Bughea de Sus, Argeș. Vechi sat muscelean și stațiune balneoclimaterică
Comuna Bughea de Sus este situată în partea de nord a județului Argeș, la aproximativ 5 km de municipiul Câmpulung Muscel și la 57 km de Pitești, pe drumul județean DJ735, care face legătura dintre Câmpulung și Albeștii de Muscel.
Astăzi comuna este alcătuită dintr-un singur sat – Bughea de Sus – și reprezintă una dintre localitățile de pe valea Bughii care și-au păstrat caracterul rural, dar și tradiția stațiunii balneoclimaterice.
Poziționată într-o depresiune montană, comuna este traversată de râul Bughea și este înconjurată de dealurile Gruiului și Mălinului, precum și de văile Bughea, Bughița, Măgura, Valea Tolii și Valea Rece.
Vezi si Bughea de Jos, Argeș. Veche așezare musceleană și refugiu al artiștilor
Aceste văi formează o depresiune paralelă cu Valea Bratiei și cu Valea Râului Târgului, având izvoarele adânc în munții care înconjoară Câmpulungul din trei direcții.
Originea denumirii
Toponimul Bughea provine, cel mai probabil, din apelativul boaghe (în graiul local bughe), cu sensul de „ceață deasă”, fenomen meteorologic frecvent întâlnit în zona montană.
Numele a desemnat inițial valea, apoi pârâul și, în cele din urmă, așezările dezvoltate de-a lungul acestuia. Pentru diferențierea geografică au apărut denumirile Bughea de Sus și Bughea de Jos, raportate la poziția lor pe vale.
Documentele locale menționează că primii locuitori purtau numele Bugheanu, ceea ce arată transformarea denumirii locului într-un nume de familie.
Comuna este mărginită la nord-est de Albeștii de Muscel și Lerești, la est de municipiul Câmpulung, la vest de comuna Albeștii de Muscel, iar la sud de Bughea de Jos.
Relieful este alcătuit din culmi domoale și văi adânci, caracteristice contactului dintre Subcarpați și zona montană. Întreaga așezare s-a dezvoltat în lungul văii Bughea, fiind favorizată de existența izvoarelor minerale și de apropierea Câmpulungului.
Primele atestări documentare
Bughea de Sus este atestată documentar la 5 martie 1549, printr-un act emis de Mircea Ciobanul, care întărea lui Badea Comisul și fratelui său Vlaicu Paharnicul o proprietate în satul Bughea de Sus.
Până în anul 1926, localitatea a făcut parte din mahalalele Câmpulungului. În acel an Bughea a devenit comună, iar în 1928 vechea comună a fost împărțită în două unități administrative: Bughea de Sus și Bughea de Jos.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, actualul sat figura încă drept parte a mahalalei Bughea din Câmpulung. În 1931, partea nordică a mahalalei s-a desprins administrativ, formând comuna Bughea de Sus.
În 1950, comuna a fost inclusă în raionul Muscel din regiunea Argeș. Reorganizarea administrativă din 1968 a desființat comuna, iar satul a fost inclus în comuna Albeștii de Muscel.
Prin Legea nr. 84/2004, Bughea de Sus a fost reînființată ca unitate administrativă distinctă, prin desprinderea de comuna Albeștii de Muscel.
Înființarea comunei a permis orientarea dezvoltării economice și sociale în funcție de resursele proprii și de valorificarea potențialului local.
Bughea și vechile drumuri spre Transilvania
Până în anul 1918, județul Muscel era județ de graniță, iar administrația locală avea obligația organizării pazei trecătorilor montane. În zona de munte funcționau plaiurile, conduse de vătafi de plai, iar în șes existau plășile conduse de zapcii.
Documentele menționează existența a zece poteci importante de trecere către Transilvania. A zecea dintre acestea urca prin satul Albești, traversa munții Voivoda și Păltineasa, continua spre muntele Bold și apoi prin Portăreasa, Iezeru Mic și Iezerul Mare către Transilvania.
Aceste drumuri au favorizat circulația oamenilor, a mărfurilor și a produselor pastorale între Muscel și spațiul transilvănean.
În zona Bughii, asemenea întregului spațiu montan al Muscelului, principalele ocupații au fost păstoritul și exploatarea pădurilor.
Documentele amintesc o serie de meșteșuguri specifice:
- dohotăritul;
- prelucrarea lemnului pentru putini, hardaie, donițe, butoaie, căușe, sistare, putinee și blide;
- confecționarea sitelor;
- realizarea ulucilor, laților, bârnelor și căpriorilor;
- fabricarea obiectelor specifice rudăritului: mături, târne, coșuri, leagăne pentru copii, troane, fuse și linguri.
Aceste activități valorificau resursele pădurilor și completeau economia bazată pe creșterea animalelor.
Stabilimentul Băilor Minerale de la Bughea
La sfârșitul secolului al XIX-lea funcționa deja Stabilimentul Băilor Minerale de la Bughea, deschis anual între 25 iunie și 15 septembrie.
Reclamele epocii prezentau stațiunea ca fiind bine cunoscută pentru proprietățile fizico-chimice ale apelor sale și pentru climatul blând, lipsit de vânturile puternice. Se sublinia apropierea de Câmpulung și frumusețea peisajului, recomandând vizitarea locurilor din jur și cura de aer.
Apele erau indicate pentru tratarea reumatismului articular și muscular, sifilisului, catarului vezicii, anemiei, scrofulelor, afecțiunilor nervoase și a unor boli considerate atunci „secrete”. Reclama menționa și existența unei organizări moderne, cu cazare, hrană și băi minerale, precum și consultații gratuite oferite de medici din Câmpulung.
Primele mărturii documentare despre băile de la Bughea
Cel dintâi autor care a descris băile de la Bughea a fost medicul, terapeutul și publicistul Ștefan V. Episcopescu (1777–1850), în lucrarea Apele metalice ale României Mari, tipărită în anul 1837. Din relatarea sa rezultă că izvoarele se aflau pe moșia logofătului Nicolae Rucăreanu, unul dintre cei mai înstăriți boieri ai Câmpulungului.
Episcopescu menționa existența unui izvor cu apă sulfuroasă și sărată în punctul Humele, precum și a unui al doilea izvor asemănător, situat peste râul Bughea, în sat. Acesta din urmă nu era încă amenajat, iar medicul îl îndemnase pe proprietarul moșiei să îl deschidă și să îl pună în valoare: „Apa de pucioasă cu sare de bucate, din județul Muscel, la Bughea, în Humele, este un izvor. În dreapta acestuia, peste râu, în sat este altul asemenea (...), dar nedăstupat și am lăsat pe dumnealui domnul logofăt Nicolae Rucăreanu, a cărui moșie este, să-l dăstupe.”
Mărturia din 1837 arată că proprietățile terapeutice ale apelor erau deja cunoscute, însă valorificarea lor se afla într-o etapă incipientă. Izvoarele nu beneficiau încă de amenajări corespunzătoare, iar dezvoltarea băilor depindea de inițiativa proprietarului moșiei.
O altă informație despre băile de la Bughea se păstrează în amintirile lui Nicolae Rucăreanu, publicate ulterior de istoricul Nicolae Iorga. În luna mai a anului 1849, băile au fost vizitate de Omer Pașa, comandantul trupelor otomane intrate în Țara Românească. Relatarea consemnează vizita acestuia la Câmpulung și deplasarea sa la izvoarele minerale din apropiere: „... se povestește de vizita la Câmpulung, în mai, a lui Omer Pașa, care merge să vadă și băile de la Bughea.”
Prezența comandantului otoman confirmă că, la mijlocul secolului al XIX-lea, băile de la Bughea deveniseră deja un loc cunoscut în afara comunității locale.
La sfârșitul aceluiași secol, stațiunea era prezentată mai detaliat în Dicționarul geografic al județului Muscel, publicat în 1893 și întocmit de C. Alessandrescu, institutor în București și membru al Societății Geografice Române. Lucrarea menționa izvorul sulfuroas din Hume, aflat la aproximativ cinci kilometri de Câmpulung, și existența unui stabiliment de băi frecventat de numeroși bolnavi.
Bughea era descrisă ca având „un stabiliment de băi vizitat de mulți pătimași și o poziție admirabilă”. Drumul dintre Câmpulung și băi era considerat deosebit de plăcut, mai ales în punctul în care ajungea pe platoul muscelean ce domina orașul.
Aceste trei mărturii – descrierea medicală a lui Ștefan V. Episcopescu din 1837, vizita lui Omer Pașa din 1849 și prezentarea geografică din 1893 – surprind trecerea izvoarelor de la Bughea de la o resursă locală încă insuficient amenajată la un stabiliment balnear cunoscut și frecventat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Dezvoltarea stațiunii balneare
Bughea de Sus a fost declarată stațiune balneoclimaterică, datorită zăcământului hidrotermal valorificat prin patru izvoare de apă minerală.
Cristalinul local este alcătuit din șisturi cristaline – micașisturi, filite și intercalații de gnais – iar izvoarele sunt legate de depozitele miocene din regiune.
Apele conțin hidrogen sulfurat, clorură de sodiu și cantități reduse de bicarbonat de sodiu. Izvoarele de la Dealul Măgura sunt atermale și hipotonice, fiind utilizate atât pentru cura internă, cât și pentru tratamentul extern.
În apropierea lor a fost construit Complexul balnear „Măgura”, format din hotel, clădirea băilor și parcul stațiunii.
Complexul era amplasat între brazi, în apropierea râului Bughea, având în spate Dealul Măgura și perspectiva munților. Clădirea centrală cuprindea cabine, bazine și izvoarele minerale captate sub deal.
Stațiunea dispunea de:
- zece cabine cu căzi pentru tratament;
- cabinet de masaj;
- cabinet pentru împachetări cu parafină;
- bazin destinat kinetoterapiei.
Băile Bughea în perioada interbelică
În prima jumătate a secolului al XX-lea, băile de la Bughea de Sus erau frecventate atât de locuitorii zonei, cât și de persoane venite din alte localități. Printre pacienți se aflau prefectul județului Muscel și chiar membri ai unor ambasade din București.
Orașul Câmpulung, declarat în anul 1925 stațiune balneoclimaterică, atrăgea numeroși vizitatori, iar apropierea de Bughea făcea ca băile minerale să beneficieze de această dezvoltare. Banca Națională a României achiziționase în aceeași perioadă mai multe clădiri în stațiuni balneare și climatice din țară, inclusiv la Câmpulung, pentru odihna personalului său.
Refacerea băilor după 1949
După cel de-Al Doilea Război Mondial, conducerea județului Muscel a decis modernizarea băilor de la Bughea și Brădet.
În anul 1950 a fost întocmit proiectul de refacere de către conductorul arhitect Eduard Matul, șeful Secției Gospodărie și Industrie Locală a Comitetului Provizoriu al județului Muscel. Investiția, în valoare de 2.400.000 lei, urmărea reconstruirea aproape completă a băilor de la Bughea, vechile instalații fiind amplasate într-o clădire din paiantă aflată în pericol de prăbușire.
Noua clădire a fost proiectată în formă de L, adaptată configurației terenului și considerentelor estetice. Au fost folosite fundații din piatră brută de râu, zidărie din cărămidă, acoperiș cu țiglă tip Marsilia, planșee și tâmplărie din lemn de brad, pardoseli din beton și mozaic, precum și instalații sanitare noi.
Au fost montate 20 de căzi noi din lemn de brad, considerate mai rezistente la acțiunea apelor sulfuroase decât cele emailate, două rezervoare pentru apă rece și caldă și instalații complete de alimentare și evacuare. Totodată au continuat lucrările la cele trei bazine cu apă sulfuroasă.
La 23 decembrie 1950 a avut loc recepția definitivă a lucrărilor. Procesul-verbal consemna executarea unui local cu 20 de cabine, apreciind că lucrările se prezentau în bune condiții.
În anul 1956, băile dispuneau de administrator, medic director, contabil, băieșițe, spălătoreasă și personal sezonier. În aceeași perioadă ele erau cunoscute oficial drept băi fero-iodo-sulfuroase.
Știi mai multe despre Bughea de Sus, Argeș. Vechi sat muscelean și stațiune balneoclimaterică? Spune și altora!