25 decembrie - Crăciunul și Marea Naştere a Domnului

|
35 vizualizări

Sărbătoarea Crăciunului a fost identificată la origine ca fiind celebrarea Anului Nou păgân; Crăciun fiind un zeu solar de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra.

Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata apropiere a solstițiului de iarnă. Determinativul de „moș” indică vârsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou.

Divinitatea se naște împreună cu timpul la 25 decembrie, trăiește 365 de zile, îmbătrânește şi moare pentru a renaște la începutul anului următor (Ion Ghinoiu, Mitologie română: dicționar – 2013).

Așa cum arată Marcel Lapteș în lucrarea Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice – 2011, «În sistemul complex al sincretismului cultural al Crăciunului s-au observat de-a lungul timpului două caracteristici: precreștin și creștin, susținute de numeroase practici magico-religioase suprapuse și interferate, dublă sărbătoare a Noului An Agrar și Marea Naştere, ambele la 25 decembrie.

Cert este că peste stratul arhaic s-a așezat temeinic și ceremonios totodată sărbătoarea Crăciunului, a Nașterii Domnului cu întregul cortegiu religios ale Nașterii și Botezului, fixat la 6 ianuarie, lăsând conform textelor biblice nașterea lui Iisus în 25 decembrie, un ciclu de 365 de zile ale nașterii și renașterii lumii. În teritoriul străbunilor noștri geto-daci, suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreștine, ale civilizației antice greco-romane și parțial orientale, a născut un amestec cultural specific în spaţiul european cu elemente interferente din ambele straturi.

Astfel a apărut în spiritualitatea populară românească un personaj, Crăciunul, cu aspect dublu - divinitate a puterii magico-ritualice, proprii eroilor mitologiei româneşti și om simplu având calitățile și defectele umane. Astfel Crăciunul apare în reprezentarea populară drept „un moș bătrân cu barba albă ca omătul” și are un frate mai mic – Moș Ajun care este de fapt un „cioban bătrân și sfătos”, unul din oamenii de vază din satul tradițional, este bogat are o „casă mare cu multe acareturi”.

Mai întâi este ostil evenimentului Nașterii și-și pedepsește nevasta, Crăciunoaia, care a ajutat-o pe Maica Domnului să nască (îi taie chiar mâinile) dar pentru faptul că se căiește în faţa lui Dumnezeu este iertat iar Crãciunoaiei i se lipesc mâinile la loc printr-o minune a Sfintei Maria. Această întâmplare controversată, a răsplătirii râului cu binele de către divinitatea supremă, ar putea fi explicată prin faptul că la începutul creștinismului Crăciun era un zeu mitologic puternic venerat de populația autohtonă în calendarul popular oral. Proaspăt creștinată trebuia să i se creeze și o personalitate tot atât de puternică creștină în cadrul Nașterii lui Iisus, astfel Moș Crăciun devine „primul creștin” și „Sfântul ăl mai bătrân a lui Dumnezeu” ».

În lucrarea Obiceiuri populare de peste an: dicționar (1997), Ion Ghinoiu consideră că toate acestea „sunt atestate de obiceiurile rituale și practicile magice prin care se reactualizează și se creează simbolic lumea nouă, în primul rând prin nașterea și moarte anuală a Crăciunului ce grupează două perioade simetrice: perioada nefastă dintre Ignat (tăiatul porcului) și miezul nopții de Crăciun și perioada fastă dintre miezul nopții și Anul Nou cu practici de curățare a spațiului de forțele malefice și alungarea spiritelor morţilor”.

Multe dintre aspectele biblice ale Nașterii Domnului le întâlnim în tradițiile de Crăciun, în manifestările complexe ale colindatului și alte obiceiuri specifice precum: Cãlușerul, Colindatul cu dubele, Irozii, Cerbul, Pițărăii, Stelașii etc. Referitor la originea colindatului, Tudor Panfile prezintă o legendă bucovineană potrivit căreia «înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că îşi uitaseră de Dumnezeu.

Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun, numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor şi astfel să se abată de la calea răutăților”. Tot prin aceste părţi se mai spune că „atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieși diavolii şi astfel lumea va încăpea pe mâna lor”.

Pentru aceste motive, colindătorii se primesc cu dragoste, şi a doua zi, fiecare gospodar va găsi o fală să spună că l-au colindat atâtea cârduri, - când ele sunt mai numeroase decât la alții. Colindătorii vin în casă cu numele Domnului, menit să risipească mâhnirile şi să aducă mierea nădejdii; deci se socotește ca un păcat mare faptul că unii nu primesc colindătorii».

Obiceiurile din satele hunedorene sunt prezentate de Marcel Lapteș, acesta evidențiind o serie de aspecte cu totul inedite, de apreciabilă vechime, care se practicau intens aproape de timpurile noastre. Astfel, «la Crăciun se sfârșesc cele 40 de zile de prohibiție fizică și spirituală, mai multe și mai severe decât la alte sărbători.

Acum întregul sistem de interdicții și obligații ritualice impuse postului va înceta lăsând câmp liber desfășurării pe alocuri „a unui comportament anarhic și orgiastic, dar nu mai puţin ritual, care este îngăduit” cum observa un etnolog Andrei Oișteanu – Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească.

Acest aspect complex al Crăciunului apare în satele noastre ca o explozie de bucurie și veselie pe întreaga durată a sărbătorii. Cele trei zile de sărbători reprezintă un scenariu spectaculos, magico-religios ce se derulează gradat în vatra satului: anticiparea Crăciunului (tăiatul porcului ș prepararea alimentelor rituale) apoi practicile propriu-zise: deschiderea mormintelor, ospătarea morţilor, stingerea și aprinderea focurilor și luminilor rituale de Crăciun (cu toate aspectele gastronomice, ludice și orale), deschiderea cerului, arderea comorilor, alungarea spiritelor rele, previziuni meteorologice, iar în a patra zi, pe 28 decembrie, îngroparea Crăciunului».

Obiceiul numit „îngroparea Crăciunului" se mai păstrează și astăzi în unele comunități. Ion Ghinoiu prezintă acest obicei, după cum urmează: «Pe data de 28 decembrie, în satul Niriş de la confluența Someşelor şi în alte așezări vecine, se organiza de către ceata de flăcăi, o parodie a ceremonialului de înmormântare în cadrul căreia trebuia „îngropat Crăciun". În dimineața acestei zile se strângeau la „casa jocului" feciorii şi lăutarii angajați pe întreaga perioadă a sărbătorilor.

După jocul a două cunoscute dansuri feciorești locale, „Raru" şi „Desu", se începeau pregătirile de înmormântare a divinităţii. Pe o scară de dimensiuni mai mici se întindea o cuvertură pe care se așeza apoi un fecior „care făcea pe Crăciunul mort". Corpul „mortului" se acoperea pentru a nu fi văzut de ceilalți asistenți la înmormântare. Feciorul cel mai bun de gură şi mai înalt se masca în „popă" fiind încadrat de „fătul" care avea grijă să nu se stingă focul în „cădelniță" şi de „diacul" sau „cantorul" ce dădea răspunsuri la „ectenii".

În timp ce targa mortuară era purtată pe umăr de către șase feciori, unii participanți „cântau morțește" (boceau) iar lăutarii cântau „ca la înmormântările adevărate cu ceterași", făcute mai ales la tineri. Lăutarii interpretau melodia versului de la prohodul românesc, obişnuit în pârțile locului, pe un text adaptat momentului:

„Măi, Crăciune, mai, bătrâne,
Astăzi te-ngropăm pe tine.
Haideți toţi, cu mic cu mare,
Să ducem Crăciunu-n vale,
Şi să-l băgăm în produc,
Pe el să punem butuc.
O, Crăciune, o, bătrâne,
Du-te de la noi cu bine;
Meri pe apa Sâmbetei,
Şi-napoi nu mai veni,
C-a veni altu Crăciun,
Şi-a fi ca tine mai bun."

Procesiunea se oprea din loc în loc pentru „odihna mortului", cu care ocazie popa mai închina din oiegile cu băutură purtate de feciori şi mai citea „din carte" cuvinte fără noimă. Totul era făcut astfel încât să stârnească hazul şi să râdă lumea. În această atmosferă de bună dispoziție se ajungea la „produc", unde urma să fie aruncat Crăciun.

După ce i se luau „iertările" şi „i se dezlegau păcatele", mortul era aruncat de pe scară pe gheață. În acel moment Crăciun „învia", se ridica pentru a fi văzut de toţi cei care nu au ştiut cine a „făcut pe mortul". Noul Crăciun se întorcea împreună cu feciorii la „casa de joc" cântând melodii vesele de joc, fără nici o legătură cu ceremonialul funerar. Din băutura şi colacii râmași de la petrecerea din noaptea precedentă, se făcea „comândarea Crăciunului" (pomana mortului).

Pomana se transforma într-o petrecere în toată regula. Dar, cum petrecere tinerească cu joc fără fete nu se putea imagina, feciorii mergeau prin sat să-şi aducă partenerele. Tradiția cerea ca feciorii să poarte un ştergar (prosop) lung, înnodat de câteva ori la un capăt.

Dacă fetele opuneau rezistentă, şi trebuie menționat că, în mentalitatea locală, nu era frumos ca fetele să meargă la „îngropatul Crăciunului“ decât să fie duse „cumva peste voia lor“, feciorii puteau să le lovească peste spate, sau peste unde apucau. Petrecerea atingea forme dionisiace, de vreme ce beția constituia, în această noapte, un fapt obişnuit.

În timpul anului, când cineva era văzut beat prin sat, se spunea despre el că a „îngropat Crăciunul“. Obștea admitea în unica zi de renovare a anului modul nepoliticos de aducere a fetelor la joc şi petrecerea care se încheia cu beții de pomină».

Merită să afli și despre

Sugestii: