Descoperă arhitecții României, de demult și arhitecții contemporani. Biografii, contribuții, moșteniri și stiluri arhitecturale, clădiri istorice, publice, rezidentiale și de patrimoniu.

Harry (Herman) STERN – arhitect modernist și profesor al școlii bucureștene de arhitectură

Harry (Herman) Stern s-a născut la 19 ianuarie 1909, la Craiova, și a încetat din viață la 30 aprilie 1954, la București.

A fost un arhitect modernist româno-evreu și profesor universitar, apreciat pentru profesionalismul exemplar și pentru contribuția la învățământul superior de arhitectură din București.

Înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a avut birou propriu (menționat pe Calea Victoriei nr. 233). În perioada legislației antievreiești i s-a retras dreptul de semnătură, continuând să lucreze prin colegi. După război, odată cu desființarea birourilor private, a lucrat în proiecte ample, în echipe multidisciplinare; a fost arhitect-șef la Ministerul Serviciilor Secrete (M.S.S.).

Educație, formare și stil arhitectural

Studii: Școala Superioară de Arhitectură, București – diplomă în 1932.

Formare și orientări: modernism sobru, cu „echilibru între plin și gol pe forme foarte simple; arhitectură sobră, dar rafinată”. Parcursul său profesional evidențiază trei faze:

experimental-modernistă (1932–1938);

maturitate modernistă (1939–1945);

realism socialist (1946–1954).

Activitate didactică (discipoli și influențe exercitate)

1941–1944 – Fondator al Departamentului de Arhitectură la Colegiul Evreiesc din București; profesor la Școala Superioară „Ing. Abason”;

1942–1944 – Profesor la Școala Superioară a Ing. Bercovici, București;

după al Doilea Război Mondial – Profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, București;

1952–1954 – Decan al Institutului de Arhitectură (IAIM), București.

Activitate profesională (afilieri, poziții, contexte)

Practică profesională interbelică (birou propriu, lucrări moderniste);

Postbelic: proiecte majore în echipe; arhitect-șef la M.S.S.; colaborări cu arhitecți și ingineri (ex. Emil Calmanovici, Ascanio Damian, Gustav Gusti).

Lucrări de arhitectură

Proiecte

  • 1930 – Vila Stern, str. Vasile Alecsandri nr. 5, București;
  • 1934 – Tipografia „Cartea de Aur”, str. Lucaci nr. 35, București;
  • 1939–1940 – „Central Palace”, imobil de apartamente, str. Eforiei nr. 8 (Domnița Anastasia), București;
  • 1940 – Sediul PCR, Aleea Alexandru nr. 31, București;
  • 1944 – Fosta casă „Leon Laserson” (ulterior Studiourile „Al. Sahia”), Bd. Aviatorilor nr. 104, București;
  • 1944–1945 – Imobil de locuit, Piața Scaune, București;
  • 1948 – Întreprinderea de confecții și tricotaje „APACA”, str. Iuliu Maniu nr. 7, București;
  • 1948 – Clubul Sportiv Dinamo, Șos. Ștefan cel Mare nr. 7–9, București;
  • 1949–1953 – Pavilion de expoziții (Pavilionul H) în Parcul Herăstrău, Șos. Kiseleff nr. 32, București.

Note tipologice și de concepție

  • Central Palace (1939–1940) – imobil cu parter comercial și nouă niveluri; apartamente variate (inclusiv duplex-uri retrase), soluție volumetrică riguroasă pe sit neregulat; structură mixtă cu stâlpi din beton armat și pereți portanți din cărămidă (ing. Emil Calmanovici).
  • Piața Scaune (1944–1945) – volumetrii riguroase și ritmate; colț tratat curbat spre piață; intervenții ulterioare au distorsionat proporțiile.
  • Clubul Dinamo (1948) – elemente de realism socialist (pridvoare, balcon peste intrare, detalii simbolice).
  • Pavilionul H (1949–1953) – acoperiș din lamele de lemn curbate; compoziție echilibrată și amplasare pe malul lacului; lucrare notabilă a perioadei.

Moștenire arhitecturală

Harry Stern a contribuit substanțial la modernismul bucureștean ante- și postbelic, atât prin proiectele sale – remarcabile prin rigoare, funcționalitate și rafinamentul detaliului – cât și prin rolul pedagogic. Ca profesor și decan al Institutului de Arhitectură din București (1952–1954), a format generații de arhitecți, promovând metoda atelierului, analiza critică și căutarea soluțiilor.

Deși biografia i-a fost curmată prematur, opera sa – de la imobilele urbane la Pavilionul H din Herăstrău – rămâne o referință pentru înțelegerea modernismului românesc și a continuității sale în perioada postbelică.