Tatăl marelui vornic Constantin (Câță) Niculescu

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Caloian (Etnografie - Tipuri) = Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii” sau „Muma ploii”, întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi… Este un obicei de invocare a ploii, care se practică de obicei în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea pe timp de secetă, de către cete de copii, desfăşurarea concentrându-se asupra unei păpuşi de lut; textul este un cântec ritual de alungare a secetei, fără să i se cunoască sensul exact; o variantă a acestui obicei este „Mumuliţa ploii” sau „Muma ploii”, întâlnită în Oltenia şi Ţara Oltului, obiceiul din aceste zone arătând mai clar că este vorba de un ritual combinat între unul de invocare a ploii şi unul de alungare a secetei; procedeul pare a fi acelaşi ca la alungarea anului vechi prin înmormântarea turcii sau a brezaiei, prin uciderea uncheşului sau înmormântarea vătafului de juni; scopul obiceiului este de a contribui la obţinerea unei recolte bogate, deci un rost de rodire; cu deosebire în Ilfov, Ialomiţa, Buzău şi Brăila, în fiecare an, în dimineaţa celei de a treia zi de marţi după Paşte, mai multe fete se adună la un loc şi fac un om mic din lut, sau un copil, în unele locuri chiar şi două asemenea păpuşi, bărbat şi femeie; omuleţul acesta se numeşte Caloian sau Scaloian, în unele părţi numindu-se şi Muma-ploii sau Mumuliţa-ploii; îl îmbracă în negru, îl pun într-un sicriaş sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii păstrate de la Paşte, precum şi cu flori şi busuioc, apoi îl duc şi îl îngroapă pe câmp, sau la umbra unui pom, sau printre brazdele cu legume, sau printre mărăcini, sau pe malul unei ape, ori în alt loc tainic; înainte de „înmormântare”, una dintre fete se face preot, alta dascăl, a treia duce „steagul”, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, alta (altele) duc(e) sicriul, celorlalte fete revenindu-le rolul de a purta lumânări aprinse, de a simula plânsetul şi de a rosti chiar descântece; a treia zi după ce l-au înmormântat, adică în joia a treia după Paşte, sau în ziua de Paparudă, fetele se duc şi îl dezgroapă, îl bocesc, rostind aceleaşi descântece; îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau îi dau drumul pe o apă curgătoare, urând ca anul să fie ploios şi îmbelşugat; dar înainte de toate, în unele locuri, Caloianul este frânt în mai multe bucăţi care sunt aruncate în fântâni, puţuri, bălţi sau gârle; apoi se adună la o casă, fac o plăcintă mare, numită ghizmană, sau mai multe plăcinte, precum şi alte preparate, iar flăcăii satului aduc vin şi lăutari şi se veselesc din pomana Caloianului; la urmă, se prind cu toţi în joc până spre seară; dacă fetele sunt prea mici şi nu au unt, făină, ouă etc., fac un sul din haine femeieşti şi pleacă prin sat cu el, femeile ies în poartă, udă sulul cu apă şi le dau acestora tot ceea ce le lipseşte; în final, sulul cu haine este legat de cumpăna unei fântâni şi i se spune şi acestuia tot Caloian sau Scaloian; în alte părţi ale Munteniei (în Câmpia Bărăganului), în aceeaşi zi de marţi din a treia săptămână după Paşte şi când este secetă mare care durează de mai mult timp, uneori şi în alte zile, este datină ca fetele şi femeile să frământe pământ galben şi să modeleze din el un om în miniatură, numit Caloian sau Scaloian; procedeul este acelaşi ca mai sus, descântecele rostite fiind invocaţii pentru aducerea ploii; după dezgropare, în a treia zi, omuleţul este aruncat în fântâni sau în alte ape, considerându-se că astfel se tulbură norii şi apele; în această zi, bărbaţii ară numai până la prânz, iar după aceea participă la veselia generală; la fel se procedează şi în Moldova; în zona Iaşi, îl duc pe Scaloian şi îl îngroapă în pădure; se obişnuieşte a se face Scaloianul şi în Dobrogea, unde se face în ziua de joi din cea de a patra săptămână după Paşte, iar omuleţului de lut i se dă drumul pe apa Dunării sau pe o baltă; în unele părţi, Caloianului i se mai spune Gherman, denumirea fiind întâlnită şi în Banat, dar sub acest nume se regăseşte o sărbătoare, care se ţine totdeauna cu cinci zile înainte de Ispas (Înălţarea Domnului) şi care se prăznuieşte prin nelucrare, ca să nu mănânce omizile câmpurile; în ziua de marţi din a treia săptămână după Paşte, fetele şi femeile obişnuiesc să frământe lut galben şi să modeleze din el un om în miniatură, acesta purtând numele de Caloianul sau Scaloianul, acesta fiind după datină omul care trebuie să meargă la Dumnezeu să ceară să deschidă porţile cerului şi să sloboade ploile; după ce a fost modelat din lut, este pus într-un mic sicriu, îl tămâiază şi îl bocesc ca pe un mort; plânsul la înmormântarea Caloianului este obligatoriu, iar dacă fetele care îl bocesc nu pot să plângă, atunci se freacă cu ceapă la ochi pentru a provoca lăcrimarea abundentă; la trei zile după ce este îngropat, Caloianul este dezgropat şi este aruncat într-o gârlă, ca să se tulbure norii şi apele, cum se întâmplă înainte de ploaie; în unele sate ale Munteniei, figurina din lut masculină poartă numele de Tatăl Soarelui iar cea feminină Mumuliţa-Ploii, Caloiţa sau Caloieniţa; Tatăl Soarelui este îngropat după ritualul deja descris mai sus, iar Mumuliţa-Ploii este atârnată într-un pom sau înfiptă într-un stâlp şi stropită cu o găleată de apă, crezându-se că efectele acestor figurine sunt benefice pentru aducerea ploii şi pentru vegetaţie. vezi mai mult

Starcevo-Criş (Arheologie - Epoci) = Reprezintă cultura materială a unui val de triburi venite din sud. Aparţine marelui complex cultural cu ceramică pictată. S-a răspândit în toată România, exceptând Maramureşul, nordul Munteniei şi Dobrogea. Aparţine unui masiv cultural care cuprinde culturile Sesklo, Karanovo I, Kremikovti, Starcevo, Criş. Mileniul 6 - începutul mileniului 5 a.Chr.