Mariuţa Tiucă, artizana opincilor din nordul Muscelului
Mariuţa Tiucă este o doamna, o dâmbovicioreancă, de 85 de ani care confecţionează opinci pentru copiii din ansamblurile populare.
Cât de frumos lucrează Dumnezeu când îţi poartă paşii către casa unei femei vrednice, aşezată lângă biserica din Podu Dâmboviţei, la marginea şoselei naţionale! În căsuţa bătrânească, protejată de vecinătatea cu locaşul de cult ridicat pe terenul donat de un om al locului, trăieşte Mariuţa Tiucă, singurul artizan din nordul Muscel care confecţionează opinci.
Pe dâmbovicioreanca a cărei vioiciune în vorbă şi mişcări nu trădează cei 85 de ani, pe care îi va împlini la vară, am remarcat-o la şezătoarea de Mica Unire, organizată la Dâmbovicioara. Între sătencele care mânuiau acul, andrelele, războiul de ţesut, furca şi fusul, privirea ne-a fost atrasă de lucrul mâinilor unei localnice îmbrăcate într-un frumos costum popular roşu.
Femeia meşterea o pereche de opinci, care urmau să încalţe un novice în ale dansului popular din rândul elevilor şcolii din comună. La Mariuţa Tiucă apelează coregrafii ansamblurilor folclorice şi părinţii copiilor pentru a procura accesoriul care completează portul popular muscelean. Povestea de viaţă a muscelencei învăţate din copilărie cu munca grea, de dimineaţă până seara târziu, i-am aflat-o cu ajutorul Ralucăi Busioc, de la Centrul de Informare şi Promovare Turistică Dâmbovicioara, care a mijlocit vizita noastră la „atelierul de lucru” al Mariuţei Tiucă.
A purtat opinci până la 17 ani, când s-a măritat
Mariuţa Tiucă a văzut lumina zilei pe 7 iulie 1938, la Podu Dâmboviţei, într-o familie în care s-au născut paisprezece copii. Au trăit zece, dintre care, astăzi, mai sunt în viaţă trei. Casa părinţilor era undeva în zona Parcului statuar „Paul Everac”, aproape de ieşirea din Dâmbovicioara. În copilărie, Mariuţa şi fraţii săi, încălţaţi cu opinci, mergeau pe jos doi kilometri, de acasă până la şcoala din Podu Dâmboviţei. Tanti Mariuţa îşi aminteşte că a purtat încălţările tradiţionale ale omului de la ţară până la 17 ani, când s-a măritat. „Când m-am căsătorit, mi-au spus femeile: „Te măriţi şi umbli cu opinci în picioare?!”, şi-a amintit tanti Mariuţa momentul în care a schimbat încălţămintea copilăriei cu pantofii şi ghetele care erau o raritate cât a fost la părinţi.
Înainte de a deprinde meşteşugul care ne-a stârnit curiozitatea de a-i afla povestea, interlocutoarea noastră ne spunea că a învăţat ce învăţa orice fată în acele timpuri: să coasă, să ţeasă, să toarcă, să tricoteze. „Ziua, făceam treabă, lucram la sapă, aduceam lemne, stăteam cu oile şi vacile, iar seara, până la zece-unşpe, coseam la lampa cu gaz din perete. Ne pregăteam zestrea. Trebuia să avem ii, fote, macate ţesute la război, şervete cusute cu fel şi fel de modele. Coseam şi la şezători. Se strângeau fetele la mama, făceam gogoşi, fierbeam porumb şi cartofi, pe care îi mâncam cu murături.”, relata Mariuţa Tiucă secvenţe dintr-o copilărie şi adolescenţă încheiată prin măritiş. Tot ce are în casă, pe pereţi, pe pat, pe mese, inclusiv perdelele de la ferestre, este cusut de mână.
Averea Mariuţei Tiucă sunt patru copii, şapte nepoţi şi patru strănepoţi. Ca să-şi crească copiii, a muncit, timp de 25 de ani, la Drumuri Naţionale. În 1995, s-a pensionat şi, după câţiva ani în care s-a ocupat numai de muncile casnice, s-a făcut utilă la biserică. Cu treburile administrative ale parohiei îşi umple timpul şi în prezent.
La tanti Mariuţa nu găseşti doar opincile, ci şi ciorapii de lână
Pe măsuţa acoperită cu un ştergar roşu, Mariuţa a înşirat bucăţile de piele cărora urmează să le dea forma încălţămintei tradiţionale. Are pregătite nojiţe tot din piele, dar, uneori, mai ales atunci când face opinci pentru copii de vârstă mică, foloseşte şireturi sau fire de lână, fiind mai uşor de legat. Gazda noastră ne-a arătat mai întâi cum se încalţă o pereche de opinci, purtate obligatoriu cu ciorapi de lână. Şi ce ciorapi sănătoşi, cu model sau simpli, tricotează tanti Mariuţa! Cât a durat interviul, octogenara a rămas încălţată cu opincile care îi vin atât de natural de parcă nu s-ar mai fi despărţit de ele din copilărie, când altceva n-a purtat.
La „proba practică” am văzut efectiv operaţiunile prin care bucata de piele devine opinca încălţată astăzi doar la evenimentele satului cu specific tradiţional. Pe porţiunile în care este încreţită, la spate, la „cioc” şi pe laterale, meştera introduce firul de piele cu un ac zdravăn. Găurile prin care trece cureaua de piele le decupează cu ajutorul unui căpăcel cu margini ascuţite, pe care îl loveşte cu ciocanul. Metalul străpunge pielea aşezată pe un suport de lemn şi astfel sunt asigurate orificiile prin care trec nojiţele care dau „creţul” specific opincii. Mariuţei Tiucă îi ia mai puţin de o zi să finalizeze o pereche.
A început cu o pereche de opincuţe pentru nepoata sa. De atunci, vin la ea părinţii copiilor care învaţă dansuri populare
O caută, pentru lucrul opincilor, părinţii copiilor din ansamblurile populare, care nu găseau nicăieri încălţările în lipsa cărora costumul popular n-ar fi complet. De fapt, aşa i-a venit ideea de a lucra şi pentru alţii, căci n-a realizat acest tip de produs dintotdeauna. Iniţial, i-a confecţionat o pereche de opincuţe nepoatei sale de grădiniţă. Gătită cu ie, fotă şi maramă de Muscel şi încălţată cu opincile lucrate de bunica Mariuţa, copila i-a încântat pe cei prezenţi în publicul serbării.
„Părinţii împrumutau te miri de unde. Foarte greu găseau. Şi atunci… m-am apucat eu să fac. Altcineva nu mai lucrează. Părintele vine şi îmi spune: „Am nevoie de o pereche pentru copilul meu de şapte ani.” Dar mi-au cerut şi femei care le poartă la costumul popular, când sunt şezători.”, a continuat povestirea Mariuţei Tiucă.
Tanti Fiţa, de exemplu, care ne-a părăsit de curând, venea mai mereu la şezători încălţată cu opinci. Şi ea învăţase meşteşugul de la înaintaşi, dar nu le comercializa, limitându-se la a-i încălţa pe cei din familie.
Aşa a început povestea opincilor lucrate de tanti Mariuţa, care ştie meşteşugul din familie. Făceau opinci şi bunicul, şi mama sa, iar acum le lucrează ea, cât va mai fi în putere. „Într-o vreme, nu prea aveam piele şi, atunci, le lucram din cauciuc de maşină. Acum, le fac din piele de oaie argăsită, din care se confecţionează şi hainele. Foarte bine rezistă! Le mai vând, le mai dau şi degeaba.”, ne povestea Mariuţa Tiucă. La cât costă o pereche, munca dâmboviciorencei este pomană curată.
La 85 de ani, tanti Mariuţa are planuri noi: să coasă cioareci pentru dansatorii populari
Mâinile muscelencei de 85 de ani nu stau cât ţine ziua. Munceşte în grădină, munceşte la biserică, lucrează şi cu andreaua, lucrează şi cu croşeta. „Fac şi pulovere, dar numai pentru nepoţi şi strănepoţi. Lucrez şi „colţi” de cearşaf. Motivele acestea se cheamă „ardeiul” şi „creasta cocoşului”.”, ne-a explicat tanti Mariuţa ce reprezintă modelul folosit în execuţia dantelei croşetate.
„Acum, mă apuc să cos şi pantaloni. Cioareci, aşa cum lucrau bătrânii.”, sunt alte planuri ale Mariuţei împărtăşite nouă în timp ce căuta în dulap materialul tradiţional, specific pantalonilor bărbăteşti purtaţi odinioară. Cioarecii săi vor îmbrăca tot dansatorii populari.
Biserica s-a ridicat pe pământul donat de bunicul Mariuţei Tiucă
Cum ieşi din casa Mariuţei Tiucă, privirea ţi se îndreaptă către locul sfânt care-i veghează existenţa consumată într-un efort continuu. De Florii, va fi sărbătoare mare la Biserica „Sfinţii Constantin şi Elena” din Podu Dâmboviţei, când femeile satului vor scoate din dulap costumele populare de sărbătoare pentru slujba care precede Săptămâna Patimilor.
Bunicul Mariuţei Tiucă este autorul gestului de binefacere prin care parohia a primit bucata de pământ pentru construirea bisericii în urmă cu mai bine de opt decenii. „Până să înceapă construcţia bisericii, a făcut două odăiţe ca să aibă unde să stea muncitorii.”, ne-a spus tanti Mariuţa istoria căsuţei bătrâneşti ridicată în 1940, pentru echipa de lucru de pe şantierul locaşului de cult edificat între 1943-1953. „A durat atât de mult, pentru că aduceau cu boii piatra de pe defileul Dâmbovicioarei. Nu lucrau pe atunci cu macaraua ca s-o ridice repede. Se făcea balastul cu mâna şi-l ridicau cu scriptele.”, a încheiat tanti Mariuţa, care, la căsătorie, a primit ca zestre gospodăria bunicilor în care locuieşte şi astăzi.
Mulțumim dnei Magda BĂNCESCU pentru textul și imaginile puse la dispoziție!