Crestăturile țăranului român. Monument al conștiinței culturale românești
În anul 1928, la București, apărea o lucrare de referință pentru cultura națională: „Izvoade de crestațuri ale țăranului român”, semnată de Al. Tzigara-Samurcaș, director al Muzeului de Artă Națională, și ilustrată de O. Roguski, desenator de o finețe excepțională.
Publicată la Atelierele grafice Socec & Co., cartea marchează unul dintre cele mai importante momente ale muzeografiei românești interbelice.
Acest volum, conceput în spiritul științific și estetic al epocii, reunește 115 desene în text și 50 de planșe, adunând laolaltă 244 de modele sculptate provenite din întreaga țară.
Lucrarea a fost gândită pentru a însoți deschiderea Muzeului de Artă Națională și pentru a oferi o imagine coerentă a artei populare românești – o artă care, în viziunea lui Tzigara-Samurcaș, reprezenta esența identității naționale.
Menirea Muzeului de Artă Națională
În paginile de început, autorul descrie cu gravitate menirea Muzeului și a acestei publicații.
Războiul întrerupsese lucrările începute în 1912 pentru noul local al Muzeului, iar colecțiile rămăseseră împrăștiate și inaccesibile.
„Publicația de față”, notează el, „este chemată să reaprindă interesul pentru valorile artei românești, spre a fi păstrate, înțelese și transmise.”
„După fericita întregire a neamului, muzeul se impune mai mult ca oricând, ca o oglindă a vechii și înaltei noastre culturi.”
Pentru Tzigara-Samurcaș, muzeul nu este o simplă colecție, ci un act de pedagogie națională.
El trebuie să arate poporului, dar mai ales tineretului, rădăcinile frumuseții românești și noblețea meșteșugului tradițional.
Colecțiile sunt chemate să „vorbească singure, prin lucrurile însuflețite de mâinile țăranului”.
Scopul catalogului
Cartea este un catalog documentar și artistic.
Tzigara-Samurcaș respinge ideea de simplă arhivare și cere o prezentare vie, inteligentă, care să transmită spiritul artei țărănești.
Fiecare obiect – poartă, stâlp, furcă de tors, troiță, ladă, lingură – este reprodus cu fidelitate, numerotat, localizat și explicat.
Lucrarea devine astfel o hartă vizuală a ornamenticii populare românești.
„Datoria noastră este de a colecționa adevăratele modele ale artei poporului și de a le pune la îndemâna tuturor acelora cari se ocupă de arta românească.”
Colecțiile sunt văzute nu ca relicve ale trecutului, ci ca modele vii pentru generațiile următoare.
Muzeul devine o școală de gust, un loc în care se formează respectul față de autenticitate.
Însemnătatea artei țărănești
În capitolul „Însemnătatea artei țărănești”, Tzigara-Samurcaș formulează un adevărat manifest pentru tradiție.
Arta populară nu este o formă minoră, ci o expresie a vieții spirituale.
Ea îmbină simplitatea cu rigoarea, utilul cu frumosul, și păstrează sensul armoniei universale.
„Legând prezentul de trecut, prin acel fir invizibil al tradiției, arta țăranului român ne dezvăluie cele mai curate izvoare ale sufletului nostru.”
Autorul compară dezvoltarea artei unui neam cu straturile geologice care se suprapun lent de-a lungul secolelor.
Fără rupturi, fără imitații, dar cu o adaptare firească la timpuri, arta țăranului român s-a păstrat curată și coerentă.
În ea se găsesc proporția, ritmul și echilibrul – atributele unei civilizații organice.
Valoarea persistentei izvodului românesc
În colecțiile Muzeului de Artă Națională, Tzigara-Samurcaș descoperă aceeași unitate de expresie, indiferent de zonă:
în Oltenia, Ardeal, Moldova sau Muntenia, formele ornamentale se repetă cu variații minore.
Motivul crucii, al soarelui, al spiralei, al funiei, al rozetei – toate apar din nou, ca o scriere sacră a lemnului românesc.
„Izvoadele crestate sunt curat românești, cu caracter geometric, fără amestecul florilor specifice altor ținuturi.”
Prin aceasta, autorul dovedește caracterul unitar și autohton al artei populare.
Arta nu a fost împrumutată, ci născută organic, din aceeași viziune asupra lumii și a credinței.
Taina semnelor sculptate
Fiecare ornament, fiecare linie și proporție poartă o semnificație.
Crucea – semnul mântuirii și al echilibrului; spirala – timpul fără sfârșit; rozeta solară – viața și reînnoirea; funia – legătura dintre cer și pământ.
Toate aceste semne formează un alfabet al spiritualității românești, gravat în lemn, transmis neîntrerupt din epocă în epocă.
În concepția autorului, țăranul nu decorează obiectul din capriciu estetic, ci din nevoia de a-l încărca de sens.
Astfel, arta devine rugăciune, iar materia se transfigurează.
Arta ca mărturie a permanenței naționale
Tzigara-Samurcaș arată că arta românească nu s-a format prin imitație, ci prin stratificare organică.
Formele sculpturii în lemn se regăsesc în ceramica neolitică, în țesături, în pictura pe sticlă – semn că poporul român a păstrat nealterată aceeași viziune decorativă.
Prin comparație cu vecinii, el subliniază sobrietatea și geometria artei românești, în opoziție cu decorul floral apusean.
Apărarea artei strămoșești
Autorul avertizează asupra pericolului corcirii: imitațiile comerciale și amestecul de stiluri riscă să dilueze sensul artei autentice.
„O reacțiune se impune pentru menținerea moștenirii artistice, ca și a limbii materne.”
El cere protejarea formelor originare și combaterea falsurilor.
Adevărata artă populară nu poate fi inventată, ci doar descoperită și respectată.
„Corcirea artei” este, pentru el, un simptom al pierderii sufletului național.
Legăturile cu preistoria
Un alt capitol al volumului explică originea motivelor românești în raport cu cultura preistorică a Carpaților.
Autorul amintește că, din epoca pietrei șlefuite, se păstrează aceleași semne: spirala, cercul, rombul.
Astfel, ornamentul popular devine o continuitate arheologică și spirituală între civilizațiile vechi și cea a țăranului contemporan.
Desenele lui O. Roguski – artă și document
Albumul este ilustrat de O. Roguski, ale cărui desene în tuș păstrează precizia de măsură și claritatea detaliului sculptural.
Planșele redau obiecte reale din colecțiile muzeului, fiecare notat cu localitate, an și număr de inventar:
- Biserica din Turea, Cluj (planșa I)
- Casa lui Antonie Mogoș, Ceauru, Gorj (planșa II)
- Stâlpi din Bălești, Gorj (planșa VI)
- Poarta din Tălpășești, Gorj, 1861 (planșa XVII)
- Poarta din Bălești, Gorj, 1556 (planșa XVIII)
- Troiță din Bălănești, Gorj (planșa XIX)
- Troiță din Drajna de Jos, Prahova (planșa XXIII)
- Furcă de tors din Transilvania, 1897 (planșa XXVII)
- Fragmente de prispe și stâlpi din Argeș (planșa XXV)
Fiecare imagine are forța unui desen arhitectural, dar și poezia unui simbol sculptat.
Roguski nu copiază, ci traduce vizual spiritul artei țărănești.
Taina lemnului românesc
Lemnul este personajul central al acestei cărți.
Sub dălți simple, el devine text, poezie și rugăciune.
Țăranul român își exprimă credința și rânduiala prin forma lemnului: casa, poarta, stâlpul, troița, lingura, furca de tors – toate sunt părți dintr-o lume ordonată, în care materia și spiritul se întâlnesc.
Tzigara-Samurcaș arată că această artă „curge din însăși ființa poporului” și nu din instrucție academică.
Ea se învață prin tradiție, prin meșteșug, prin respectul față de formele moștenite.
Semne și sensuri
Crucea, funia, rombul, spirala, cercul, floarea vieții – toate apar ca semne ale unei credințe neîntrerupte.
Sculptura în lemn devine o carte a neamului: în loc de litere, motive; în loc de pagini, troițe și porți.
În ele se regăsesc dorul, suferința și bucuria, tăcute, dar grăitoare.
Tzigara-Samurcaș observă că aceleași motive se regăsesc pe furcile de tors și pe stâlpii caselor, pe troițele de la drum și pe scaunele din casă – semn al unității de viziune și de credință.
O artă de o puritate geometrică
Autorul insistă asupra caracterului geometric al ornamentului românesc.
El remarcă absența exceselor, echilibrul liniilor și sobrietatea decorului.
Într-o lume de culori și forme schimbătoare, arta țăranului român rămâne o geometrie a sufletului.
„Izvoadele crestate, ca și țesăturile și oalele noastre, arată aceeași cumpătare, aceeași măsură și aceeași limpezime.”
Arta ca semn al unității naționale
În paginile despre porți și troițe, Tzigara-Samurcaș vorbește despre simbolul unității românești.
De la Oltenia la Transilvania, de la Muntenia la Bucovina, formele se repetă: același arc de poartă, aceleași coloane în spirală, aceeași stea cu opt colțuri.
Arta populară devine astfel dovada cea mai sigură a continuității naționale.
Apel la păstrarea autenticității
În finalul volumului, autorul lansează un apel ferm:
să fie apărate modelele originale, să se educe gustul publicului, să se sprijine meșteșugarii adevărați.
„Contra tuturor abuzurilor, dată fiind răspunderea artei române, trebuie luate măsuri de apărare a bunului gust și a conștiinței naționale.”
El cere ca muzeele, școlile de arte și institutele culturale să folosească aceste izvoade drept reper și îndreptar al creației românești.
Prin „Izvoade de crestațuri ale țăranului român”, Al. Tzigara-Samurcaș a ridicat arta populară la rangul de document al civilizației românești.
Lucrarea nu este doar o colecție de desene, ci o mărturisire despre continuitate și identitate, despre felul în care un popor și-a sculptat sufletul în lemn.
„Această artă a rezistat tuturor încercărilor de corcire.
Căci frumusețea noastră nu se învață; ea se moștenește.”
Albumul rămâne, până astăzi, una dintre cele mai frumoase și complete sinteze ale artei tradiționale românești – un monument al credinței, al echilibrului și al frumuseții.
Date editoriale
Izvoade de crestațuri ale țăranului român
Autor: Al. Tzigara-Samurcaș
Desene: O. Roguski
Editura: Atelierele grafice Socec & Co., Societate Anonimă
Anul apariției: 1928
Locul: București
Publicație a Muzeului de Artă Națională
Conținut: 115 desene în text, 50 planșe, 244 modele sculptate
Știi mai multe despre Crestăturile țăranului român. Monument al conștiinței culturale românești? Spune și altora!