Ștergarul – între rânduială, credință și memorie
În lumea satului românesc tradițional, ștergarul a depășit cu mult condiția unei simple țesături utilitare. El a fost purtător de sensuri, depozitar de simboluri și martor al tuturor momentelor esențiale din viața omului și a comunității.
Prezent în aproape toate zonele etnografice ale țării, ștergarul a reflectat nu doar priceperea tehnică a femeii, ci și universul ei interior, credința, raportarea la sacru și la rânduiala lumii. Din acest motiv, ștergarul a fost pe drept numit „icoana sufletului”.
Istoria ștergarului a fost strâns legată de istoria fibrelor textile și a meșteșugului țesutului
Pentru a exista ștergar, trebuiau mai întâi fire, iar pentru fire erau necesare fibre. În gospodăria tradițională românească, acestea proveneau din plante textile precum inul, cânepa și bumbacul, dar și din fibre animale – lâna și mătasea naturală.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cultivarea plantelor textile și creșterea viermilor de mătase au devenit ocupații de importanță națională, susținute inclusiv de stat, datorită posibilităților de valorificare economică și culturală.
Treptat, materiile prime de import au fost înlocuite cu producția indigenă, fiecare gospodărie devenind un mic centru de producție pentru uzul propriu al familiei.
Procesul obținerii firului a fost îndelungat și riguros
Inul și cânepa parcurgeau etape succesive – uscarea, topirea, melițatul, pieptănatul și torsul – până când deveneau fuior gata de țesut. Bumbacul era egrenat, scămoșat și tors, iar borangicul, obținut din gogoșile viermilor de mătase, era tras manual, fir cu fir, prin procedee cunoscute fiecărei gospodine. Aceste operații nu erau simple activități tehnice, ci făceau parte dintr-o cultură a răbdării și a ordinii, în care fiecare gest avea un rost bine stabilit.
Țeserea ștergarului se realiza pe războiul de țesut orizontal, numit în unele zone stative. Acesta era alcătuit dintr-un ansamblu complex de piese – ițe, spată, suveică, vătale, suluri – care permiteau combinarea firelor de urzeală și de bătătură în legături variate.
Majoritatea ștergarelor erau țesute în două ițe, dar existau și variante mai complexe, realizate prin năvădit, cu mai multe ițe, care ofereau țesăturii un desen integral, geometrizat.
Tehnicile de decorare au fost extrem de diverse
Alesul prin schimbarea culorii firelor, tehnica șabacului, karamani, alesul peste fire, alesul printre fire sau alesul pe rost au generat registre ornamentale de o mare varietate. La acestea se adăugau broderia manuală, realizată în punct cruce, muscă, în urma acului, în găurele sau în broderie plină, precum și terminațiile decorative – franjuri, ciucuri, dantelă croșetată sau macrame. Fiecare tehnică presupunea nu doar îndemânare, ci și o profundă cunoaștere a materialului și a efectului vizual dorit.
Din punct de vedere funcțional, ștergarele au cunoscut mai multe categorii. Cele de uz casnic erau piese simple, absorbante, folosite pentru șters sau pentru acoperirea alimentelor, cu decor redus și dimensiuni mici. Ștergarele destinate împodobirii interiorului aveau un rol esențial în crearea atmosferei casei. Ele erau așezate lângă icoană, deasupra scoarțelor, la ferestre sau pe pereți, contribuind la sacralizarea spațiului domestic. În biserică, ștergarul era prezent pe iconostas, pe altar, pe strana sau pe tetrapod, devenind un dar adus lui Dumnezeu, marcat adesea prin cruci, monograme, nume de donatori și anul realizării.
Ștergarul a fost și piesă de port
Din el s-a născut, prin rafinare și transformare, marama, purtată de femei, mai ales în sudul țării. Marama, realizată din borangic sau fire fine de mătase, a devenit piesă ceremonială de mare prestigiu, folosită cu precădere la nuntă.
Cea mai largă răspândire a avut însă ștergarul ca obiect ritual. El a însoțit omul în toate momentele ciclului vieții. La naștere și botez, ștergarul era oferit moașei și nașei, ca semn de recunoștință și purificare. La tăiatul moțului, părinții dăruiau ștergare invitaților, în semn de răsplată. La nuntă, ștergarul devenea simbol al legăturii dintre familii: mireasa oferea ștergare nașilor, mirelui și socrilor, bărbații primind de obicei ștergare cu cromatică albastră, iar femeile cu roșu. Ștergarul era purtat la gât, prins pe bradul de nuntă sau folosit în ritualul spălării mâinilor cu vin.
În ceremonialul funerar, ștergarul îmbrăca o formă sobră
De culoare închisă, cu decor simplu, el era prezent la steagul mortului, la pomul funerar și era oferit ca pomană preotului, dascălului și participanților la ritual, legând lumea celor vii de cea a celor plecați.
Ștergarul a fost prezent și în riturile agrare, ca parte a recuzitei rituale. Un exemplu elocvent a fost buzduganul cu cunună, folosit la încheierea secerișului. Acesta era împodobit cu ștergare cu semnificații opuse – unul pe fond roșu, simbolizând ziua, și altul pe fond negru, simbolizând noaptea – ilustrând astfel ciclul complet al timpului și al rodului.
Ornamentica ștergarului a constituit un limbaj simbolic de sine stătător
Stilul geometric a predominat, cu motive precum linia, punctul, rombul, pătratul, caroiajul, zigzagurile sau dinții de lup. Acestora li s-au adăugat motive fitomorfe – flori, frunze, vița-de-vie –, zoomorfe și ornitomorfe – păsări, fluturi, animale stilizate –, dar și simboluri cu încărcătură religioasă: crucea, prescuricile, pomul vieții. Pomul vieții, adesea însoțit de păsări, a simbolizat legătura dintre cer și pământ și trecerea sufletului în lumea veșnică.
Cromatica ștergarului a transmis mesaje precise. Culorile vii – roșu, albastru, verde, galben – au fost asociate bucuriei, sănătății și vitalității, în timp ce tonurile închise au fost rezervate momentelor de doliu. De-a lungul timpului, paleta cromatică s-a îmbogățit, odată cu apariția coloranților industriali, dar echilibrul și armonia au rămas constante, semn al unui simț estetic rafinat.
Prin toate aceste funcții, tehnici și simboluri, ștergarul a devenit o formă de exprimare a sufletului femeii românce. În el s-au adunat munca, credința, speranțele și trăirile ei, destinate casei, bisericii și comunității.
Ștergarul a fost, astfel, nu doar un obiect textil, ci o adevărată icoană laică, în care s-a reflectat identitatea culturală și spirituală a satului românesc, din cele mai vechi timpuri și până în epoca modernă.
Știi mai multe despre Ștergarul – între rânduială, credință și memorie? Spune și altora!