20 decembrie – Ignatul Porcilor si Inătoarea

|
32 vizualizări

Una dintre cele mai mari sărbători din Postul Crăciunului este Ignatul, o sărbătoare cu origini păgâne dedicată unei divinități solare și căreia Biserica i-a atribuit numele şi data de celebrare a Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, celebrat întotdeauna la 20 decembrie.

În calendarul popular românesc sărbătoarea mai este cunoscută și ca „Ignatul Porcilor”, căci în această zi se sacrifică porcii pentru pregătirea bucatelor specifice meselor de Crăciun și de Anul Nou. Potrivit etnografului Ion Ghinoiu, «jertfa sângeroasă şi ritul funerar de incinerare (pârlitul porcului) în ziua de Ignat (lat. Ignis = foc), este o practică preistorică care supraviețuiește în ținuturile româneşti extracarpatice.
Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la: mesajul funest primit de victimă, prinderea şi înjunghierea animalului, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârțirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor (Unsoarea oilor), alimente rituale preparate din diferite organe vitale, formule magice etc. sunt relicve ale jertfei făcută prin substituție a zeului de altădată care murea şi renăștea împreună cu timpul la sfârșit şi început de An
» (Mitologie română: dicționar – 2013).

Tot Ion Ghinoiu amintește și de perechea feminină a lui Ignat, respectiv Inătoarea, care este de asemenea asociată cu focul şi rugul funerar. Potrivit descrierii, «Inătoarea este o femeie carnivoră, lacomă şi urâtă, trăsături specifice altei reprezentări mitice româneşti, Marţolea (Muscel).

După locul şi ziua când apare (la rugul de incinerare al porcului jertfit la Crăciun) are elemente comune cu Joimăriţa: Inătoarea supraveghează focul de incinerare a porcului, Joimăriţa focurile de incinerare simbolică a sufletelor morţilor la Joimari. Femeile care lucrează în ziua de Ignat sunt torturate şi opărite de Inătoarea cu apă clocotită, aşa cum procedează şi Joimăriţa la Joimari» (Sărbători și obiceiuri româneşti – 2003).

Ca fiecare sărbătoare românească și Ignatul este o sărbătoare plină de obiceiuri, legende și superstiții. Unele dintre acestea ne sunt prezentate de Tudor Panfile în lucrarea Sărbătorile de Toamnă și Postul Crăciunului. Studiu Etnografic – 1914: «Prin multe părţi se taie porcii în această zi. Chiar de n'ai tăia un porc, taie cel puţin o pasere, îndeamnă o credință musceleană, găină rață, gâscă; ori la vreme, de-ai înțepa creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că aşa e bine : să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale. Prin unele părţi, lucrul, adică munca este îngăduită, însă numai după ce femeia a văzut sânge (com. Truşeşti, jud. Botoşani) de orice soiu de vietate, ori sânge de porc negru. Dacă nu văd gospodinele sânge, prind o găină neagră, îi împung creasta cu un ac, ca să-i dea sângele, să-l vadă și apoi se apucă de lucrul de care au nevoie».

«Porcul se taie in ziua de Ignat, căci în această zi, după cum am arătat, fiecare om trebue să vadă sânge (…) Porcii sunt îngrășați cu grăunțe, făină, tărâțe, bostani, s. a., până'n această zi (o zicală : „Nu se'ngrașă porcul la Ignat” se referă la cel ce vrea să isprăvească ceva în grabă, fără să se fi pregătit din vreme), iar noaptea ei vor visa dacă vor fi tăiați ori ba (corn. Catanele, jud. Dolj). Prin unele locuri se zice că în noaptea despre Ignat, porcii visează mărgele roșii la gât (…) Prin jud. Dolj, pe unde porcii se taie in ajunul Crăciunului, se zice că Ignatul prevestește porcii că vor fi tăiați la Crăciun. De aceea, din ziua de Ignat și până la Crăciun, porcii stau toţi triști: Porcul care n'a fost tăiat in ziua de Ignat, d'aci încolo nu se mai îngrașă, nu mai pune carne pe el și nu mai mănâncă, căci in ziua de Ignat și-a visat cuțitul».

Obiceiurile specifice zilei de Ignat sunt prezentate și de Marcel Lapteș în lucrarea Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice – 2011. În cercetările întreprinse, acesta a constatat că în mai toate satele hunedorene există încă credința că este păcat să lucrezi în această zi deoarece asupra gospodăriilor se pot abate boli și accidente „mai cu samă la copii ăi mai slăbuți, născuți cu greu de muieri” (…) „că altu’ nu lucrăm decât la tăierea de Ignat a porcului că-i obiceiu’ din străbuni și-i păcat să nu-l tăiem, că nu-i bai de-i negru ori alb porcu’ să fie gras și fain, să ne ajungă la tăți”, cum ziceau localnicii din com. Boșorod – jud. Hunedoara.

Așa cum arată Marcel Lapteș, «În Ținutul Pădurenilor, numele Ignat este pronunțat cu omiterea lui „g” – Inat, fiind socotit un eveniment calendaristic de mare importanță. De tăierea porcului se ocupau bărbații iar femeile de treburile auxiliare preparării cârnii și, deși ne aflăm în Postul Crăciunului, cu interdicție totală „de dulce”, este singura zi când „se putea pune mâna pe slană, carne și unsoare șî nu era păcat” (…) Toate pădurencele aveau interdicția de tors, țesut și cusut că „nu-i bine să lucri de Ignat că nu vei fi ferit de boli” după cum credeau femeile din satul Bătrâna».

«Dacă astăzi se procedează în acest mod – continuă Marcel Lapteș – în vremurile din bătrâni restricțiile postului erau ținute cu rigorile prescrise de biserică. Atunci în toate satele pădurenești sacrificarea porcilor se făcea până în Vinerea Mare, 14 noiembrie, adică înaintea începerii postului Crăciunului pentru că în post nu se gătea „cu carne sau cu orice de frupt” (de dulce – n.n.). Apoi gospodinele spălau în prima zi de Post vasele și clanțele ușilor cu leșie, un fel de Spolocanie (înainte de Postul Mare de Paști). În satele de pe Valea Mureșului Inferior, în cele din comunele Gurasada și Zam se obișnuiește și astăzi ca din sângele unui porc negru să se facă „benchi” (semn) în formă de cruce pe fruntea copiilor ca să fie „grași și faini ca porcu’ tãt anu”.

La Cărmăzănești există obiceiul ca gospodarul, după pârlirea porcului, să-l cresteze la ceafă în formă de cruce spunând: „Doamne Dumnezeule / De la mine pomană, / De la Tine mană (belșug – n.n.) /”. Untura, mai ales de la un porc negru, era folosită de către descântătoare la vindecarea unor boli cum sunt unele arsuri, boli de ochi, împreună cu „floare de mușețel, prescuriță și iarba creței” după cum spunea o localnică din Ribița».

Despre aceste practici de magie amintește și Tudor Panfile: «Cei mai bătrâni, ținând cu sfinţenie la obiceiurile cele vechi, dacă taie porcii în ziua de Ignat, și atunci când se întâmplă ca porcul să fie negru, după ce l-au înjunghiat, când curge sângele gârlă, au grijă să pună o strachină cu meiu dedesubt, ca să scurgă sângele in el. Iar după ce se usucă meiul acela, îl macină și afumă cu el, peste an, copiii, ca să le treacă de guturaiu, de spaimă, de nălucă și de alte alea (…)

Prin jud. Teleorman, pe unde porcii se taie in această zi, după ce s'au înjunghiat, se așterne câte un sac peste ei, iar deasupra încalecă un copil, ca sa nu se strice carnea până la Crăciun (…) Untura care se scoate de la un porc negru tăiat in această zi este bună de folosit la multe vrăji, mai ales in ceea ce privește bunul mers al oilor.

Prin jud. Vâlcea se păstrează o bucată de carne de porc negru tăiat in această zi și la Bobotează este dusă la biserică spre a fi botezată de preot ; cu această carne se ung cei ce au durere de picioare, pe locurile pe unde simt junghiuri. Prin jud. Neamț untura de pe chișcă și mațele de porc tăiat în această zi se folosește când se ivesc boliști în porci.

Prin Banat, mai de mult, se ungea cu grăsime de porc tăiat in ziua de Ignat, trupul unui mort bănuit a fi strigoiu, după ce i se mai străpungea scăfârlia cu un ac, punându-i-se apoi in sicriu și un băț de trandafir sălbatec, măcieș, ca să se încurce cu hainele într-însul, și astfel să nu mai poată ieși afară. Falca porcilor tăiați in această zi se va strânge, la vremea cuvenită, spre a se folosi la nevoie pentru vindecarea bolii numită falcar, un soiu de umflătură a fălcilor, încălzind-o cu încetul la foc și apăsând cu dânsa peste umflătură».

Din cele mai vechi timpuri, sacrificiul de Ignat conține și premize meteorologice ale vremii pe care credința populară le leagă de starea măruntaielor din porc, în special de splină: când splina este peste tot groasă va fi iarnă grea de la început până la sfârșit; dacă-i la un capăt înainte sau înapoi groasă iarna va fi la început sau la sfârșit grea; dacă va fi umflată la mijloc și iarna va fi grea la mijloc (Șezătoarea. Revistă pentru literatură și tradițiuni populare – 1892).

Așa cum arată Antoaneta Olteanu în lucrarea Calendarul poporului român (2000), Ignatul, poate una dintre cele mai mari sărbători de iarnă ale lunii decembrie, este cu siguranță cea în care demonismul ritual este cel mai evident.

Păstrarea ei, cu foarte multe detalii, până în ziua noastră (deși deturnată către latura spectaculară sau gastronomică), ziua Ignatului constituie încă o dovadă a rezistenței sărbătorilor păgâne în calendarul țăranului român.

Acest specific al sărbătorilor românești și impactul asupra zestrei culturale naționale au fost evidențiate încă din anul 1898 de către Simion Florea Marian în lucrarea Sărbătorile la români. Studiu etnografic (vol. 1), unde se arată: «Mai fiecare știe că poporul român de pretutindenea, pe lângă sărbătorile legate de biserică sau creștine, mai ține încă și alte sărbători nelegate sau păgâne. Sărbătorile legate tuturora li-s cunoscute, căci fiecare creștin adevărat le serbează: nu așa însă și cele nelegate, și cu atâta mai puțin numărul, numele și cauza ținerii lor. A sosit timpul ca să le cunoască și pe acestea nu numai poporul de rând, care adeseori le ține cu o sfințenie mai mare chiar decât pe cele legate, ci și ceilalți români, cărora nu li-s cunoscute, și mai ales cei care se ocupă de studiul literaturii poporale. Și asta cu atât mai mult, deoarece ele, și cu deosebire legendele, poeziile, datinile, credințele, superstițiunile, petrecerile și jocurile uzitate în decursul lor sunt de o însemnătate foarte mare pentru literatura și mitologia română».

Merită să afli și despre

Sugestii: