cântăm,/ Pân’ batista-o căpătăm,/ C’aşa a fost din bătrâni./ Din bătrâni şi din străbuni. »
Nuntașii țin hora până li se dă fiecăruia câte o batistă şi li se pune o floare în piept.
Iertăciunile
După masă, după jocul bradului se zic iertăciunile miresei. Este o clipă solemnă. Într-o odaie curată se așterne pe jos o velință. Pe câte o pernă, mirele şi mireasa îngenunche, cu faţa la icoane, spre răsărit. Nașii şi părinții fetei stau la spatele lor, iar de jur împrejur rude, fete, nuntași. Lăutarii cântă:
«Frunză verde mărăcine,/ la-ţi, copilă, iertăciune/ De la fraţi, de la surori,/ De la grădina cu flori./ Frunză verde mărăcine,/ la-ţi copilă, iertăciune/ De la mamă, de la vere,/ De la strat cu garofele./ Foaie verde siminoc,/ Cere-ţi iertare pe loc/ De la fete, de la joc,/ De la strat cu busuioc. »
Apoi lăutarul tace şi colăcerul zice iertăciunile:
«Vă poftim pe Dumneavoastră/ S’ascultaţi la zisa noastră./ Știți că omul cât trăeşte/ Multe în lume greșește/ Cu fapta şi cu cuvântul/ Şi îl sufere pământul./ Nu se scufundă, nu crapă./ Ca să-l înece cu apă./ Soarele iar îi dă rază,/ II rabdă şi-l luminează./ Nu se pornește să-l piarză/ Şi pe pământ să îl arză./ Căci Dumnezeu ca un tată/ Cu milă nemăsurată/ Nu se grăbeşte îndată/ Cum greșim să ne şi bată./ Ci are mare răbdare/ Şi se ’ntoarce cu ’ndurare/ Când cădem la pocăință/ Şi-l rugăm cu umilință./ Dar însă ne zice nouă:/ De vreți ca să vă iert vouă,/ Iertați pe greșitul vostru./ Cum zice la Tatăl-nostru./ De aceia acuma dară/ Acești fii ce ’ngenunchiară./ Şi smeriți cu rugăciune/ Vă cer astăzi iertăciune./ Ca unii ce îi născurăți/ Şi până acum îi crescurăți,/ Vă vor fi supărat poate,/ Ne-ascultându-vă la toate./ Sau că v-a răspuns cuvinte/ Din prostie şi neminte/ Şi poate în acea vreme/ Să fi zis niscai blesteme,/ De aceia cer iertare./ Le dați binecuvântare/ Chemați, ca să-i întărească,/ Mila cea dumnezeiască/ Şi să-i bucure cu roduri/ Prin aceste sfinte noduri./ Să le dea unire ’n casă/ Şi tot belșugul pe masă./ Să ’nverzească ca măslinul/ Şi să ’nflorească ca crinul./ In viață prin tot locul/ Să-i ție de păr norocul,/ In trai bun să se răsfețe/ Pân’la adânci bătrâneţe. »
Părinții zic:
«Să fiți curaţi/ Şi de noi iertați./ Vă iertăm/ Vă binecuvântăm. »
Toţi fac semnul crucii şi se îmbrățișează. Tinerii sărută mâinile nașilor şi părinților, iar aceștia îi sărută pe frunte. Mireasa îşi îmbrățișează surorile, frații şi se iartă unii cu alții. Lăutarii cântă din nou iertăciunile.
Încărcatul zestrei
După terminarea Iertăciunilor, pochinzăreasa (baba care ia în primire zestrea) se pregătește să încarce zestrea în căruță. Cum au prins de veste, nuntașii o înconjoară, luând-o în râs, se anină şi lăutarii şi în jurul babei se începe o horă:
«Pochinză, pochinzăriţă./ Cu ochii de gărgăriță,/ Cu sprincene de bufniță/ Cu capul cât o baniță,/ Cocoșată, vai de ea,/ Vrea ca să fure zestrea./ Ţineţi, fraților, de ea./ Ca să nu fure zestrea! »
Cântecul şi jocul sunt însoţite de fel de fel de glume: unii leagă de căruța pochinzăresei câte o vită din obor, alții încarcă lucruri ce nu sunt date de zestre şi aşa mai departe.
Vădrăritul și plecarea la cununie
După încărcarea zestrei se orânduiește alaiul pentru înapoiere. Pe o velinţă întinsă, mireasa e dusă de nașă până la o trăsură. Călcând cu piciorul drept pe o pernă așezată pe un scăunaș se urcă împreună cu nașa. In trăsura următoare ia loc ginerele cu nașul, iar în celelalte toţi cei veniți de la casa flăcăului. In frunte va merge brădarul cu bradul, colăcerul şi nuntașii ceilalți. Părinții, rudele fetei şi taraful mic de lăutari rămân acasă.
Înainte de pornirea alaiului nașul trebuie să plătească flăcăilor din satul miresei vădrăritul, adică să le dea bani pentru o vadră de vin, fiindcă ia o fată din satul lor. Dacă nu le dă cu binele, flăcăii pornesc înainte, închid ieșirea satului cu bârne şi cu sârme. De voie, de nevoie li se dă ce li se cuvine.
La un semn al nașului, in chiote și pocnete de bice, alaiul în goana mare pornește pe un alt drum spre biserica din satul ginerelui. Călătorii au grijă să se dea în lături, căci alaiul nu se ferește din drum.