* Bordeie pe înserat (Târlă), de Nicolae Grigorescu, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca tezaur, în anul 2008, la Muzeul Național de Artă al României - București.
Ce înseamnă? E bine să știi că ...
Albină
(Etnografie - Decor)
=
Motiv decorativ care preia imaginea albinei. Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des şi albinele, care, în acelaşi timp, îl şi păzesc; sau se menţionează că nimfele îl hrănesc cu lapte şi cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peşteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii şi nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetaţia pe care o reprezintă în plan religios. …
Motiv decorativ care preia imaginea albinei. Dintre animalele care dau hrană pruncului Zeus sunt amintite destul de des şi albinele, care, în acelaşi timp, îl şi păzesc; sau se menţionează că nimfele îl hrănesc cu lapte şi cu miere; în unele variante, Zeus s-a născut într-o peşteră din Creta, locuită de albine, unde nici zeii şi nici oamenii nu puteau intra, fiind apărată de albine; Zeus prunc este conceput ca născându-se în fiecare an, la fel cu vegetaţia pe care o reprezintă în plan religios. Albina se bucură de un uriaş prestigiu mitologic şi simbolic, pentru că este singura vieţuitoare care transformă scârna în aliment; ajutând Creatorului la facerea lumii, ea a primit harul de a scoate din sine, după hrănire, nu o substanţă „necurată”, ci, din contra, substanţa cea mai dulce şi mai hrănitoare din lume, mierea, anulând astfel, în sens pozitiv, antinomia structurală ce defineşte procesul hrănirii, obţinând dintr-un aliment tot un aliment; este considerată ca o fiinţă aproape divină, dăruită cu puteri şi calităţi ieşite din comun; miturile şi legendele, credinţele şi practicile magice, datinile şi proiecţiile simbolice depun mărturie asupra prestigiului ei deosebit, a faptului că, încă din cele mai vechi timpuri, chipul ei a fost sacralizat, acordându-i-se şi o viaţă „secundă”, de ordin spiritual; despre rolul pe care îl avea creşterea albinelor în Dacia romană grăieşte, între altele, existenţa unui cult al divinităţii protectoare a albinelor: Diana mellifica; în acest context, nu trebuie uitat că majoritatea zdrobitoare a cuvintelor ce denumesc insecta, produsele ei şi uneltele stupăritului sunt de origine latină, că albina apare frecvent în zicători, proverbe, expresii idiomatice şi că numeroase denumiri toponimice şi onomastice se inspiră din sfera lexicală generată de numele insectei ori din activitatea stuparului; în cosmogonia populară românească, trei vieţuitoare au un rol decisiv în facerea lumii: broasca, ariciul şi albina; ele trudesc alături de sau în locul Demiurgului, pentru a duce la bun sfârşit munca titanică a făuririi întregului Univers; ele sunt considerate animale sfinte, albina ocupând însă o poziţie aparte, fiindcă ea nu făureşte lumea, dar este cea care aduce vestea salvatoare, fiind conotată cu miracolul secvenţei aliment-aliment (mierea), refuzând, în textele folclorice orice atingere cu animalele mai puţin „pure”; legendele spun că albina a fost trimisă de Demiurg să-l întrebe pe arici cum poate fi îndreptată lumea alcătuită „strâmb” de Creatorul divin; pentru că ariciul nu a vrut să-i dezvăluie taina cosmogonică, albina s-a ascuns după o frunză şi a tras cu urechea la mormăielile bătrânului înţelept şi morocănos; în felul acesta a aflat soluţia salvatoare şi i-a comunicat-o şi Creatorului; ariciul, văzând că l-a pândit şi l-a iscodit, mâniat pe albină, a blestemat-o, zicând că ea, cât va fi şi va trăi, să-şi mănânce baliga; însă Dumnezeu, văzând că albina i-a spus ce a auzit ea la arici, a binecuvântat-o ca, nu numai ea singură, ci şi oamenii să-i mănânce baliga şi aceea este mierea; tot legendele afirmă că mierea este scârna albinei, iar ceara este sudoarea ei, iar în alte legende se spune că mierea rezultă din transformarea sângelui albinei, iar ceara din sudoarea ei; veninul albinei este explicat astfel: albina este ispitită de şarpe, care o îndeamnă să-i ceară Creatorului o armă asemănătoare cu limba sa otrăvită; sau, insecta păcătuieşte prin dorinţa de a fi mai puternică decât orice fiinţă, de a poseda o substanţă prin care să poată omorî pe acela pe care îl va muşca; ca pedeapsă, Demiurgul i-a hărăzit ca nu acela să moară, pe care îl va muşca ea, ci ea să moară; alte două caracteristici ale albinei (curmătura de la mijloc şi dungile galbene şi negre) sunt puse în legătură directă cu atributele ei de „iscoadă”: pentru că a tras cu urechea şi a aflat tainele deţinute de arici, drac sau bogătan, ea a suferit fie blestemul, fie agresiunea acestora şi a rămas cu corpul vărgat de şiruri negre; puţine sunt legendele care istorisesc geneza albinei; asemenea ariciului, broaştei, cerbului sau boului, adică a animalelor consacrate, ea este prezentată ca un animal precosmogonic, există ca atare încă dinaintea facerii lumii; doar în două naraţiuni inconsistente, albina apare ca o metamorfoză a lacrimilor Maicii Domnului, ori a unor grăuncioare aruncate de Demiurg peste flori; deci albinele sunt tare iubite de Dumnezeu; câte gujulii sunt, nici una nu este aşa curată; dar nu oricine poate ţine albine, fiindcă trebuie să fie cineva curat, pentru că altfel nu le merge bine; se cere chiar ca prisăcarul nici să nu aibă soţie, pentru că, dacă nu este curat, roii fug sau albinele pier; în Vâlcea, prisăcarul nu umblă la stupi, dacă nu s-a abţinut de la relaţii sexuale şi dacă nu este curat îmbrăcat; când se umblă la ele, să nu fie omul necăjit, să nu rostească vorbe de ocară şi despre drac pe lângă ele; de la albină au avut oamenii miere, de s-au îndulcit, iar noaptea nu le mai era întuneric, căci făceau din ceară lumânări; albina, după credinţa românilor din cele mai multe zone ale ţării, zboară într-o singură zi peste şapte hotare, de aceea mierea ei este aşa de dulce şi de bună pentru toate leacurile, fiindcă este făcută de pe multe flori şi de prin multe părţi adunată; albina este sfântă şi fără ea omul nu poate nici la moarte, nici la naştere şi cununie; existenţa ei este calificată ca un miracol şi explicaţia stă în natura exclusiv economică a produselor sale (mierea şi ceara), care au reprezentat o importantă sursă de alimente şi produse derivate, esenţiale pentru bunul mers şi prosperitatea gospodăriei ţărăneşti; dracul îşi poate lua orice chip, în afară de cel de albină şi de oaie; dar albina se poate deochea, de aceea, când vin copii străini la o stupină, prisăcarul le spune să scuipe albinele, ca să nu se deoache; stupii descântaţi se stropesc cu apă descântată cu descântec de orice alt deochi; albina se deoache numai de către anumiţi oameni care au privirea fixă; albinele deocheate muşcă, nu mai pleacă după flori, devin rele, adică sunt nervoase; între animalele domestice, numai albina şi oaia se pot deochea, numai ele se caracterizează printr-o asemenea puritate, încât cea mai mică intenţie agresivă le tulbură, le îmbolnăveşte, le „spurcă”; dacă se fură din miere sau din ceară, se pricăjesc şi mor; în plus, se crede că acela care va fura miere ori stupi va fi chinuit pe lumea cealaltă, sau va fi blestemat să moară greu; totodată, atât albina, cât şi oaia sunt considerate ca fiind vieţuitoare sfinte, care aduc celui ce le îngrijeşte iertarea de păcate şi care purifică spaţiul înconjurător, respingând prezenţa duhurilor malefice; asocierea simbolică dintre albină şi oaie s-a produs din cauză că ambele vieţuitoare sunt, în egală măsură, harnice şi vulnerabile, ambele au cerut Demiurgului să posede o asemenea putere, încât omul să nu le poată face nici un rău, dar drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, Creatorul le-a blestemat să trudească mereu, ca să-şi îndestuleze stăpânul, să fie slabe şi să aibă mulţi duşmani; se mai crede că, după moarte, sufletul omului se face albină, de aceea cine vede albine să ştie că sunt suflete care cer de pomană; în basme, albina figurează ca un animal-adjuvant, ea ajutându-l pe erou în timpul probelor la care este supus, îi arată calea spre tărâmurile inaccesibile de dincolo şi îi dezvăluie unele taine ale acestora; printre multele zile consacrate albinei sunt: Măcinicii (9 martie), Bunavestire (25 martie), Sânpetru (29 iunie), Sântilie (20 iulie), Macavei sau Macovei (1 august) şi Schimbarea la Faţă (Probejanie sau Probejenie - 6 august) etc. Adevăraţii prisăcari, cunoscând perioada aproximativă de roire a albinelor, ascultă în fiecare seară ţârâitul mătcii, care urmează să plece a doua zi cu roiul, şi pregătesc din timp coşniţele şi ştiubeiele, le ung cu florile cele mai căutate de albine, ei înşişi evitând să mănânce usturoi şi ceapă şi păstrând o deplină curăţenie trupească şi vestimentară; se spune că este bine să prindă roiul numai un om „curat”, un bărbat bătrân, blând şi bun la inimă, sau să nu se încumete să prindă roiul omul care este bolnav, sau nervos, precum şi cei răi la suflet să nu se apropie de albine, fiindcă nu-i suferă; dintre animale nu suferă în special caii şi, când intră vreun cal în prisacă, toate albinele îl muşcă; la români, credinţa generală este că, în jurul datei de 14 septembrie (Înălţarea Sfintei Cruci), albinele încep să se ascundă, să se adăpostească de frigul iernii; începând cu această zi, situată în preajma echinocţiului de toamnă, prisăcarii bagă stupii în bordeie sau alte lăcaşuri special amenajate, iernatul durând cam şase luni; deci anul agricol se întinde de la 17 martie (Cuviosul Alexie, omul lui Dumnezeu) până la 14 septembrie şi de la 14 septembrie la 17 martie; prima perioadă este perioada fertilă a stupului, cea de a doua este perioada sterilă; împărţirea anului în aceste două etape este similară cu aceea a anului agricol în general, pentru că îndeletnicirea albinăritului este strâns legată de flora meliferă; obiceiul numit „Retezatul sau tunsul stupilor” este fixată de tradiţie, în raport de zonă, la Sântilie (2o iulie), Macovei (1 august) sau la Schimbarea la Faţă sau Probejenie (6 august); ziua aleasă, de obicei joia, se împarte în două: recoltatul mierii dimineaţa şi ospăţul după amiaza; „Retezatul stupilor” este, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele, vecinii şi prietenii gustă miere şi beau ţuică îndulcită cu miere; dacă albinele se grăbesc să culeagă nectar şi polen dis-dimineaţă şi nu se depărtează de stupi, este semn de ploaie; dacă scot zi şi noapte în prisacă un zumzet permanent, timpul va deveni, din frumos, posomorât, ploios şi furtunos; dacă albinele zboară în apropierea stupilor, sau intră cu grămada înăuntru mai înainte de a se însera, este semn de ploaie şi furtună; când albinele devin rele, când năvălesc pe om şi îl muşcă, este semn că va ploua; când vin cu grămada de la câmp şi altele nu mai pleacă înseamnă că în curând va ploua; când albinele astupă toamna urdinişul, este semn că iarna va sosi timpuriu; tot semn de ploaie este şi când trântorii zboară dinaintea stupului - Suceava; primăvara şi vara, când albinele nu se depărtează prea mult de stupi, sau vin de la câmp în număr mare şi se bulucesc la urdiniş, este semn că, peste 4-5 ore, vremea va deveni furtunoasă, cu ploi abundente - Maramureş; roitul stupilor este localizat de apicultori ca având loc în mod obişnuit în perioada dintre Duminica Mare (Rusaliile) şi Sânpetru (29 iunie), sau, dacă iarna se prelungeşte în primăvară, între Sânpetru şi Sântilie - 20 iulie. Ca să fie curtate şi jucate de flăcăi mai insistent, fetele poartă cu ele o crenguţă ruptă din copacul pe care s-a prins un roi de albine - Muntenia; nu-i va merge bine celui care i se fură faguri din stupi - Ţara Oltului;Suceava; se crede că tânărul care visează albine zburând îi va merge foarte bine în perioada următoare, dar, dacă visul aparţine unui om bătrân, aceluia îi va lua foc gospodăria - Suceava; când albinele aglomerează urdinişul, sau zboară multe în jurul stupului, este semn că nu peste multă vreme va ploua abundent - Tecuci;Iaşi. În ornamentica tradiţională românească, albina, reprezentată în formă reală sau sub formă de puncte, simbolizează bunăstarea şi prosperitatea. Va fi bine pentru cine visează albine, dar se va trezi cu duşmanii intrând în casa celui care se visează atacat de albine; este semn de lipsuri, nevoi, secetă pentru cel care visează stup de albine - Suceava.
vezi mai mult
Broască
(Etnografie - Decor)
=
1. Mecanism din metal care, aplicat la uși, sertare etc., permite închiderea sau încuierea lor. 2. Floare la capătul stâlpilor unui bordei. 3. Un fel de rindea. 4. Motiv decorativ zoomorf întâlnit cu precădere pe piesele ceramice și pe unele piese de port. Este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic, dar nu este implicată direct în actul facerii lumii, ea doar îl precede şi îl pregăteşte, aducând o veste bună, confirmând gândul sau bănuiala divinităţii supreme cum că, la fundul apei…
1. Mecanism din metal care, aplicat la uși, sertare etc., permite închiderea sau încuierea lor. 2. Floare la capătul stâlpilor unui bordei. 3. Un fel de rindea. 4. Motiv decorativ zoomorf întâlnit cu precădere pe piesele ceramice și pe unele piese de port. Este prima vieţuitoare care apare în procesul cosmogonic, dar nu este implicată direct în actul facerii lumii, ea doar îl precede şi îl pregăteşte, aducând o veste bună, confirmând gândul sau bănuiala divinităţii supreme cum că, la fundul apei, este nisip sau pământ; în alte texte folclorice, rolul broaştei este mult mai mare, deoarece ea nu numai că vesteşte, dar şi făureşte, nu este doar martor pasiv, ci şi participant activ, cu un rost bine definit în procesul complicat al făuririi lumii: „Dumnezeu i-a poruncit să care apă cu gura şi să care ţărână pe nişte beldii de urzică; ea tot a cărat, până s-a făcut pământ destul de mare; pământul broasca l-a făcut”; deci, unele legende afirmă că broasca a vestit pe Demiurg de existenţa pământului (s-a scufundat o singură dată), iar Demiurgul a poruncit ca apele să se retragă (creaţie pe orizontală); în celelalte legende, broasca face numeroase drumuri, pe verticală, până ce reuşeşte să adune o turtiţă de pământ din care se va naşte lumea; rolul important al ei, în cosmogonia populară, se datorează poziţiei ei (naturale) de mediator între apă şi pământ, pentru că ea trăieşte şi într-un mediu şi în celălalt şi astfel „le ajută”, în plan simbolic, să comunice; în unele texte folclorice, broasca (animal care, atunci când pluteşte pe apă, se lăţeşte, mişcându-se surprinzător, deosebit de felul de a înota al altor fiinţe de baltă) apare ca suport al lumii: „Pământul este aşezat pe un picior şi acest picior este aşezat pe spinarea unei broaşte, mare cât toate zilele, iar broasca este pe apa unei mări fără margini, care este sub pământ; şi când broasca se mişcă de la un loc la altul, pe apă, atunci se mişcă şi pământul, mai tare sau mai încet, după iuţeala cu care se mişcă broasca”; ea nu face lumea de la început, ci reface universul, dând viaţă naturii, deci are loc la nivelul energiei vitale care animă universul; stăpânind viaţa şi mai ales tainele regenerării ei, broasca înfrânge blestemul divinităţii şi alungă tristeţea „de moarte” a acestuia, eliberând energiile stăvilite şi declanşează un nou ciclu vital, pentru care, drept răsplată a fost blagoslovită; ea este sfântă, consacrată, puternică: „E păcat s-o omori, pentru că e blagoslovită sau sfinţită, pentru că împreună cu ariciul a urzit pământul”; „În Moldova, broaştele şi aricii se socotesc sfinte şi nimeni nu se atinge măcar de ele; se îngăduie să umble şi prin case”; credinţele populare susţin că „acela care calcă sau ucide o broască, va ucide pe maică-sa”; „ori când omori o broască îţi moare mama”; cel care omoară broasca, omoară o fiinţă dotată cu puteri sacrale; cum broasca este fecundă şi regeneratoare, cum ea făureşte lumea şi ajută natura să renască, ea este o „mamă” a firii; deci, omorârea ei poate fi, în plan simbolic şi arhetipal, un matricid; deci consecinţa este logică, îi va muri mama; „Fiecare om are o broască-ştimă; pe ea când o omoară, moare şi el”; aici broasca are aceleaşi puteri şi funcţii cu şarpele casei, apărând ca o divinitate protectoare, de a cărei existenţă şi securitate depind existenţa şi securitatea omului, a familiei şi a casei sale; teama faţă de broasca sacră răzbate şi din precauţiile ce înconjoară întâlnirea cu ea; este bine, afirmă credinţele tradiţionale, ca broaştei să nu i se spună pe nume; atunci când sunt auzite cântând, trebuie să se exclame: „Cucoanele cântă” şi, drept răsplată, ele vor ura: „Să fii frumoasă ca o cucoană”; sau, văzând o broască, este bine să i se spună „cal”, „cal de apă”, ori „iapă”; mulţumită de respectul cu care este tratată, ea va răspunde: „Să fii tu tare ca calul”; se crede că acela care sapă o fântână şi dă acolo de o broască să fie sigur că va da şi de izvor; dacă, într-un izvor sau râu, există broaşte, atunci cu siguranţă apa aceea este bună de băut, faptul concret găsindu-şi explicaţia în conformitate cu sistemul legendelor (care ipostaziază realul într-o consecinţă a evenimentului mitologic), prin binecuvântarea unei divinităţi; astfel, drept mulţumire pentru faptele sale, acestei vieţuitoare i s-a hărăzit darul de a trăi numai în apele curate şi de a asigura, prin prezenţa ei, puritatea lor: „Apa unde trăieşte broasca e bună de băut, omului să nu-i fie scârbă, fără broaşte apa se-mpute şi apoi scade”; izvorul, apa abia ruptă din matcă, „nespurcată” de cele lumeşti, reprezintă puterea ingenuă a vieţii; primăvara, anotimpul începuturilor, când totul se schimbă şi renaşte, întrupează momentul de cumpănă fertilă, clipa când puterile naturii sunt intacte, pure, concentrate, gata să izbucnească; corelându-se, în plan simbolic, broasca şi primăvara asigură puterea magică şi bogăţia: „Când broaştele cântă întâi primăvara, e bine să te dai de trei ori peste cap, dacă vrei să fii sănătos peste an, sau dacă vrei să ai noroc”; „Broasca e din inelul Maicii Domnului; ea l-a pierdut toamna şi l-a găsit primăvara; l-a luat, l-a sărutat şi l-a lăsat printre buruieni”; de aceea, când este găsită, trebuie sărutată de trei ori, dată peste umăr şi printre picioare de trei ori; deci broasca se naşte primăvara, ca toate divinităţile vieţii; se crede că, dacă se omoară o broască, „se mânie Dumnezeu, care se porneşte pe ploi şi pe potoape, de nu se mai opreşte”, ba, se mai crede că aceluia care va omorî o broască îi va muri o vită; broasca mediază între dimensiunile şi polii ei opuşi, între pământ şi apă, ud şi uscat, fertil şi arid, viaţă şi moarte, pieritor şi nepieritor; pentru că broasca este pură, curată, ea poate fi folosită pentru a curăţa omul, lucrurile, de spurcăciuni; broasca e socotită ca având darul să absoarbă toate necurăţeniile din apă şi din aer; tot astfel se crede că poate extrage veninul din orice rană şi de aceea e deseori întrebuinţată în medicina populară; pe acelaşi mecanism analogic se bazează şi credinţele care susţin că broasca este bună contra frigurilor, a durerilor de şale, contra umflăturilor de buze, a înecului etc.; cel ce vrea să oprească grindina trebuie să prindă o broască, să o jupoaie de vie şi să o atârne în vârful unui arin, crezându-se că, omorând broasca, se omoară ploaia, sau că, punând în pom pielea vieţuitoarei ce tutelează ploile, sunt apărate câmpurile de puhoaiele dezlănţuite; există însă şi o broască malefică, anume broaştele râioase; despre ele se crede că sunt creaturi ale diavolului şi că ele întrupează adeseori strigoaicele şi fermecătoarele; „broasca râioasă e strigoaie şi, dacă o iei în mână, te umpli de râie”; în chip de broască râioasă, frigurile demonice pot aduce casei şi omului fel de fel de rele: ele poartă farmecele, duc bolile, fură mana şi bogăţia gospodăriei: „De multe ori strigoaica vine să fure tot grâul din şura omului, dar nu-l poate duce şi cheamă broscoii în ajutor şi tot neamul broştesc, cu gura cât o şură, de cară tot”; credinţele afirmă că, pentru a fi îmbunată, broaştei trebuie să i se spună „iapă”; în acelaşi timp şi în sens invers, descântecele spun o „iapă albă”, de la marginea lumii, ca să stăpânească şi să neutralizeze puterile malefice ale broaştei; astfel, broasca „bună” este iapă (are deci puterea şi fertilitatea acestui animal), iar broasca „rea” stă sub puterea iepei, este alungată şi înfrântă de aceasta; apa în care ea s-a scăldat vindecă pe cel bolnav; tăiată şi pusă pe rană are valori curative nemaipomenite; cea „spurcată” este Muma-pădurii; ori afirmaţia „Dracul mănâncă broaşte”, adică hrană spurcată; eroina pedepsită va scoate pe gură, ori de câte ori va vorbi, broaşte şi şerpi; cea bună declanşează ploile („să nu se omoare broasca, pentru că vin ploile mari”), purifică izvoarele, îmbunează şi înveseleşte divinităţile triste (inclusiv moartea) ale vieţii şi fertilităţii, vesteşte naşterea zeului-prunc (inclusiv a naturii reînnoite), aduce sănătate, putere şi noroc; dominantă în manifestările orale şi materiale (în ornamentică, o întâlnim prezentă pe cruci, ceramică etc.) este figura benefică a broaştei; nu are zile consacrate special ei, ca lupul, ursul etc., ci întreaga primăvară îi este consacrată. În unele legende, se spune că unul dintre animalele alese de Maica Domnului este broasca; aceasta ar fi fost cea care a vestit Sfânta Naştere şi, drept urmare, trupul ei nu putrezeşte, ci se usucă, nefiind mâncat de viermi; de aceea, a omorî o broască este un păcat mare. În Bucovina, se crede că broaştele sunt şi vestitoare de frig, omăt şi răceală, dacă ies şi cântă înainte de Alexii (17 martie); iar dacă ies ele la timpul cuvenit, adică după ce trec Alexiile şi după ce se încălzeşte, se poate spune: „Să n-ai frică/De nimică”. Să nu se omoare broasca, pentru că ea îşi adună palmele a rugăciune către Dumnezeu şi îl blestemă pe cel care a ucis-o - Ţara Oltului; este considerată sfântă şi de aceea nu trebuie omorâtă - Neamţ; primăvara, cine vede un brotăcel prin iarbă să-l ia, să-l scuipe de trei ori în gură şi apoi să-i dea drumul, pentru că nu se va mai îmbolnăvi de friguri peste an - Muntenia; se crede că omorârea broaştelor de către cineva atrage moartea mamei aceluia; sau că gestul de a le omorî echivalează cu uciderea propriei mame; de aceea, poate ucide o broască numai acela căruia i-a murit deja mama - Suceava; moare unul dintre părinţii celui care omoară o broască - Botoşani; sau îi va muri o rudă - Muntenia; este semn rău pentru cel ce calcă o broască - Galaţi; îi devine vaca stearpă aceluia care omoară o broască - Suceava; să nu se omoare broaşte, pentru că aluatul frământat de mâna ucigaşă nu va dospi - Bihor; să nu se vorbească seara, în preajma copiilor, despre broaşte, deoarece ele pot aduce răul asupra celor mici - Suceava; nu este semn bun, dacă intră o broască în casă - Suceava; când intră broaşte în casă e semn că un membru al familiei va muri - Suceava; sau că a fost trimisă cu farmece şi vrăji; în acest caz, cu un băţ este scoasă afară, adăugându-se: „Cu ce te-a trimis, dă lui şi de capul lui să fie" - Iaşi; dacă în casă este un bolnav şi, pe înserate, soseşte la uşă o broască sau intră în casă, este clar că a fost trimisă cu farmece; de aceea, este pusă într-o ţepuşă şi aşezată în pod ca să se afume - Suceava; este rău de moarte, când cântă broasca sub talpa casei - Vâlcea; se consideră că apa din fântâna unde nu trăiesc broaşte nu este potabilă - Muntenia;Suceava; de aceea, este păcat să fie omorâte broaşte de fântână - Galaţi; ca să închidă gura vecinilor prea clevetitori, femeile prind o broască din fântâna din care iau apă acei vecini şi îi leagă gura (sau îi cos gura) cu un fir roşu, după care o aruncă înapoi în fântână - Tecuci; când cântă de prima dată broaştele primăvara, este bine să se dea de trei ori peste cap cel ce le aude, pentru a fi sănătos peste tot anul şi a avea noroc - Teleorman;Vaslui;Iaşi; sau să se dea de trei ori peste cap, pentru a creşte bostanii mari - Vaslui; sau ca să nu fie anul secetos - Muntenia; sau ca să-i fie viaţa uşoară peste vară - Suceava; cine vede pentru prima oară, primăvara, ouă de broască să se frece cu ele peste tot trupul, pentru a fi ferit peste an de friguri; dacă vrea să fie ferit permanent de friguri, să se frece cu ouă de broască de-a lungul întregii primăveri - Suceava; ca să-i treacă frigurile, cel afectat de boală să pună o broască în sânul unui om fricos - Tecuci; nu va fi bolnav de friguri peste an cel care, văzând primăvara broască, pentru prima oară, o ia şi o scuipă în gură - Bihor; sau să fie sărutată pe spate de trei ori şi apoi aruncată peste cap - Suceava; broasca prinsă primăvara se dă de mâncare şi porcilor, pentru a le trece unele afecţiuni ale gurii - Argeş; cine se duce la scăldat, pentru prima oară în acel an, să-şi pună o broască în sân, ca să nu se înece - Arad; pentru diagnosticarea dalacului (antrax), se pune pe zona afectată o broască vie şi, dacă aceasta moare, este sigur că boala este dalac - Vaslui; este bine să se pună pe pântecele unei femei aflate în travaliu o legătură cu rămăşiţele pisate ale unor broaşte moarte, pentru ca naşterea să se producă uşor - Tecuci; negii se fac mai ales din cauză că broaştele din bălţi urinează pe mâinile şi picioarele unor oameni şi pot fi trataţi cu firimituri de mămăligă găsită - Tecuci; să nu se omoare broască, fiindcă plouă - Dolj; când cântă broaştele ziua este semn că va ploua - Muntenia;Buzău;Suceava; de cântă pe înserat e semn că vremea a doua zi va fi bună - Suceava; grindina poate fi alungată, dacă este prinsă o broască, este jupuită de vie, iar pielea i se agaţă într-un băţ de arin - Iaşi. În Maramureş, se crede că, dacă îşi doresc copiii să cânte frumos, să ţină o broască verde în sân; limba de broască pusă pe pieptul unei femei o face să spună tot; omul să se ferească de broască, să nu i se ude în ochi, pentru că orbeşte, iar dacă pune cineva mâna pe ea, să nu se atingă pe la ochi, pentru că orbeşte. Pentru a-şi face rost de iubit sau iubită, în Sălaj există următoarea vrajă: se prinde o broască, cu 9 zile înainte de Sângiorz, şi se pune într-o cană găurită în 9 locuri; cana cu broasca în ea se îngroapă în grădină, în dimineaţa zilei de Sângiorz; după alte 9 zile, se scoate cana în zori şi se vor găsi în ea două oase: unul având formă de cârlig, celălalt în formă de furculiţă; este apoi atins cu osul în formă de cârlig cel care este plăcut, iar cel care urăşte pe cineva îl atinge cu osul în formă de furculiţă (PRESA). Apa din fântâna în care sunt broaşte nu este bună de băut - Gorj. Dacă broaştele încep să orăcăie înainte de Alexii (17 martie), primăvara va fi lungă şi rea, cu zile friguroase. Înseamnă onoare pentru cine visează broască; broască orăcăind înseamnă desfrânare; primeşte o veste bună cel care se visează mâncând broaşte şi înseamnă nefericire pentru cel care visează broaşte multe - Suceava.
vezi mai mult
