Biserica Șubești din Câmpulung Muscel. Ctitoria din secolul al XVI-lea, emblemă a vechii mahalale Popa Ene (mahalaua Șubești)
Biserica Șubești se află în partea de sud-vest a municipiului Câmpulung Muscel, pe strada Nicolae Alexandru Voievod, la numărul 49, în apropierea Mănăstirii Negru Vodă.
Este unul dintre monumentele religioase de referință ale orașului, important atât prin arhitectura păstrată din secolul al XVIII-lea, cât și prin pictura murală, pisaniile, lespezile funerare, crucile de piatră și celelalte mărturii epigrafice adunate în interiorul și în jurul său.
Lăcașul este cunoscut sub mai multe denumiri: Biserica Șubești, Biserica Popa Ene, Biserica Sfântul Spiridon și, în unele documente mai vechi, biserica din mahalaua Șubești. Hramul principal este „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, alături de care pisania din 1779 consemnează hramurile Sfântului Ierarh Spiridon și Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Istoria monumentului cuprinde două etape principale, atestate prin pisaniile păstrate: o primă biserică ridicată în anii 1551–1552 și actualul lăcaș, construit în anul 1779. Cercetările mai vechi au considerat frecvent că Șubești a fost biserica breslei șubarilor și că ar fi trecut printr-o refacere în vremea lui Matei Basarab.
Studiile documentare și epigrafice mai recente au arătat însă că ambele interpretări trebuie corectate: numele bisericii provine cel mai probabil de la familia preoților Șubescu, iar pisania atribuită unei presupuse refaceri din secolul al XVII-lea a aparținut în realitate unei alte biserici din Câmpulung.
Biserica în spațiul vechiului Câmpulung
Amplasarea bisericii în partea sudică a orașului o leagă de dezvoltarea vechilor mahalale câmpulungene. În acest sector se aflau mai multe lăcașuri de cult, fiecare asociat unei comunități, unei familii, unei mahalale sau, în unele cazuri, unor categorii profesionale.
În apropiere se găseau Mănăstirea Negru Vodă, bisericile Fundeni, Sfântul Gheorghe, Sfânta Troiță, Marina, Olari, Sfântul Ilie și alte monumente care au format rețeaua religioasă a orașului medieval și premodern.
Biserica Șubești a devenit reperul mahalalei numite în documente Popa Ene, Popa Ene Șubești sau simplu Șubești. Denumirea mahalalei nu a fost însă constantă, iar schimbările de nume reflectă memoria familiilor de clerici care au slujit aici.
Cea mai veche mențiune cunoscută a unei denumiri apropiate datează din 1764, când cronicarul franciscan Blasius Kleiner amintea „biserica Sfântul Nicolae a Șerbeștilor”. Forma Șubești apare în jurul anului 1805, într-un pomelnic al bisericii, iar o însemnare din 1792 numea zona „mahalaua popii lui Iane”. În catagrafia bisericească din 1832, lăcașul apare ca Popa Ene Șubești, cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.
Originea numelui Șubești
Multă vreme s-a afirmat că numele Șubești ar proveni de la șubarii care confecționau șube și că biserica ar fi fost ctitoria acestei bresle. Această interpretare a fost preluată de numeroase lucrări despre istoria Câmpulungului și a fost întărită de asocierea dintre numele lăcașului și ocupația de șubar.
Studiul epigrafic și documentar publicat de Ștefan Ionescu-Berechet a arătat însă că nu există dovezi care să susțină existența unei bresle a șubarilor în această mahala în secolul al XVI-lea. Nici pentru secolul al XIX-lea distribuția meșteșugarilor nu confirmă o concentrare a șubarilor în jurul bisericii. Catagrafia orașului din 1838 arată că cei mai mulți cojocari și croitori locuiau în alte mahalale, iar meseria de șubar nici nu apare distinct în acel recensământ.
Un document al Obștii moșnenilor câmpulungeni din 1858 preciza că Ion, fiul lui Radu Șubă, era recunoscut ca bun moșnean deoarece apărea în vechiul pomelnic al Bisericii Șubești, „de unde și biserica a luat numele său”.
Radu sau Răducanu Șubă era fiul diaconului Simion Șubă, numit și Șubescu, slujitor al bisericii la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Familia cuprindea mai mulți preoți și diaconi: diaconul Hera, diaconul Simion, popa Pătrașcu, popa Stanciu și popa Iane Șubescu.
Succesiunea numelor sugerează derivarea: Șubă – Șubescu – Șubești.
Prin urmare, denumirea bisericii nu provine direct de la breasla șubarilor, ci de la o familie de clerici care a slujit lăcașul și a dat numele mahalalei. Este posibil ca porecla Șubă să fi avut inițial o legătură cu fabricarea sau purtarea șubelor, dar această ipoteză nu poate fi demonstrată prin documentele cunoscute.
Prima biserică, ridicată în 1551–1552
Cea mai veche fază cunoscută a bisericii datează din anii 1551–1552, corespunzători leatului 7060. Informația este consemnată în pisania actualului lăcaș și este confirmată de o veche pisanie slavonă păstrată la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel.
Pisania din secolul al XVI-lea este cea mai veche pisanie câmpulungeană păstrată până în prezent. Ea menționează zidirea unei biserici cu hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului și enumeră un grup de 15 ctitori.
Textul, reconstituit și tradus integral în studiul epigrafic, consemnează: „A făcut această biserică Intrarea în biserică a Născătoarei de Dumnezeu, Oprea și Stanciul și Boja cu fiii lor, Stanciul, Voica, Marin, Neniul, Dobra, Filip și Filip, Anca, Marin, Elina, Dragomir, Maria și...”. Ultima parte a inscripției este deteriorată.
O pisanie-pomelnic
Forma inscripției este neobișnuită. După fraza care menționează ctitoria și hramul, numele sunt dispuse pe trei coloane, fiecare împărțită în casete. Prima coloană cuprinde trei nume, iar următoarele două câte șase.
Această structură a determinat ipoteza că piatra nu reprezenta pisania principală, ci o pisanie-pomelnic, menită să păstreze numele ctitorilor. Ea ar fi putut dubla o pisanie propriu-zisă, dispărută până astăzi, dar încă existentă în 1779, când a fost consultată pentru redactarea noii inscripții.
Organizarea pe coloane se apropie de formula pomelnicelor de proscomidiar și de alte rare pisanii-pomelnic cunoscute în Țara Românească.
Cine au fost ctitorii din 1551–1552?
Identitatea exactă a celor 15 ctitori nu este cunoscută. Cercetările mai vechi i-au considerat membri sau chiar conducători ai unei presupuse bresle a șubarilor. Documentele nu confirmă această interpretare.
Numele Boja putea fi purtat în secolul al XVI-lea atât de bărbați, cât și de femei. Dacă Boja din pisanie era o femeie, ctitoria ar putea fi interpretată ca o inițiativă familială, nu profesională.
Registrele comerciale ale Brașovului consemnează, între anii 1542 și 1545, negustori câmpulungeni cu numele Oprea, Stanciu, Marin și Dragomir. Această coincidență permite ipoteza că o parte dintre ctitori ar fi provenit din mediul negustoresc al orașului, implicat în schimburile comerciale cu Transilvania. Ipoteza rămâne însă nedovedită.
Raportul dintre biserica veche și cea actuală
Pisania din 1779 precizează că exista „altă biserică aproape de aceasta”, ridicată în 1551–1552, care se învechise și se ruinase.
Expresia „aproape de aceasta” indică faptul că vechiul lăcaș nu se afla exact pe amplasamentul bisericii actuale, ci în imediata apropiere. Unii cercetători au considerat că biserica din 1779 a fost ridicată lângă cea veche, care a fost apoi demolată. Alții au presupus că noua construcție a fost realizată pe temeliile celei din secolul al XVI-lea.
În lipsa unei cercetări arheologice complete, amplasarea exactă a primei biserici nu poate fi stabilită. Până în prezent s-a realizat doar o săpătură preventivă pe latura de nord a pridvorului, în anul 2013, ale cărei rezultate nu au fost publicate în materialul analizat.
Presupusa refacere din vremea lui Matei Basarab
O parte a istoriografiei a susținut că prima biserică ar fi fost refăcută din temelie în timpul lui Matei Basarab de către județul Gherghe al Câmpulungului.
Teoria s-a întemeiat pe o pisanie care menționa reconstruirea unei biserici cu hramul Vovideniei de către „județul Gherghina, fiul lui Stanciu iuzbașa, cu soția sa Stanca”. Piatra fusese găsită la Biserica Marina, iar mai târziu a fost atribuită Bisericii Șubești din cauza identității de hram.
Cercetarea documentară a demonstrat că pisania provenea în realitate de la Biserica Valea, astăzi dispărută. După demolarea acesteia în anul 1902, piatra a fost mutată la Biserica Marina și, ulterior, a ajuns la Muzeul Național de Artă al României.
Ctitorul menționat nu era județul Gherghe din vremea lui Matei Basarab, ci județul Gherghina, care a ocupat funcția în mai multe rânduri între 1650 și 1684.
Prin urmare, nu există o pisanie care să confirme refacerea Bisericii Șubești în epoca lui Matei Basarab. Posibilitatea unor intervenții în secolul al XVII-lea nu poate fi exclusă, dar nu este demonstrată de sursele cunoscute.
Rezidirea din anul 1779
Actuala biserică a fost ridicată în anul 1779, în timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti, din inițiativa arhimandritului Dositei, egumenul Mănăstirii Negru Vodă, și a logofătului Trandafir, slujbaș al aceleiași mănăstiri.
Pisania se află deasupra intrării din pridvor în pronaos și este încadrată de motive vegetale sculptate. Textul precizează că cei doi ctitori au zidit biserica din temelie, deoarece vechiul lăcaș din 1551–1552 se ruinase.
Construcția a fost închinată Intrării în Biserică a Maicii Domnului, Sfântului Spiridon și Sfinților Împărați Constantin și Elena. Lucrările s-au încheiat la 21 noiembrie 1779, cu binecuvântarea mitropolitului Grigorie.
Pisania consemnează: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, amin. Din râvnă dumnezeiască îndemnat fiind eu, robul lui Dumnezeu, Dositheu arhimandrit, năstavnicul sfintei mănăstiri Câmpulung, cu Trandafir împreună, logofăt al sfintei mănăstiri, am început și am zidit această sfântă biserică din temelie, întru cinstea și prăznuirea Intrării în Biserică a Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria și a Sfântului Părintelui nostru Spiridon și a Sfinților Împărați Constantin și Elena”.
Textul continuă prin amintirea bisericii vechi, ridicate de Oprea, Stanciu și Boja în leatul 7060, și încheie cu numele domnitorului Alexandru Ipsilanti, al mitropolitului Grigorie și data de 21 noiembrie 1779.
Arhimandritul Dositei
Dositei provenea dintr-o familie importantă și era unchiul clucerului Nicolae Brătianu din Câmpulung. A condus, cu anumite întreruperi, obștea Mănăstirii Negru Vodă între anii 1763 și 1810.
În anul 1765 a contribuit la zidirea Schitului Mărculești-Flămânda, aflat la marginea orașului. Implicarea sa în construirea Bisericii Șubești se înscrie astfel într-o activitate mai amplă de ctitorire și refacere a lăcașurilor câmpulungene.
În tabloul votiv, Dositei este reprezentat în veșmânt monahal negru, fiind identificat prin inscripția: „Chir Dosothei arhimandrit, egumen sfintei mănăstiri ot Câmpul Lungu”.
Logofătul Trandafir și familia sa
Logofătul Trandafir este pictat în tabloul votiv alături de soția sa, jupânița Maria, și de doi copii, un băiat și o fată. Fiica sa Ruxandra a murit înaintea tatălui și este pomenită pe piatra funerară a acestuia. Băiatul ar putea fi Gheorghe, județ al orașului la începutul secolului al XIX-lea, deși identificarea nu este certă.
Un alt fiu, Ianache Trandafiroiu, a fost recunoscut în anul 1825 în rândul boierilor de neam. În 1838 avea rangul de postelnicel, era căsătorit cu Ecaterina și avea patru copii: Nae, Pană, Iacovache și Marghioala. Mama sa, jupâneasa Maria, văduva logofătului Trandafir, trăia încă și ajunsese la vârsta de aproximativ 90 de ani.
Logofătul Trandafir a murit la 11 octombrie 1791. Lespedea sa funerară, aflată inițial în pridvor și transferată ulterior în lapidariul bisericii, consemnează: „Aicea supt această piiatră odihnescu oasele răposatului robului Dumnezeu, logofătul Trandafir și ale fiicii dumnealui Rucsandra; și s-au pristăvit în zilele luminatului domn Io Mihai Șuțu voievod, octombrie 11, 1791”.
Planul și arhitectura bisericii
Biserica a fost construită în plan de cruce și are două turle. Aspectul său este caracteristic arhitecturii muntenești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cu influențe brâncovenești evidente în pictură și în tratarea unor elemente ale pridvorului.
Planul se compune din:
- pridvor deschis;
- pronaos aproape pătrat;
- naos cu abside laterale;
- altar;
- două turle, una deasupra naosului și una deasupra pronaosului.
Releveul de situație realizat în jurul anului 1941 arată poziția bisericii în incintă, raportul dintre construcție, zidul perimetral, morminte și anexele din jur. Planul evidențiază compoziția cruciformă și prezența celor două turle pe axa longitudinală.
Pridvorul
Pridvorul este deschis și are arcade în semicerc sprijinite pe coloane cilindrice. Coloanele sunt bogat zugrăvite, iar bolta pridvorului este alcătuită dintr-o calotă centrală între arce rezemate pe console.
Arhitectura pridvorului a fost considerată în studiile mai vechi specifică epocii lui Matei Basarab. Cercetările recente au arătat însă că această observație stilistică nu poate confirma existența unei faze constructive din secolul al XVII-lea.
Pridvorul a avut și funcție funerară. În partea sa sudică se păstrează o lespede din 1727, iar în partea nordică a existat mormântul logofătului Trandafir. În trecut se afla aici și un mormânt datat 1724.
Pronaosul
Pronaosul este aproape pătrat și nu este mai larg decât naosul, particularitate remarcată de arhitectul Nicolae Ghika-Budești.
Spațiul are o singură fereastră, pe latura sudică. Bolta este formată dintr-o calotă sferică sprijinită pe pandantivi și pe patru arce înguste rezemate pe console de colț. Pe latura nordică, o ușă mică duce la scara clopotniței, amenajată într-un turn alipit zidului.
Pronaosul este separat de naos prin doi stâlpi rotunzi. Pe peretele vestic se află tabloul votiv al ctitorilor din 1779.
Naosul
Naosul are două abside laterale puțin adânci. La interior, forma lor este apropiată de un fragment de cerc turtit, iar la exterior sunt poligonale, fiecare având numai trei laturi, nu cinci, cum se întâlnește frecvent în arhitectura muntenească.
Aceste laturi poligonale sunt aplicate pe o primă ieșitură a zidului, ceea ce conferă planului o structură neobișnuită. Deasupra naosului se ridică o turlă deschisă, cilindrică și înaltă, prevăzută cu două rânduri a câte opt ferestre dreptunghiulare.
Altarul
Altarul are o formă interioară adâncă, descrisă de Ghika-Budești ca eliptică. La exterior este poligonal.
În altar se păstrează o cruce de piatră din anii 1594–1595, refolosită ca suport al Sfintei Mese. Această piesă aparține probabil patrimoniului vechii biserici și reprezintă una dintre cele mai importante mărturii epigrafice din incintă.
Turla de deasupra pronaosului
Peste pronaos a fost construită o bază pătrată din zidărie de cărămidă, deasupra căreia se ridică a doua turlă. Aceasta urmează modelul și proporțiile turlei de peste naos.
Ambele turle sunt decorate cu brâuri de cărămidă dispuse în zigzag.
Decorul exterior
Decorul arhitectural exterior este relativ simplu, cu un caracter rustic. Soclul este profilat, iar fațadele sunt împărțite printr-un brâu larg alcătuit din trei toruri alăturate. Cornișa clasică este decorată cu zimți, deasupra ei fiind adăugată ulterior o cornișă modernă, considerată greoaie de Ghika-Budești.
Fațadele nu au panouri sau arcaturi dezvoltate. Ferestrele au fost lărgite în cursul unor intervenții, iar ancadramentele lor vechi au dispărut.
Fațada principală a fost acoperită aproape în întregime cu pictură murală. Unele suprafețe laterale și brâul au fost, de asemenea, zugrăvite.
Catapeteasma și ușile diaconești
Catapeteasma este din zid și are deasupra o cruce. Peste ușile împărătești și diaconești se desfășoară brâie florale sculptate. Ușile diaconești originale s-au păstrat și reprezintă piese de mare valoare artistică. Ușile împărătești vechi nu s-au mai păstrat.
În patrimoniul bisericii s-a aflat și un jeț arhieresc sculptat, datat la 2 martie 1786, transferat ulterior la Muzeul Național de Artă al României.
Postamentul actualului jeț este realizat dintr-o lespede de piatră decorată pe două muchii cu o friză de motive vegetale. Calitatea materialului și rafinamentul sculpturii au permis o datare ipotetică în secolul al XV-lea, prin comparație cu portalul gotic al Bisericii Sfântul Gheorghe din Câmpulung.
Pictura murală
Pictura Bisericii Șubești aparține etapei din jurul anului 1779 și constituie una dintre cele mai valoroase componente ale monumentului.
Programul iconografic este bogat și poartă influența picturii brâncovenești. Prin compoziție, cromatică și ornamentație, zugrăveala a fost comparată cu pictura Mănăstirii Hurezi. Interiorul a păstrat un ansamblu amplu de scene, în timp ce pictura exterioară se concentrează mai ales pe fațada principală și pe unele porțiuni laterale.
Programul interior este dominat de scene din viața Maicii Domnului, alegere explicată prin hramul principal al bisericii.
Numele zugravilor nu sunt cunoscute. Diferențele de execuție observate în unele scene au dus la concluzia că au lucrat mai mulți pictori, între care s-au aflat probabil și ucenici.
Tabloul votiv
Pe peretele vestic al pronaosului sunt reprezentați arhimandritul Dositei și logofătul Trandafir împreună cu familia sa. Dositei este pictat în veșmânt monahal negru. Trandafir poartă îmbrăcăminte de negustor sau de boier local, alături de jupânița Maria și cei doi copii.
Tabloul votiv se corelează direct cu pisania din 1779 și oferă una dintre cele mai importante reprezentări ale ctitorilor câmpulungeni din epocă.
În proscomidiar se află și un pomelnic pictat în 1818, care îi amintește pe Dositei, Trandafir și alte persoane legate de lăcaș. Între cei pomeniți se găsesc Ioachim ieromonahul și Damiana monahia, numele de călugărie ale preotului Ioan Negulici și ale soției sale, Dobrița, fapt care confirmă participarea familiei Negulici la susținerea bisericii.
Restaurarea picturii din 1926
Între august și noiembrie 1926, pictorul-restaurator I. Mihail a intervenit asupra ansamblului mural.
Lucrările au urmărit curățarea și reîmprospătarea picturii, dar au manifestat și tendința de „înnoire” specifică epocii. Restaurarea a pus în valoare fațada principală și pictura interioară, însă nu toate intervențiile au respectat în sens modern caracterul originar al zugrăvelii.
Incendiul din 8 mai 1934
La 8 mai 1934, un incendiu puternic a afectat o mare parte a cartierului Șubești.
Focul a produs distrugeri importante și în biserică, afectând mai ales pictura interioară, care era deja degradată din cauza vechimii și a condițiilor de conservare.
În pofida incendiului și a intervențiilor ulterioare, arhitectura și o parte însemnată a programului mural s-au păstrat, ceea ce a justificat clasarea lăcașului ca monument istoric.
Necropola Bisericii Șubești
Biserica a îndeplinit timp de mai multe secole și funcția de necropolă. Morminte și monumente funerare se află în pronaos, pridvor și în curtea lăcașului. Numeroase cruci și lespezi au fost mutate în lapidariu pentru protecție.
Corpusul epigrafic cunoscut cuprinde 75 de piese, datate din secolele al XV-lea–al XX-lea:
- 34 de cruci funerare din piatră;
- 17 lespezi funerare;
- 9 stâlpi funerari;
- 6 cruci votive;
- două pisanii;
- tabloul votiv;
- pomelnicul proscomidiarului;
- o umivalniță;
- un jeț arhieresc;
- două icoane cu inscripții;
- o lespede folosită ca postament.
Dintre aceste piese, 63 erau inedite la momentul publicării studiului, reprezentând 84% din întregul corpus.
Cele mai vechi monumente funerare
Între piesele timpurii se află o lespede de piatră atribuită ipotetic secolului al XV-lea, o piatră funerară din 1575, mai multe fragmente din secolul al XVI-lea și un stâlp funerar pe care apare numele Boja.
Prezența numelui Boja pe un monument databil la mijlocul secolului al XVI-lea poate indica legături cu grupul ctitorilor primei biserici, fără ca identificarea să poată fi demonstrată.
O piatră funerară din 6 octombrie 1575 amintește o femeie numită Neacșa și copiii săi. Piesa provine de la Biserica Șubești și se păstrează în lapidariul Mănăstirii Negru Vodă.
Crucea din 1594–1595, suport al Sfintei Mese
În altar se află o cruce de piatră datată în anii 1594–1595, folosită ca suport pentru Sfânta Masă.
Partea superioară este decorată cu patru medalioane, tetragrama Mântuitorului, monogramele evangheliștilor și simbolurile Soarelui și Lunii.
Inscripția românească, scrisă cu caractere chirilice, amintește ridicarea crucii în cinstea Sfântului Nicolae și a Intrării în Biserică a Maicii Domnului.
Utilizarea limbii române într-o asemenea inscripție la sfârșitul secolului al XVI-lea îi conferă o valoare aparte.
Crucea din vremea lui Mihai Viteazul
La nord-vest de biserică, lângă zidul incintei, se află o cruce monumentală din piatră, ridicată între anii 1593 și 1601, în vremea lui Mihai Viteazul.
Crucea are aproximativ doi metri înălțime și este decorată cu medalioane, monograme și formule liturgice. Inscripția slavonă arată că a fost ridicată în cinstea Sfântului Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, în zilele lui Io Mihail voievod.
Piesa a fost descoperită în anul 1887 sub vechiul pavaj al străzii Nicolae Alexandru Voievod și a fost mutată în curtea bisericii prin grija primarului Istrate Rizeanu și pe cheltuiala lui Costache Chirca.
Lespedea din 1727
Pe latura sudică a pridvorului se află o lespede funerară datată la 24 august 1727.
Inscripția îi amintește pe preotul Dumitru, pe Dobrița, fiica lui Flori băcan, pe Ioan logofătul, fiul preotului Dumitru, și alte persoane ale familiei, ale căror oseminte au fost adunate în același loc. Piesa documentează folosirea spațiului drept necropolă înaintea construirii actualei biserici din 1779.
Familia Negulici
În partea sudică a incintei se păstrează o lespede din 20 decembrie 1809, așezată pentru Ioachim ieromonahul și Damiana monahia. Aceștia erau numele monahale ale preotului Ioan Negulici și ale soției sale, Dobrița, părinții preotului Dumitrache Negulici și strămoși ai pictorului Ion Negulici.
Inscripția a fost pusă de „Dimitrie ierei, protonotar al Mitropoliei”, identificat cu preotul Dumitrache Negulici. Pomenirea lor în proscomidiarul pictat confirmă calitatea familiei de ctitori și susținători ai bisericii.
Tot familiei Negulici îi aparține Maria Rosescu, născută Negulici, fiica preotului Dumitrache. Ea a fost căsătorită cu serdarul Ilie Rosescu, fratele mitropolitului Nifon al Ungrovlahiei.
Lespedea ridicată în anul 1891 pentru Ilie și Maria Rosescu este decorată cu Ochiul lui Dumnezeu, Capul lui Adam și șarpele încolăcit cu mărul în gură.
Crucea lui Gheorghe Buică
O cruce funerară din 29 mai 1845 păstrează inscripția: „Pomenește, Doamne, pe Gheorghe Buică și tot neamul lor”.
Piesa se află în lapidariul bisericii și este decorată cu patru medalioane care cuprind tetragrama Mântuitorului.
Preotul Ioan Săraru și Platonida monahia
O cruce din anul 1850, astăzi dispărută, îi pomenea pe preotul Ioan Săraru, pe soția sa Platonida monahia și pe membrii familiei lor. Inscripția a fost consemnată în studiul din 1995, înainte ca piesa să dispară sau să nu mai poată fi identificată în incintă.
Monumentele familiei Trandafirescu
În curtea bisericii se găseau mai multe monumente ale urmașilor logofătului Trandafir. O cruce din 1863 o pomenește pe Marghioala Trandafirescu, moartă la vârsta de 18 ani, împreună cu fiica sa Elena.
Nae Trandafirescu, născut în 1830 și mort în 1869, este amintit pe o cruce înconjurată de un chenar vegetal și decorată cu un ornament în formă de flacără. În apropiere se află o lespede cu un amplu epitaf în versuri despre suferință, moarte și despărțirea de mamă, frați și locurile natale.
Monumentele funerare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Crucile ridicate după 1850 păstrează numele unor familii din mahalaua Șubești și ilustrează schimbarea limbajului funerar.
Alături de formulele tradiționale de pomenire apar date biografice, epitafuri, portrete și simboluri precum Ochiul lui Dumnezeu, Capul lui Adam, ancora, șarpele, Soarele și Luna.
Crucea căpitanului Gheorghe Dănulețu, mort la 6 aprilie 1884, prezintă portretul defunctului în profil și un epitaf care amintește trecătorului caracterul schimbător al vieții:
„Muritor ești, stai, nu trece
Și contemplă-mi restul rece,
Căci lumea este o roată
Și ce ești am fost odată,
Și ce sunt vei fi altădată”.
Un alt monument, ridicat în 1874 pentru copilul George, fiul locotenentului Gheorghe Hiotu, este decorat cu imaginea unui șarpe încolăcit, cu o săgeată în coadă și un măr în gură.
Crucea Tincuței Negulici, moartă în 1876, consemnează că aceasta a fost „smulsă de viforul morții în a treia primăvară a etății sale”.
Cărțile bisericești și icoanele
Patrimoniul bisericii a cuprins mai multe cărți de cult: Tipic, 1816; Minee, 1852; Ceaslov, 1854; Octoih, 1890; Evhologhion, 1896; Cazanie, 1898.
În colecție se aflau icoane pictate pe lemn, între care „Învierea Domnului”, „Sfântul Nicolae” și „Sfânta Filofteia”, unele semnate de Petrescu, precum și icoane prăznicare cu două fețe din ultimul sfert al secolului al XIX-lea.
O icoană din 1825 a fost zugrăvită de Ion Gârniță și Alecse zugravul, prin osteneala lui Nicolae Mușetoiu.
Icoana Sfântului Nicolae din 1831 îl prezintă pe sfânt așezat pe jeț și este încadrată de 24 de medalioane cu scene din viața sa. Piesa a fost pictată de Gheorghe, fiul preotului Constantin, zugrav din Câmpulung, și se păstrează la Muzeul Municipal Câmpulung Muscel.
Umivalnița de piatră
Din etapa refacerii din jurul anului 1779 provine probabil și o umivalniță de piatră, aflată inițial în colțul de nord-est al pridvorului și mutată ulterior în lapidariu.
Inscripția este greu de citit și a fost interpretată diferit. O lectură propune un nume, alta vede în semne data 7060, corespunzătoare primei biserici. Din cauza stării piesei, datarea rămâne nesigură.
În lapidariu se mai află o a doua umivalniță de piatră, fără inscripție.
Un monument al continuității urbane câmpulungene
Biserica Șubești reunește mai multe etape ale istoriei Câmpulungului.
Pisania din 1551–1552 păstrează memoria unui grup de ctitori din orașul medieval. Actuala biserică, ridicată în 1779 de Dositei și Trandafir, reflectă legătura cu Mănăstirea Negru Vodă și cu elita locală de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Arhitectura cu pridvor deschis, abside poligonale și două turle ilustrează tradiția muntenească târzie, iar pictura păstrează influența artei brâncovenești. Mormintele, crucile și lespezile documentează familiile care au trăit în mahalaua Popa Ene–Șubești timp de aproape patru secole.
În același timp, cercetările recente obligă la o reconsiderare a unor afirmații repetate în literatura mai veche. Biserica nu poate fi atribuită cu certitudine unei bresle a șubarilor, iar presupusa refacere din epoca lui Matei Basarab nu este confirmată de pisania care i-a fost atribuită.
Valoarea monumentului constă tocmai în această suprapunere de surse: arhitectură, pictură, pisanii, pomelnice, morminte, obiecte liturgice și documente de arhivă. Împreună, ele transformă Biserica Șubești într-unul dintre cele mai bogate ansambluri istorice și epigrafice ale Câmpulungului Muscel.
Bibliografie
- Ștefan Ionescu-Berechet, „Biserica Șubești din Câmpulung-Muscel. Corpus-ul inscripțiilor”, în Revista Monumentelor Istorice, 2015–2016.
- Eugen Matei, Mihail Becuț, „Biserica Șubești – ctitorie a breslei «șubarilor» din Câmpulung-Muscel”, în Argesis. Studii și comunicări, VII, Muzeul Județean Argeș, 1995.
- I. Mihail, „Pictura Bisericii Șubești din Câmpulung”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, XX, 1927.
- Nicolae Ghika-Budești, L’ancienne architecture religieuse de la Valachie, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice.
- Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României, vol. II, București, 1908.
- Ioan Răuțescu, Câmpulung-Muscel. Monografie istorică, Câmpulung, 1943.
- Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii românești din cele mai vechi timpuri până la 1900, București, 1937.
- C. Bălan, Inscripții medievale ale României. Județul istoric Muscel, manuscris.
Știi mai multe despre Biserica Șubești din Câmpulung Muscel. Ctitoria din secolul al XVI-lea, emblemă a vechii mahalale Popa Ene (mahalaua Șubești)? Spune și altora!