Piața Unirii din Sibiu - Emil Fischer

* Piața Unirii din Sibiu, de Emil Fischer, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca fond, în anul 2010, la Muzeul Național Brukenthal - Sibiu.

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Cocoş (Etnografie - Decor) = 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, … 1. Pentru că se comportă într-un anume fel ziua şi altfel noaptea, cocoşul beneficiază de două moduri distincte de a fi: cel diurn, caracterizat prin condiţia profană (cântă neregulat şi nu are puteri ieşite din comun) şi cel nocturn, definit de dimensiunea sacrală (separă, prin cântecul său, intervalul benefic de cel malefic şi pune stavilă acţiunii răuvoitoare a duhurilor întunericului); cocoşul nu este numai un vestitor al luminii, ci şi un aducător de ordine în însuşi „imperiul” dezordinii, aceasta din urmă fiind noaptea şi întunericul; el ritmează scurgerea timpului, dând semnale la intervale fixe, de la „cumpăna” nopţii şi până la ivirea zorilor, funcţionează ca un „împărţitor” al acestuia şi ca un ceasornic al sătenilor; opoziţia sacru/profan îl individualizează în raport cu păsările care cântă în timpul nopţii, care nu anunţă nimic şi glăsuiesc la întâmplare, iar opoziţia benefic/malefic îl desparte de buhă, cucuvea, huhurez; este totodată pasăre credincioasă şi năzdrăvană; este singura dintre toate vieţuitoarele care vede noaptea când se deschide cerul şi tot el aude toaca în cer; când cântă noaptea de trei ori, alungă duhurile necurate, zmeii, strigoii, când cântă dinspre ziuă, sperie dracii şi scorpiile, care astfel pier; este mai năzdrăvan, mai puternic decât celelalte vieţuitoare, mai plin de har şi mai curat; de aceea, dracul poate lua orice chip doreşte, numai acela de oaie, albină şi cocoş nu; dar credinţele populare spun că nu orice cocoş este năzdrăvan, ci doar aceia care ies mai repede din ou, îşi fac auzit glasul chiar de sub cloşcă, în a treia zi după ieşirea din ou, cântă de 12 ori la miezul nopţii, sunt în întregime negri etc.; în ordine temporală: „Noaptea, după ce a cântat cocoşul, poţi merge oriunde şi n-ai de ce te teme, căci e curat peste tot pământul”; în ordine spaţială: „De casa unde e cocoş nu se apropie nici o necurăţenie”; deci el este o marcă a lumii „de aici”; pe tărâmul celălalt, definit de o normă total diferită, nu există cocoşi şi, implicit, nici cântatul lor aducător de echilibru şi puritate; pentru că asigură saltul de la malefic la benefic, cocoşul apare frecvent în riturile de trecere; penele sale se pun în scalda copilului, pentru a-l apăra de rău; la nuntă marchează, simbolic, părăsirea unui mod de a fi şi integrarea în altul; D. Cantemir afirmă că, înainte de sfârşitul nunţii şi de momentul nupţial, se aduce un cocoş fript; în acelaşi timp, unul dintre nuntaşi „se ascunde sub masă şi, imitând cântatul cocoşului, anunţă că se face ziuă”; sosirea cetei de Juni este asociată cu glasul cocoşilor, deoarece colindă toată noaptea, marcând trecerea de la un timp nefast la unul fast; are însă şi semnificaţie de pasăre psihopompă, menită să conducă şi să apere pe cel plecat în lungul său drum: „Cocoşul se dă peste sălaşul mortului de sufletul acestuia, ca pe lumea cealaltă să-i anunţe sufletului orele, va înspăimânta şi va îndepărta, prin cântatul său, pe diavoli; când sufletul va trebui să treacă peste foc, cocoşul îl va stropi şi răcori cu apă, ca să poată trece mai departe”; datorită cântecului său, „pe cea lume e clopot; el cântă în Rai; dacă dai 12 cocoşi de pomană, pe cea lume şi se fac clopot şi te scoate de la pedeapsă”; alteori, el cântă pentru cel aflat „în marea trecere”; de asemenea, pentru că vesteşte ivirea zorilor şi goneşte întunericul, el devine substitut al luminii: „Cine moare fără lumânare să i se dea un cocoş de pomană, că pe ceea lume cocoşul se face lumânare şi-l trezeşte”; în Banat, se jertfeşte un cocoş, iar capul lui se pune la unul din colţurile casei, iar din carnea lui se face o ciorbă şi se dă de mâncare maistorilor; nu există nici o legendă care să istorisească apariţia acestei păsări, deci nu este o pasăre de „gradul II”, provenită din metamorfoza altei fiinţe; deci el are de la început prestigiu sacral, se bucură de o existenţă plenară, de sine stătătoare, „datând” chiar de la începuturile firii; de altfel, este întâlnit în diverse istorioare, deoarece aşa cum broasca, prin urâţenia ei, provoacă râsul Maicii Domnului întristate, tot aşa şi cocoşul, prin povestirile lui, îl face pe Sfântul Simeon, stăpânul vânturilor, să râdă; chipul său este frecvent întâlnit în arta populară, pe ştergare şi ii, pe blide smălţuite, pe ulcioare şi butoiaşe, pe coamele caselor sau luând formă de jucării; în general, cocoşul conotează sensul de lumină. Având darul de a cânta în preajma miezului nopţii, moment de cumpănă, de confruntare a spiritelor bune cu cele rele, poporul l-a pus paznic la hotarul dintre forţele malefice şi cele benefice; după cântatul lui, spiritele necurate îşi pierd puterea, se ascund; cântecul cocoşului simbolizează trecerea momentului critic şi anunţă victoria Soarelui şi a luminii asupra nopţii, precum şi curăţirea spaţiului nocturn de forţele ostile omului; în basme, cocoşul este un personaj fantastic, cu forţe miraculoase: aduce bogăţii imense stăpânului, este sfătuitorul lui Făt-Frumos, avertizează pe Ileana Cosânzeana de venirea Zmeului sau a lui Făt-Frumos; are rol ritual: în ceremonialul nupţial, cocoşul fript este adus la masa cea mare şi simbolizează apropierea zorilor, moment când invitaţii trebuie să se ridice şi să plece acasă; la înmormântare este dat de pomană peste sicriu sau peste mormânt; se crede că atunci când cocoşul cântă pe pragul casei vin musafiri în vizită; cocoşul indică cel puţin trei momente ale nopţii: miezul nopţii, la primul cântat; trei ore înainte de ziuă, la al doilea cântat; şi crăpatul de ziuă, când cântă mai des şi când apune Găinuşa şi apare Luceafărul de dimineaţă. Românii calculează orele după cântarea cocoşilor; ei sunt cei dintâi vestitori ai luminii şi ca atare sunt şi cei mai mari şi mai neîmpăcaţi duşmani ai tuturor spiritelor necurate şi răutăcioase, care umblă noaptea şi comit o mulţime de fapte rele şi înspăimântătoare; când cântă cocoşul atunci dispar toate spiritele necurate şi toate nălucile; în Bucovina se crede că însuşi diavolul cel mai mare peste toate spiritele necurate, cum aude cocoşul cântând, îndată se face şi el nevăzut; de aceea, cocoşul se dă peste sălaşul mortului, pentru că el va anunţa sufletului trecerea orelor; va înspăimânta şi alunga, prin cântarea sa, pe diavoli, ca să nu se apropie de sufletul răposatului pentru care a fost dat de pomană; va ţine în pliscul său cumpenele de la vămile văzduhului şi nu va lăsa pe diavoli să facă vreun vicleşug; trecând sufletul prin foc, el va zbura peste foc, va stropi sufletul cu apă şi îl va răcori, ca să poată trece mai departe; dar se mai crede că dracii se ţin de cocoş, tocmai pentru că acesta îi trezeşte din somn şi nu-i lasă liniştiţi; cu toate acestea, dracii, cum aud cântecul de cocoş, îndată crapă; dereticând prin casă, măturând în aşteptarea copiilor care vin să colinde „cu semănatul” în dimineaţa Anului Nou, fetele adună gunoiul, îl duc în curte, îl pun peste movila de gunoi mai vechi şi, suindu-se cu picioarele pe el, stau şi ascultă şi dincotro aud cocoşii cântând, într-acolo cred ele că se vor mărita; în Muntenia se crede că atunci când cocoşii cântă seara devreme înseamnă că va fi timp frumos; în Bucovina se spune că, iarna, când cântă cocoşii foarte mult peste zi este semn că vremea se va înmoina şi va fi mai cald. Se crede că acei cocoşi care cântă de douăsprezece ori la miezul nopţii sunt năzdrăvani - Suceava; cocoşii cântă regulat la aceleaşi ore, pentru că numai ei aud toaca din cer - Tecuci; la construirea unei case noi, este bine să fie îngropat de viu un cocoş, în mijlocul locului pe care îl va ocupa construcţia, pentru că numai aşa nu se va apropia diavolul de ea - Suceava; nu se iese din casă până la întâiul cântat al cocoşilor dimineaţa, pentru că numai glasul cocoşului alungă din jur duhurile rele - Moldova; din ce parte a satului se aude cântat de cocoşi în dimineaţa de An Nou, în acea parte se va mărita fata din casă - Ţara Oltului; omul care taie cocoş să-i jumulească şi penele de la aripi, pentru că, dacă nu o face, se va bate cu el pe lumea cealaltă - Vâlcea; cocoşul de culoare neagră este aducător de bine la casa omului - Iaşi;Suceava; pentru a scăpa de puricii din casă, se taie un cocoş negru în Duminica Paştelui, iar cuţitul mânjit de sânge se înfige după uşă, puricii urmând să se strângă la acel cuţit - Mehedinţi; femeile să nu mănânce cap de cocoş, pentru că nasc apoi prunci malformaţi - Tecuci; nasc copii răi femeile care mănâncă inimă de cocoş - Teleorman; ziua va fi de bun augur, când cocoşii cântă de cu noapte şi până se luminează - Teleorman; când cântă seara este semn că în noaptea aceea tâlharii vor umbla prin sat - Suceava; când cântă cocoşul iarna spre seară este semn că va fi ger - Suceava; când cântă cocoşii de cu seară este semn că vremea se va strica - Dolj; dacă doi cocoşi se bat este semn de ceartă, aşa că este bine ca unul dintre ei să fie tăiat - Galaţi; când cântă cocoşul pe pragul casei este semn că va sosi veste fie de bine, fie de rău sau este semn că unul dintre stăpânii casei va muri curând - Vâlcea; casa la care cocoşul îi cântă pe prag va primi musafiri - Muntenia;Vaslui; Suceava; când cocoşul se suie pe poartă şi cântă, având capul îndreptat spre drum este semn că un membru al familiei va face un drum, dar, dacă este îndreptat spre casă capul cocoşului, înseamnă că vor sosi oaspeţi - Suceava; oricum, cântatul cocoşului pe pragul casei nu este de bun augur şi de aceea el trebuie gonit; dar, de se mută şi cântă de pe gardul gospodăriei, înseamnă că îşi laudă stăpânul, că om ca el nu există altul de bun ce este - Teleorman; când cântă cocoşii pe gard, este bine să se vadă în ce parte privesc ei, pentru că din acea direcţie vor sosi oaspeţi - Galaţi; sărăceşte cel care suflă pe beregata unui cocoş - Vâlcea; să nu se lase cocoş străin să intre în ogradă, fiindcă nu mai ies ouăle puse la clocit - Tecuci; să nu se dea cocoş de pomană peste groapă, pentru că se face mortul strigoi - Galaţi; se crede că este bântuită de nenorociri casa pe lângă care trăieşte un cocoş negru - Suceava; dar se crede şi că este bine, pentru că de locul unde a călcat cocoş negru nu se prinde nici un fel de vrajă - Suceava; confecţionat din tablă, cocoşul este amplasat la coama acoperişurilor caselor - Neamţ; dar se pun şi pereche, la un capăt de acoperiş se amplasează un cocoş, la celălalt capăt o găină, confecţionaţi din tablă sau lemn - Ialomiţa;Suceava; dacă într-o familie mor mereu copii, la cea mai apropiată naştere, se ia un cocoş, în cazul că pruncul este băiat, şi se îmbracă cu placenta în care s-a născut copilul, apoi se face o groapă în camera în care a avut loc travaliul mamei şi se îngroapă cocoşul acolo, după ce i s-a legat pliscul cu o aţă rezistentă, adăugându-se în groapă şi câteva boabe de tămâie albă şi neagră, sacrificiu însoţit şi de enumerarea părţilor corpului care sunt oferite spiritelor malefice, pentru ca voinţa lor de moarte să fie satisfăcută: „Dau cap pentru cap, ochi pentru ochi, gură pentru gură etc.” - Banat; când cântă înainte de miezul-nopţii, vremea se va înmoina - Suceava; dacă vor cânta după apusul soarelui, vremea se va schimba a doua zi - Teleorman; se va înmoina a doua zi, când cocoşii cântă de cu seară - Suceava; se îndreaptă vremea, când cocoşii cântă la culcare - Suceava; este semn de încălzire a vremii, când cântă cocoşii în timpul zilei - Suceava; când vor cânta cocoşii în pătul, este semn că vremea se va schimba - Iaşi; dacă, într-o zi de iarnă, cocoşii cântă necontenit sau cântă înainte de miezul nopţii este semn că vremea se va înmoina - Suceava; se îndreaptă vremea când cocoşii cântă la culcare - Suceava; se schimbă vremea, când cântă cocoşul la miezul zilei sau când se urcă în pătul seara devreme şi începe să cânte - Suceava; este semn de ploaie, când cocoşii cântă ziua - Suceava; când cocoşii umblă ziua cu cozile lăsate, este semn de ploaie - Teleorman. Când cântă cocoşii în afara vremii lor, în Maramureş se crede că ei vestesc vreme moale, adică vreme rea. În Sălaj, se crede că, dacă cocoşul cântă în noaptea înstelată, înseamnă că vin femei răufăcătoare, din satele vecine, să fure laptele vitelor; ele pot fi oprite din drumul lor, dacă se pun cărbuni luaţi din cuptor în prispa casei. În Teleorman, se crede că atunci când cocoşii cântă pe pragul casei vin neamurile în vizită. În zona Bârladului, atunci când cântă cocoşii mult se crede că va ploua. Ca simbol, cocoşul este vestitor al începutului de zi, al răsăritului. Apariţia cocoşului în ornamentica populară (în special, pe talerele din centrele Horezu şi Oboga), dar şi în arhitectura tradiţională, amplasat pe coama acoperişului, trebuie pusă în legătură cu conotaţiile lui simbolice, el fiind socotit un orologiu popular; fiind sacrificat şi capul aşezându-i-se la temelia noilor construcţii, cum se întâmplă în Banat şi Hunedoara, dar montat şi la coama caselor, demonstrează că această pasăre este un spirit tutelar, resimţit în mentalitatea tradiţională ca o prezenţă protectoare. Înseamnă veste sau supărare pentru cel care visează cântat de cocoş; este semn de veselie pentru cel căruia îi apare în vis un cocoş - Suceava. vezi mai mult

Colac (Etnografie - Tipuri) = Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, în… Colacii, mai ales cei de nuntă sau înmormântare, sunt adaosuri intervenite în timp prin integrarea unor elemente simbolice în arta modelării aluatului; termenul de colac, cu mare răspândire la români, a apărut probabil târziu pe aceste meleaguri, în ritualurile ce ţineau de cultul religios; înainte de termenul colac, se foloseau tot termeni latini, dovadă că respectivul produs se numeşte şi astăzi: în Teleorman şi Buzău, Pâinea miresii, în Teleorman, Turta miresii, în Galaţi, Pâinea mortului, într-o zonă largă din sudul României, Capete, care erau împletite şi ornamentate asemenea reprezentărilor din aluat cunoscute în mod curent cu numele de colac; dăruirea de colaci, având modele şi ornamente specifice, mai ales în amintirea morţilor, evocă străvechile sacrificii-ofrandă în cinstea unor divinităţi; în acest sens, este de amintit că, în unele zone din sudul României, colacii de înmormântare sunt denumiţi cu numele generic de capete şi fiecăruia i se atribuie numele unui personaj din istoria religiei creştine; comentând anumite reminiscenţe ale unor scenarii rituale, care implicau sacrificiul uman real, Mircea Eliade presupune că anumite ceremonii agricole s-au difuzat din câteva centre (Egipt, Siria, Mesopotamia) şi multe popoare au asimilat unele fragmente ale scenariilor originare; la naşterea unui copil, colăciune este petrecerea care se face la naşi, când colăcarii (părinţii copilului) aduc acestora colacii; Colăcarul sau Colăcerul, la nuntă, este cel care rosteşte oraţiile; la sărbătorile de iarnă, în cadrul cetelor de feciori din Transilvania, colăcer este tânărul care răspunde de proviziile alimentare strânse, inclusiv deci de colacii oferiţi colindătorilor; expresii tipice, folosite încă în ritualul botezului sau al nunţii, precum „se dau colacii” moaşei sau naşei indică momentul oferirii de cadouri la scăldătoarea noului născut sau „darurile” din cadrul nunţii; semnificativ este faptul că expresia continuă să existe şi astăzi, deşi acum „colacii” includ (alături de copturi) şi obiecte de îmbrăcăminte, de uz casnic, de podoabă etc.; dar colacul poate fi şi simbol al reuşitei în muncă, legat fiind de vechi credinţe agrare, conform versurilor: „Că asta-i vestită casă/Să facă colac pe masă,/Ca la o zi veselă şi frumoasă,/Când l-o pus pe masă,/S-o luminat în casă,/Ca de la o stea frumoasă!”; în cadrul familiei, pentru sărbătorile de iarnă, fiecărui membru îi este destinat câte un colăcel de formă rotundă, iar ritualurile desfăşurate în memoria celor morţi presupun oferirea unui colăcel rudelor şi prietenilor; pentru accentuarea caracterului festiv, se pregăteşte, în fiecare gospodărie, şi un „Colac Mare”, de 4-6 kg, „ca soarele şi ca luna”, cum se spune în Bucovina, şi care, în Transilvania şi Oltenia poartă numele de Stolnic; el este împodobit cu drugi din aluat, floricele sau păsări de pită, în Maramureş, valoarea lui utilitară, ca hrană, fiind subsumată valorii artistice şi simbolice; dar realizări artistice în modelarea aluatului pot fi regăsite şi la alte sărbători din ciclul calendaristic (de primăvară, de vară); pentru potenţarea efectului festiv sau poate ca o reeditare a vechilor simboluri ale „neîncetatei reînnoiri”, a regenerării eterne a naturii, podoaba frecventă a colacilor este creanga de pom, cu fructe, ouă înfipte în ramuri, cu deosebire în Transilvania, prefigurând în miez de iarnă venirea primăverii; între darurile oferite la ceremoniile nupţiale, alături de alte obiecte, este şi colacul, care adaugă la semnificaţiile festive şi pe cele magico-rituale, devenind element de convenienţă socială, parte componentă a unui sistem de comunicare specific colectivităţilor rurale tradiţionale; stegarii din cadrul alaiurilor de nuntă din Transilvania poartă pe braţe un colac mare, care le revine după ceremonie, iar tinerii din nordul Moldovei primesc „colacul flăcăilor”; în sudul Transilvaniei, animalele de la căruţe sunt împodobite cu colaci, aceştia fiind luaţi la final de către conducătorii respectivelor atelaje, drept răsplată pentru serviciile aduse în cadrul nunţii; elementul care polarizează atenţia generală este realizarea artistică a „Colacului de mireasă”, fiind totodată una dintre cerinţele reuşitei evenimentului; el este rupt fie de către naşă, în Oltenia, Muntenia şi Moldova, fie de mireasă însăşi, în Transilvania, deasupra capului, înainte de a pleca la cununie; acest colac mai poartă şi alte denumiri, dar forma şi ornamentele sunt în general asemănătoare: colac mare şi colac de nuntă (în Gorj, Dolj, Olt), stolnic (Hunedoara, Gorj), colac înstruţat de nuntă (Bistriţa), colac românesc (Cluj), jimblă sau păpuşă (Bacău), ploconul miresii (Ilfov); motivul ornamental caracteristic al colacului de mireasă este împletitura, decorată sau nu cu păsări ori flori de aluat sau cu busuioc proaspăt; interpretarea motivului respectiv, în contextul în care apare cel mai frecvent, ceremonialul nunţii, conduce la analogia cu şarpele, considerat în multe credinţe a mai multor popoare ca distribuitor de fecunditate; astfel, colacul sugerează, în mod festiv, datoria miresei în cadrul familiei care se întemeiază; adesea apare pe aceşti colaci semnul X, realizat fie prin aplicarea unor benzi (drugi) de cocă, fie prin incizie, el fiind interpretat de către informatori prin semnul crucii; în multe sate din Oltenia şi Muntenia, cu deosebire în Teleorman, se pregăteşte, pe lângă colacul miresei, şi un „colac de mire”; aceşti colaci sunt schimbaţi între cei doi tineri înainte de cununie, actul referindu-se la legământul spiritual care se înfăptuieşte între cei doi, exprimând ideea unirii de bunuri şi, în final, unirea celor doi într-o singură familie; prepararea acestor colaci este ritualizată, în sensul că, vinerea, o fată, cu ambii părinţi în viaţă, merge cu lăutarii să ia apa necesară la frământarea aluatului; fata poartă căciulă, cu salbă pe ea; colacul este frământat de o bătrână îmbrăcată într-o cămaşă a ginerelui, purtând pe cap şi pălăria acestuia, iar în picioare pantofii lui, toate aceste amănunte de nuanţă magică având rolul să sacralizeze momentul; de fapt, majoritatea obiceiurilor de trecere din cadrul nunţii sunt însoţite de prezenţa unui colac: în Ţara Lăpuşului, mireasa primeşte alaiul de nuntă privind printr-un colac, în Gorj, la cununie, mănâncă din acelaşi colac cu mirele, în Dolj şi Olt, „darul” se strânge pe un colac; în plus, momentul integrării miresei în noua familie este amplificat prin primirea de către socri, cu unul sau mai mulţi colaci, a tinerei nurori în noua gospodărie; în cadrul ceremoniilor care se desfăşoară după nuntă, cum sunt vizitele la părinţi („pe cale înaltă”, „pe cale primară”, „drumul cel mare”) sau la naşi, colacii folosiţi presupun reafirmarea apartenenţei la neam; reprezentările din aluat caracteristice momentului înmormântării se grupează practic în două categorii: colacii „de împărţit” (cu evidente funcţii rituale) şi cei „ai mortului”, care poartă însemne religioase şi care rămân la biserică; oferiţi ca ofrandă pentru sufletele strămoşilor, colacii „de împărţit” au rolul, conform unei mentalităţi arhaice, să-i împace pe morţi, să-i hrănească, pentru ca şi aceştia, la rândul lor, să-i protejeze pe cei vii, să le asigure şi să le mărească recolta; varietatea cea mai mare a colacilor de mort se constată în partea de sud a României şi în Moldova; femeia care modelează colacii nu uită să-i ornamenteze cu imaginea crucii, cu o scară („scara sufletului”, în Transilvania şi Moldova), adăugând apoi, în Moldova, pasăre („pasărea-suflet”), jug, săgeată, în Muntenia, foarfece şi mână, multe din acestea fiind regăsibile în practicile uzitate la naşterea copilului, semnificând alegerea unui drum ocupaţional în viaţă, sau în camera nupţială, la căsătoria tinerilor, sau simboluri cu încărcătură religioasă, ceea ce reconfirmă una din constantele mentalităţii tradiţionale, aceea a unei viziuni ciclice asupra vieţii, ori subordonarea acesteia unui destin imanent. vezi mai mult