Grigore IONESCU – arhitect al patrimoniului și istoric al arhitecturii românești
Grigore Ionescu s-a născut la 11 ianuarie 1904, în Florești, județul Prahova, și a încetat din viață la 26 iunie 1992, la București.
A fost arhitect, profesor universitar, teoretician al arhitecturii și membru titular al Academiei Române (1992). A rămas una dintre personalitățile definitorii ale școlii românești de arhitectură prin contribuțiile sale la istoria arhitecturii, la protejarea patrimoniului și la formarea generațiilor de arhitecți.
Fiul șefului de gară din Florești, Grigore Ionescu a urmat cursurile Academiei de Arhitectură din București, absolvite în 1930, și a fost bursier al Școlii Române din Roma (1931–1933). Aici a studiat bisericile din Ravenna și a legat prietenii cu figuri culturale importante precum D. M. Pippidi, M. Berza și Ștefan Balș.
Activitatea de arhitect proiectant s-a concentrat între anii 1935–1950, perioadă în care a realizat numeroase clădiri publice – sanatorii, spitale, școli și centre sanitare – remarcabile prin rigoare funcțională și simplitate volumetrică.
Educație, Formare și stil arhitectural:
După revenirea de la Roma, Grigore Ionescu a devenit conferențiar (1935) la Facultatea de Arhitectură, unde a promovat constant studiul istoriei arhitecturii și al patrimoniului. A fost decan (1944–1952) și, în 1951, a înființat Catedra de Istoria Arhitecturii, prima de acest fel în România, care a format generații de arhitecți și cercetători.
Ca stil și viziune, a promovat o arhitectură publică sobră, funcțională, orientată spre nevoile sociale – sanatorii, școli medicale, spitale – și, în paralel, o cercetare științifică vastă asupra arhitecturii medievale și moderne românești.
Lucrări de arhitectură:
- 1935–1938 – Sanatoriul din Toria, jud. Covasna
- 1937–1938 – Sanatoriul Bârnova, Iași
- 1937–1938 – Școala de infirmiere Crucea Roșie, Spitalul Militar, București
- 1937–1938 – Centre sanitare și băi Crucea Roșie, Vaslui și Sighetu Marmației
- 1943 – Depoul de tramvaie Bucureștii Noi
- 1946–1950 – Spitalul de copii „Emilia Irza”, București (azi Institutul „Alfred Rusescu”)
- 1947–1950 – Căminul de ucenici ITB, București
Lucrări publicistice și științifice:
Autor al primei sinteze generale dedicate arhitecturii românești, Grigore Ionescu a publicat lucrări fundamentale pentru istoriografia de specialitate:
- Istoria arhitecturii românești (1937)
- București. Ghid istoric și artistic (1938)
- Curtea de Argeș, istoria orașului prin monumentele lui (1939)
- Byzance et l’architecture religieuse en Roumanie (1944)
- Bucarest, la ville et ses monuments (1956)
- Arhitectura populară românească (1957)
- Arhitectura în Valahia, Moldova și Transilvania în veacurile XII–XIX (1966)
- Arhitectura în România, perioada anilor 1944–1969 (1969)
- Histoire de l’architecture en Roumanie, de la préhistoire à nos jours (1972)
Premii și distincții:
- 1971 – Ordinul „Meritul Științific” clasa I
- 1990 – Președinte de onoare al Comisiei Monumentelor Istorice
- 1992 – Membru titular al Academiei Române
Moștenire arhitecturală:
Grigore Ionescu a unit practica arhitecturală cu cercetarea științifică, oferind arhitecturii românești o bază istorică solidă. Prin „Istoria arhitecturii românești”, a construit fundamentul teoretic al disciplinei în România. A militat pentru protejarea patrimoniului, fiind primul semnatar al Memoriului din 1984 împotriva demolării ansamblului Văcărești.
Profesor exigent și cercetător minuțios, a lăsat moștenire o școală și o metodă. Catedra fondată de el poartă astăzi numele „Premiul Grigore Ionescu”, acordat anual celui mai bun proiect de restaurare. Prin rigoare, cultură și demnitate, Grigore Ionescu a întruchipat idealul arhitectului-savant, păstrător al memoriei și spiritului patrimoniului românesc.
Știi mai multe despre Grigore IONESCU – arhitect al patrimoniului și istoric al arhitecturii românești? Spune și altora!