Adorația Pruncului - Școala italiană

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Brad (Etnografie - Decor) = Vechimea mitului legat de dendrolatrie îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva nevoia de reprezentare plastică a credinţelor populare nu şi-a găsit o expresie adecvată, proprie, care să fie a populaţiilor băştinaşe; răspunsul pare să fie pozitiv, deoarece o seamă de date iconografice vorbesc de marea vechime, pe teritoriul României, a reprezentării bradului nu numai ca frunză, ci mai ales ca arbore, figurat cu rădăcini, atribut esenţial al mitului pomului vieţii; nu este nici o îndoială că bradul… Vechimea mitului legat de dendrolatrie îndreptăţeşte întrebarea dacă nu cumva nevoia de reprezentare plastică a credinţelor populare nu şi-a găsit o expresie adecvată, proprie, care să fie a populaţiilor băştinaşe; răspunsul pare să fie pozitiv, deoarece o seamă de date iconografice vorbesc de marea vechime, pe teritoriul României, a reprezentării bradului nu numai ca frunză, ci mai ales ca arbore, figurat cu rădăcini, atribut esenţial al mitului pomului vieţii; nu este nici o îndoială că bradul verde şi peren, folositor şi frumos, a inspirat din cele mai vechi timpuri credinţa oamenilor din aceste locuri în forţa sa vitală, alegându-l ca simbol al vieţii; se ştie locul important pe care bradul îl ocupă nu numai în literatura populară, dar şi într-o serie întreagă de acte legate de viaţa de toate zilele şi de credinţele românilor; se menţionează doar că bradul este „arborele nunţii”, pus la începutul unei noi vieţi de familie, şi tot el este pus pe casă ca semn al noii construcţii; de aceea bradul a stat, cel puţin în unele zone, alături de stejar, în centrul cultului arborilor; aceasta explică marele număr de reprezentări plastice ale bradului în arta populară românească, precum şi vechimea, mult mai mare decât a celor două tipare cunoscute ale pomului vieţii, iranian şi elenistic, a unora din imaginile bradului ca pom al vieţii; o răspândire generală are tiparul traco-dacic a cărei vechime însă a făcut ca deseori să nu mai persiste figurarea rădăcinilor; dispariţia rădăcinilor conduce uneori la tratarea copacului sub forma ramurii de brad; tot marii sale vechimi i se poate atribui şi lipsa păsărilor însoţitoare, imagine ce necesita o compoziţie complexă ce a putut să se nască în regiunea Mediteranei orientale, locuită de popoare care au ajuns la un înalt stadiu de civilizaţie cu mult înaintea celor din spaţiul carpato-danubian; este de remarcat, în acelaşi timp, că, pe când cele două tipare venite de departe au intrat în varii combinaţii iconografice, tiparul local s-a menţinut simplu, bradul apărând de cele mai multe ori singur, fără nici un element ajutător; motivul bradului apare pe ancadramentele de uşi, în Ţara Oaşului, pe frontoanele caselor din Bihor, sau sub formă de cruce înconjurată cu ramuri de brad, în Dâmboviţa, expresie a fenomenului de sincretism dendrolatrie-creştinism; tot brad pus în glastră se regăseşte în tencuiala caselor din zonele Vâlcea, Argeş, Vlaşca şi Ilfov; de asemenea, bradul apare pe lăzile de zestre, ca fiind legat de actul nunţii, pentru că are un rol deosebit în cadrul ceremonialului; pe lăzile tip sarcofag din Bihor, bradul este plasat numai pe faţa lăzii, fie singur, figurat într-un cartuş, fie în combinaţie cu rozeta, ca simbol al soarelui; apare şi pe scoarţe, pe cămăşile din Argeş şi Muscel, amplasat pe piept şi mâneci, brodat cu fir de aur şi argint, în combinaţie cu arnici negru, roşu şi vişiniu; la fel, pe cusăturile din Banat şi pe cămăşile din Munţii Apuseni; apare pe vasele pirogravate din Ţara Moţilor şi din Vrancea şi pe căucele din Ţinutul Pădurenilor; motivul poate fi întâlnit şi pe pistornicele din Oltenia (Romanaţi), fiind dispus în combinaţie cu crucea; este sculptat şi la „păpuşarele” din Prahova şi Vrancea; este frecvent reprezentat şi pe ceramică, pe cea de la Marginea-Rădăuţi, pe cea de pe Valea Izei-Maramureş, în gama ornamentală a pieselor ceramice din Ţara Zarandului, pe numeroasele cancee din Transilvania, acestea însă de provenienţă săsească; apare pe ceramica din centrele din Vâlcea şi Olt; de asemenea, pe ouăle încondeiate din Oltenia şi Muntenia, ornamentate cu „brăduţi”; în multe zone din România, la înmormântarea celor decedaţi, alături de cruce se plantează un brad împodobit, sau se sădeşte un pom fructifer. Bradul aparţine fundamentului culturii şi civilizaţiei arhaice româneşti; profilul mitic al bradului este la români cel mai vechi şi poate cel mai complet dintre toţi ceilalţi arbori de care vorbesc credinţele şi riturile autohtone; în domeniul culturii populare orale, se distinge clar o tradiţie a muntelui şi a bradului, vie în mituri cosmogonice, în medicina populară, în riturile de naştere, de nuntă, de moarte, precum şi ca temă poetică preferată, alături de cealaltă temă predilectă, a codrului; arborele-axă cel mai cântat în bocete este bradul; dacă puterea salciei vine din faptul că trăieşte în locuri umede, pe uscat şi în apă, că se înmulţeşte direct şi repede, că e pe cât de firavă pe atât de rezistentă la frig şi ger, bradul se impune ca arbore uriaş, totdeauna verde, tânăr şi nemuritor; arborele sau coloana cerului, acel axis-mundi al savanţilor, este imaginat în acelaşi fel ca bradul, un stâlp care ţine cerul, iar uneori este un fel de osie între pământ şi cer, de la Polul Nord la Steaua polară; însă reprezentarea lui fizică este pur şi simplu o prăjină, un par înfipt în pământ, cu o pasăre sau o pasăre îngemănată în vârf, construită din lemn; este de reţinut că bradul tânăr, care se pune la mormântul unei fete sau al unui fecior este în fond aceeaşi prăjină-arbore al lumii, chiar dacă e mai stilizată în cazul când se prezintă sub formă de stâlp (în acest caz, mormântul poate să nu aibă cruce, iar mortul poate fi de orice etate); stâlpii de la morminte sunt sculptaţi îngrijit, au deasupra fixată o pasăre, vopsită în negru şi numită „pasărea sufletului”; locuitorii, în mare parte ciobani, ţin ca aceşti stâlpi să aibă circa 2 m înălţime, fiecare stâlp fiind sculptat într-un fel particular, după gustul fiecăruia, iar, la înmormântare, este împodobit în acelaşi fel în care a fost ornat bradul, cu panglici, un smoc de lână etc.; asta înseamnă că stâlpul îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi bradul şi poate că la origine a fost chiar un brad - Sebeş-Alba; arborele-coloană a cerului este un mit şi un simbol comun tuturor popoarelor antice, din Asia şi până în Egipt, după cum „pasărea cerească”, singură sau reprezentată îngemănată, bicefală, trimite la vulturul bicefal pe care vechile popoare ala Asiei Mici îl foloseau ca simbol al puterii supreme. Bradul, aşa cum reiese din materialele folclorice culese din Ţara Oltului, este cel mai îndreptăţit produs al pădurii pentru a simboliza tinereţea fără bătrâneţe, vitalitatea, vigoarea; deoarece este veşnic verde, el a fost adoptat şi de cetele de feciori, care sunt rămăşiţe ale unor rituri iniţiatice; din această cauză, feciorii sunt asemuiţi cu brazii, cântecul brazilor este cântecul feciorilor; brazii simbolizează vârsta feciorelnică masculină (junii); există chiar, în colindele din Ţara Oltului, două categorii de brazi: unii „minunaţi”, alţii „obişnuiţi”, care simbolizează fraţii din ceată; din această perspectivă pare îndreptăţită ipoteza lansată de autor, conform căreia bradul, care, în general, sigur ipostaziază simbolic bărbatul tânăr, neînsurat, nu cumva ar putea fi, sub forma lui „minunată”, o zeitate masculină, tot tânără, un „june divin” ?; şi dacă acest zeu tânăr, zeu-fecior, nu are o legătură directă cu cetele de feciori, cu nunţile, cu înmormântările celor tineri („Cântecul bradului” la înmormântările celor necăsătoriţi, cu un ceremonial nupţial simbolic în părţile Hunedoarei şi ale Gorjului), după întrebuinţările multiple care i se dau bradului la români, nu cumva ar reprezenta, prin verdeaţa lui veşnică, nu numai tinereţea, principiul sau divinitatea tinereţii, dar şi veşnicia, adică nemurirea ?; răspunsul este pozitiv, pentru că, după concepţia străveche a românilor, bradul era, ca şi la alte popoare, un simbol al tinereţii masculine, al nunţii şi al nemuririi; în plus, el era, în formele lui „minunate” (singular sau plural, până la „brădet”), un simbol al divinităţii masculine, ceea ce presupune existenţa unui „cult străvechi al bradului”; o dovadă este „spovedania la brad”, atestată în Oltenia şi Ţara Vrancei: pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci, mai ales la brazi; făceau o cruce în coaja copacului (cu toporul sau briceagul) şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, ca la preot, în timp ce băteau mătănii; tăiau apoi cu toporul câteva aşchii din copac, pe care le aruncau; după jurământul pe care îl făceau, dacă într-un an copacul se usca sau nu însemna că erau iertaţi sau nu de păcate; ciobanii susţineau că spovedania aceasta este „mai bună decât cea făcută la preot”; mai bună, pentru că aveau credinţa, probabil, că se mărturiseau direct lui Dumnezeu, în chipul lui străvechi de „brad” (cuvântul însuşi este de origine tracică); o altă dovadă, înregistrată în Mărginimea Sibiului, dar menţionată şi de documente vechi, este şi obiceiul ciobanilor de a se împărtăşi (cumineca), în loc de pâine şi vin (trupul şi sângele lui Hristos), cu muguri de copaci, între care, din nou, cu preferinţă pentru mugurii de brad, cuminecătură considerată de către ei mai bună decât cea bisericească, probabil din aceleaşi motive ca şi în cazul mărturisirii; brazii apar în cadrul cetelor de feciori peste tot, nu numai în colinde: la poarta gazdelor, la biserică etc., după cum apar în obiceiul junilor braşoveni, caracterizat şi ca o „călătorie cu brazi” sau „procesiune cu brazii a tinerimii române”, ca şi jocul boriţei, unde bradul îndeplineşte o funcţie rituală bine determinată, ca o reminiscenţă a unui cult dendrolatric, adăugând şi faptul că însuşi cuvântul boriţă vine de la slavonescul bor=brad=brădet; dacă lucrurile ar sta aşa, se înţelege de la sine că s-ar lămuri, în bună parte, şi masca numită boriţă, care nu ar fi decât un demon sau un zeu al brădetului; în acest caz, boriţa ar reprezenta, într-o viziune mult mai complexă, pe Dumnezeul purtat de cetele de feciori în noaptea de Crăciun, sau însoţit de ei, Dumnezeul tinereţii, june şi el ca şi junii, amestecat printre ei, dar mai mare decât ei, care se naşte în vârful plaiului, stă într-un leagăn agăţat de brad şi este îngrozit de elementele naturii; mama lui este o veche „mamă a pădurii”, adică, în Ţara Oltului, muntele roditor din care se naşte şi creşte pădurea, din care izvorăsc apele, care dă iarba vânatului, oilor şi altor animale, hrană oamenilor şi care, în ultimă analiză, apare omului simplu din neamurile arhaice ca „mama” tuturor vietăţilor (plante, animale, păsări, oameni), care se nasc, cresc şi vieţuiesc în sânul ei sau în preajma ei; dacă bradul sau brădetul este conceput nu ca soţ, ci ca fiul nemuritor şi veşnic tânăr al aceleia care va fi imaginată ca „Mama pădurii”, pentru agricultori marea zeiţă a pământului cultivat era îmbinată cu cerul (în calitate de soţ), de unde cade ploaia şi cad razele soarelui, apoi, probabil, numai cu soarele, având ca rost principal grâul, ca fiind adevăratul fiu al mamei ţarină; bradul, cerbul şi Dumnezeul din brădet, ca şi bourul, sunt feţele aceluiaşi lucru, zeităţi ale brădetului, dar în etape diferite: dendromorfism, zoomorfism, antropomorfism; faţa originară a demonului, din care derivă toate celelalte, a trebuit să fie bradul sau, mai exact, brădetul (pădurea de brazi), codrul ocrotitor al omului primitiv, ca şi mama pădurii născătoare şi hrănitoare nu numai a pădurii, a cărei mamă este, ci a tot ce se găseşte în pădure; astfel şi animalele (cerbul, bourul, însuşi codrul) sunt duhuri ale ei şi, în final, bradul, conceput ca un „prunc”, apoi ca „voinic”; până astăzi, în Ţara Oltului, apariţia unui grup de juni chipeşi este întâmpinată cu expresia „Ai noştri ca brazii”, acest principiu al tinereţii masculine trecând şi la cerb, bour, vultur, şoim, june, brad; bradul crescut îngemănat devine simbol al iubirii şi căsătoriei, în textele de colind din Ţara Oltului; de Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie), carul sau sania cu boi se împodobeşte cu brazi mici, amplasaţi la jugul boilor, la ceglăul dinainte (care ţine loitrele); urmează împodobirea carului, dar mai ales a boilor şi chiar a brazilor înşişi, cu ştergare, cu „maci” (confecţionări ale fetelor, din hârtie colorată), ţoale, şorţuri, basmale, bete, mărgele, clopoţei - Mărginimea Sibiului; în practica pastorală, naşterea şi creşterea sunt dorite şi divinizate, fiind folositoare, pe când îmbătrânirea (coacerea) şi moartea (dispariţia fără urme) sunt considerate ca dăunătoare; idealul religios al crescătorilor de animale este îndreptat spre naştere şi tinereţe, niciodată spre moarte şi înviere, din acest punct de vedere bradul fiind un simbol inevitabil, ca şi iedera. Este simbol masculin prin excelenţă, prezent în lirica de dragoste şi în toate formele şi manifestările culturale folclorice şi etnografice; în poezia orală lirică, el apare cu destinaţia să compare statura mândră a iubitului, tinereţea şi vigoarea sa; bradul veşnic verde, simbolizând tinereţea perenă, poate să înfăţişeze iubitul, dar este şi un substitut al acestuia; motivul „furcii de brad”, râvnită de fata îndrăgostită, trimite la semnificaţiile ancestrale ale bradului, considerat ca simbol masculin şi falic; o linie semantică uneşte trei imagini: brad-furcă de tors-flăcău şi se întemeiază pe un dublu transfer, metaforic şi metonimic, conservându-se vechiul simbolism erotic: „Măi, bădiţă, meu cel drag,/Tu mergi sara la vânat;/Să-mi adeşti, puiule,-un brad/Frumuşel, ca tine nalt;/Să-mi tai dintr-însul o făclie/Şi să-mi faci o furcă mie,/Că sara când m-oi culca,/S-o pun în pat lângă mine/Şi-oi gândi că dorm cu tine!”; de asemenea, bradul este asociat ceremonialului de nuntă şi de înmormântare, în ambele cazuri el simbolizând principiul masculin al vieţii; în ceremonialul nupţial, bradul adus la casa miresei îl reprezintă pe mire, iar în ritualul de înmormântare pe tânărul „nelumit”, stins în floarea vârstei; în ceremonialul nupţial, bradului i se rezervă un loc important: împodobit cu panglici multicolore şi încărcat cu turte dulci, cu smochine, cu migdale şi nuci, bradul nupţial reprezintă pomul vieţii, semnificând belşugul, rodnicia şi perenitatea; acest brad se asociază cu mirele, pe care îl figurează simbolic în actele rituale menite să-i apropie pe cei doi tineri şi să stabilească legături cât mai trainice între cele două case şi două familii pe cale de înrudire; în unele zone din România, bradul este îngemănat cu un alt obiect ritual, simbolizând de data aceasta principiul feminin; astfel, în Transilvania, bradul este înfipt într-un cozonac mare şi frumos, care, prin simbolismul său, aparţine, de regulă, constelaţiei simbolurilor feminine; în Muntenia, bradul mirelui se pune într-o cofă cu apă adusă de la izvor, aşezată în mijlocul curţii flăcăului; în jurul lor se joacă o horă; în această conjuncţie simbolică, apa, ca şi recipientele respective (găleată, doniţă, cofă) reprezintă principiul feminin; rolul ritual al găleţii cu apă şi al bradului este subliniat şi de faptul că, după ce se termină hora ce pecetluieşte unirea simbolică a stihiei masculine cu cea feminină, bradul se pune pe patul din colţul miresei, iar vadra cu apă este jucată de nuntaşi într-un dans ritual numit „Jocul găleţii”. Să nu se răsădească brad, pentru că atunci când rădăcina lui va fi cât capul celui care l-a răsădit, acesta va muri - Suceava; să nu se întâlnească mirele şi mireasa la bradul de nuntă, pentru că unul din ei moare - Muntenia; când nuntaşii a două nunţi se întâlnesc, se iau la luptă şi care tabără iese învingătoare câştigă bradul celeilalte nunţi - Vâlcea; bradul de la nuntă se pune, după ceremonia căsătoriei, pe casă, pentru a nu fi luat de cineva, care, dorind răul, îl poate duce la o răspântie, familia celor doi tineri căsătoriţi destrămându-se - Muntenia; când cade, din întâmplare, bradul miresei este rău de moarte - Vâlcea; dacă tânărul care poartă bradul la nuntă se împiedică şi cade, este semn că mireasa va muri nu peste multă vreme - Vâlcea; tot rău de moarte este şi dacă mireasa vede bradul încă din ziua de vineri seara - Vâlcea; atât mirele, cât şi mireasa să ia cu ei, în carul care îi transportă la biserică pentru oficierea căsătoriei, câte un brăduleţ, ca ei să se bucure de o viaţă veselă, cum veseli sunt oamenii, când văd, mai ales iarna, bradul verde - Suceava; când se unesc căpriorii la acoperişul unei case noi, se pun în vârf o creangă de brad şi flori din care se găsesc la acea vreme, pentru ca toate să fie în casă frumoase şi verzi, iar gospodarul tare şi sănătos ca bradul - Ţara Oltului; să nu se crească în curtea gospodăriei brazi, pentru că sunt copaci de pagubă - Iaşi;Suceava; să nu fie bătut nimeni cu beţe din lemn de brad, pentru că se poate îmbolnăvi fie cel bătut, fie cel care a lovit - Neamţ; anul va fi bogat în roade, dacă primăvara, când bate vântul, de pe pădurile de brad se ridică nori gălbui - Suceava; când brazii fac conuri multe şi din ei iese un praf gălbui este semn că anul va fi îmbelşugat - Suceava. În ziua de miercuri, înainte de Rusalii, junii poartă, sprijiniţi în scări, brazii, care au înălţimea de 1-1,5 m. şi sunt tăiaţi din vreme; de fiecare brad, pe la mijloc, se leagă o cruce din lemn, vopsită în roşu şi albastru şi învelită cu foiţă aurie, numită şic; aceşti brazi sunt fixaţi lângă masa fiecărui grup de juni, apoi sunt transferaţi la troiţele din răspântiile din Şcheii Braşovului şi la porţile vătafilor şi armaşilor, unde rămân tot anul; aducerea brazilor, obicei de primăvară prin excelenţă, poate simboliza venirea primăverii pe care Junii o marcau şi în acest mod. În ziua de Rusalii, junii din Şcheii Braşovului taie cel mai falnic brad şi îl înalţă la locul ales pentru joc; femeile mai în vârstă îngroapă la rădăcina bradului buruiana numită „mama ploaia”, ca să nu se schimbe vremea şi ploaia să le strice jocul tinerilor, şi un muşuroi de furnici, ca să se adune multă lume la petrecerea junilor (2.RAICU,p.39). Obiceiul se numeşte „Târşul” şi constă dintr-o prăjină lungă, curăţată de coajă, ca să rămână albă şi curată; de ea se prinde la vârf un brăduţ verde, iar, de la acesta în jos, se înfăşoară în spirală, pe o distanţă de 2-3 m., o cunună de cetină; apoi bradul se împodobeşte cu panglici de hârtie, iar în vârful lui se leagă o sticlă, în care, mai demult, se introducea o listă cuprinzând numele tuturor acelora care au participat la pregătirea târşului; spre seară, în mare taină, prăjina cu brad este înălţată la poarta celui care îşi serbează ziua onomastică, unde stă cel puţin o săptămână în văzul întregului sat, ca semn de mare cinste; flăcăul, mândru de această atenţie, trebuie să descopere pe cei care au făcut târşul şi într-una din duminicile viitoare să-i cheme pe toţi, chiar şi câteva dintre rudele apropiate ale acestora, şi să facă o petrecere ocazională; târşul este pus numai la flăcăi, nu şi la fete - Bucovina. În Oltenia, există obiceiul „dăruirii” rituale a noului născut în grija bradului sacru şi a soarelui şi datina scăldatului copilului în frunză de brad; dar bradul a fost investit şi cu puterea de a stimula fertilitatea ogoarelor; de aceea, în Oltenia, după terminarea aratului, plugul şi jugul sunt împodobite cu brad; de asemenea, în dreptul cutumiar românesc sunt amintiţi brazii de „jurământ”, în faţa cărora se rosteau jurămintele, precum şi brazii de „judecată”, sub care se oficiau judecăţile obşteşti; pe vremuri, ciobanii se mărturiseau la copaci. Bradul simbolizează, la români, semeţia, bărbăţia (voinicul este „verde ca bradul”, „Verde Împărat” este unul din personajele cele mai întâlnite în basm), tinereţea eternă, datinile ce deschid noul an au bradul în centrul lor, deci ale începutului de ciclu sau de viaţă. La căsătorie, încă din ziua de sâmbătă fetele împodobesc bradul cu boabe de porumb, înşirate pe o aţă şi vopsite în mai multe culori; tot în această zi, se pun brazi pe coama casei, la poartă, uşă şi în capul mesei; la înmormântarea tinerilor necăsătoriţi, se taie un brad frumos, căruia i se retează crengile până la vârf, numindu-se suliţă, care este purtată de tineri în sat şi apoi aşezată la mormânt alături de cruce - Mehedinţi. În ziua de sâmbătă seara, la asfinţit de soare, ginerele trimite un băiat, care are părinţii în viaţă, cu un braţ de crengi de brad la mireasă, ca să fie pregătită pentru nuntă; patru crengi se dau nuntaşilor şi anume „cumnatului de mână” al ginerelui, colocaşului şi celor două ajutoare ale colocaşului, iar restul de vârfuri de brad se pune la trei stâlpi ai porţilor; crengile care se dau nuntaşilor se împodobesc cu ciucuri din fir de diferite culori şi hârtie colorată, iar bradul care se dă cumnatului de mână se împodobeşte cu un şir de boabe de porumb, aşezate alternativ unul roşu şi unul alb, sau se pun mărgele - Gorj. Paul de Alep, descriind obiceiul nunţii, la mijlocul sec. al XVII-lea, într-un sat din zona Doljului, consemna aducerea bradului de la munte şi semnificaţia lui; ramuri de brad erau înfipte în ziduri, în faţa porţii, de o parte şi de alta a drumului de la biserică şi până la casa mirelui; localnicii au spus că, după cum frunzele acestui copac nu cad niciodată şi sunt întotdeauna verzi, tot aşa să dea Domnul şi mirelui şi miresei. Mama mirelui aşează în mijlocul odăii o masă joasă cu trei picioare, pe care pune un colac sau o pâine presărată cu sare, în care înfige o lumânare; mirele cinsteşte flăcăii cu ţuică, apoi începe împodobirea bradului; crăcile sunt retezate la tulpină, astfel încât să formeze trei sfere, una mai mare în partea de jos, una mijlocie şi una mică în vârf; apoi bradul este împodobit cu panglici multicolore, cu flori din hârtie şi beteală; astfel împodobit este înfipt în pâinea de pe masă, lângă lumânarea stinsă acum; în jurul lui se încinge o horă, iar nuntaşii petrec astfel până în zori; bradul apare deci ca un simbol de tinereţe şi fertilitate şi ca atare trebuie aşezat la loc de cinste; el este trimis, în cadrul ceremonialului nupţial, ca un mesaj solemn, cu închinături şi urări de sănătate. Odată cu sosirea naşilor şi a mirelui, acesta din urmă aduce o ramură de brad, care este pusă într-o găleată cu apă, simbolizând constituirea noului cuplu; fetele şi flăcăii încing o horă mare, fiind şi ultima petrecere a miresei, înainte de a părăsi casa părintească; după nuntă, bradul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, rămânând acolo până se usucă şi cade singur; după aceea, întregul alai pleacă la biserică, unde se oficiază cununia religioasă, apoi alaiul se îndreaptă spre casa socrului mare, unde este întâmpinat cu apă, turtă şi sare; oamenii sunt stropiţi cu apă şi invitaţi în casă, gest care simbolizează integrarea miresei în familia ginerelui; înainte de a pleca la biserică, mireasa aduce o găleată cu apă, în jurul căreia se joacă „Hora miresei”; odată cu venirea naşilor, în găleata cu apă se pune un brăduţ sau o creangă de brad, având ca podoabe panglici colorate, batiste, ştergare, mere şi colăcei, în jurul acestuia încingându-se o horă mare; după căsătoria religioasă, brăduţul se fixează în stâlpul porţii de la casa mirelui, unde rămâne până se usucă - Călăraşi. „Închinarea pomului” (a bradului de nuntă), în unele zone nord-transilvănene, precum şi oraţia bradului din ceremonialul nunţilor olteneşti marchează momente diferite ale datinii căsătoriei în ansamblul ei, deoarece „închinarea pomului”, care este tot o oraţie, este un poem de urare şi de influenţare, este în acelaşi timp o ipostaziere a devenirii, a regenerării, conform credinţelor în nemurirea sufletului; de aceea, el urmează să preia şi să conserve energiile vitale decuplate prin moarte; este menit deci să unească pe mire şi pe mireasă nu numai pe pământ, ci şi dincolo, pentru că, aşa cum spune o informatoare din Teleorman, „pe lumea ailaltă, toate bucăturile care le dau de pomană se strâng sub brad”. Atât bradul de la nunţile românilor din Muntenia, Moldova şi Dobrogea, cât şi cel de la nunţile din Transilvania şi Bucovina înseamnă veselie, adică precum oricine se bucură de verdeaţa bradului, tot aşa să se bucure şi nuntaşii şi mai ales tinerii care se căsătoresc, să ducă o viaţă veselă, să fie mult timp voinici şi sănătoşi; de multe ori acest brad se pune pe coama casei, ca să nu poată fi luat de nimeni, pentru că, în cazul că este luat şi dus la vreo răspântie, casa celor tineri „se risipeşte”; în Transilvania, se face la mort brad cu flori, năframe, smochine, nuci, prune uscate, stafide şi se pune la casă; în Ţara Heţegului, pe drumul din pădure şi până la casa tânărului decedat, fetele însoţesc alaiul tinerilor care poartă bradul, cântând „Cântecul bradului” până ce trec de hotarul satului lor; în zona Hunedoarei, flăcăii care poartă bradul sunt îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, după care vine alaiul de fete, ţinându-se cu mâinile pe după cap; în Munţii Apuseni, bradul este dus pe umeri de doi tineri, în urma carului care transportă sicriul cu tânărul mort; în Moldova şi Bucovina, se pun ramuri de brad sau brădan, având ca podoabe dulciuri, mere, ciucuri în culorile roşu, albastru, negru, un tort de lână roşie, flori; se mai leagă de acest brad un colac, o năframă şi o lumânare; în zona Sucevei, bradul se împodobeşte doar cu panglici roşii, albastre şi verzi, sau numai cu flori şi un scul de fire roşii, galbene şi verzi, dar numai la feciori, fete mari şi rareori la tineri însuraţi, celorlalţi nefăcându-se niciodată brad împodobit; în zona Sibiului şi în alte părţi din Transilvania, se pune în brad, dacă mortul a fost cioban, lână de oi; la decesul fetelor mari, se pune în acest brad inelul de logodnă şi cerceii, dacă a fost logodită; dacă nu există brad, se foloseşte o creangă de măr sau de prun, sau de orice pom fructifer; tot în zona Sibiului, se face un stâlp, care se pune la capul mortului, având în vârf un porumbel cioplit în lemn şi lână, dacă mortul a fost cioban, precum şi o năframă; în Dobrogea, se ia un prun şi se pun în el lână roşie, ştergare, busuioc şi panglici din hârtie albă; în Ţara Haţegului, se face o „suliţă” înaltă din lemn de brad, care se înfige în pământ, lângă cruce, dar aceste suliţe se pun numai la decesul fetelor şi flăcăilor; în vârful acestora se aşează o năframă, cusută cu fir roşu, de care se anină şi un clopoţel şi inelele mortului; în Banat, bradul este purtat numai pe umeri şi se pune numai la cei necăsătoriţi, fiind ornamentat cu trei năframe, care sunt date apoi ca plată tinerilor care au purtat bradul; de multe ori, la capul celor tineri, după înhumare, se plantează iederă, pentru că este mereu verde, apoi un liliac sau un trandafir (în sudul Transilvaniei, Moldova şi Suceava); după trecerea unui timp oarecare, se plantează un pom fructifer (mai ales dintre cei plăcuţi de cel mort): meri, peri, vişini, cireşi, mai rar pruni; pe mormânt se seamănă busuioc, magheran, lemnul Domnului, rozmarin, văzdoage, ochişele, fonfiu, budiene şi garoafe (budienele sunt un fel de imortele). Obiceiul de a pune la capul mortului un brad sau de a planta un pom, de preferinţă un prun, are origine străveche, descinzând dintr-o datină care îndulcea adoraţia faţă de pomi; acest obicei a ajuns până în zilele noastre, manifestându-se ca o formă transfigurată a dendolatriei; bradul, în acest caz, este considerat a fi pomul vieţii; el apare şi în obiceiurile de nuntă, adică în momentele esenţiale ale vieţii omului; la nuntă, se foloseşte drept podoabă, o pâine împletită, o batistă albă şi un mănunchi de busuioc. Tăierea bradului este identificată cu moartea feciorului „nelumit”, iar strămutarea lui din pădure în „mijloc de ţară” reprezintă analogonul ritual şi poetic al strămutării omului din „lumea cu dor” în cea „fără dor”; desigur că acesta nu îl poate ajuta pe „dalbul de pribeag” în lumea de dincolo, deoarece există trei animale care păzesc vama de peste ape şi sunt gata să se repeadă asupra sufletului celui mort, acestea fiind şoimul, şarpele şi vidra, fiecare dintre ele stăpânind câte o stihie: văzduhul, pământul şi apa. După ce bradul este adus în curtea unde este mortul, femeile îl împodobesc, punându-i în vârf un clopoţel şi pe ramuri ştergare decorate cu broderii; bradul este aşezat la capul mortului, în loc de cruce şi se cântă şi aici, ca şi la aducerea bradului din pădure, „Cântecul bradului”; când cel decedat este tânăr şi în casa lui (este gazdă), odată cu groparii merg la cimitir dimineaţa şi femeile cântând melodii funebre, însoţite de câte un om care le acompaniază la fluier; mai merge încă o femeie, purtând un vas cu jeratic, pentru a tămâia groapa, înconjurând-o de trei ori, după ce este săpată - Ţara Haţegului. Dacă mortul nu este prea bătrân, se obişnuieşte şi acum să i se aducă din pădure, de către doi voinici, un brad sau un plop, iar, înainte de a se apropia de casa decedatului, bradul este învelit într-o pânză lungă din borangic; parte din cei care însoţesc bradul cântă melodia populară „Cântecul bradului” - Gorj. În cimitirele satelor de munte, la cele patru colţuri ale mormintelor sunt patru brăduţi, aceiaşi care au împodobit carul care a purtat sicriul în ziua înhumării - Bacău. Cel care visează brad va avea noroc în perioada următoare - Bucovina. vezi mai mult

Cerc (Etnografie - Decor) = Motiv decorativ de foarte mare vechime. Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc.), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic” al magicienilor docţi. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aş… Motiv decorativ de foarte mare vechime. Când oamenii au început să creadă şi în puteri invizibile, dar ostile (duhuri necurate, spiritele morţilor etc.), ei nu şi-au putut imagina alt sistem de apărare decât cel existent în realitate, fiind într-adevăr eficient, astfel încât roata, cercul, ocolul au devenit mijloace magice de apărare, mergând până la „cercul magic” al magicienilor docţi. Cercul, roata, ocolul au devenit, în timp, mijloace magice de apărare, pornind de la distribuţia în cerc a aşezărilor primitive, care şi ele au preluat modelul de la aşezarea în cerc a animalelor în momentele de primejdie; este, în acelaşi timp, motiv solar. „Roata” făcută în jurul mesei gazdei colindate de către ceata junilor înarmaţi din Ţara Oltului este susţinută de credinţa că ea alungă duhurile necurate prin simpla formă a sa sau le opreşte să se apropie, purificând astfel masa, ca să se poată îndeplini cel de al doilea act ritual, incantaţia; colindatul are aceste două aspecte în întreaga lui desfăşurare: pe de o parte, constă în a merge din casă în casă, de a da ocol satului, „de a da roată prin sat”, de la un capăt la altul, de a intra în toate curţile şi casele şi de a da din nou „o roată”, de astă dată mesei de colaci (şi ei tot nişte roţi sau cununi împletite din aluat); pe de altă parte, el constă din cântece, chiuituri, strigături şi jocuri; ceata îşi termină activitatea, în unele sate, cu o „horă mare”, deci un dans circular, într-o regiune în care hora nu este un joc obişnuit; în alte părţi din aceeaşi zonă, ceata se termină cu jocul la răspântii şi la capetele aşezării, cu procesiuni prin sat, pe jos sau în căruţe, cu procesiuni de mascaţi sau chiar cu „baba roata”, rostogolită în flăcări de pe un deal; tot timpul se duce o luptă împotriva unor năvălitori invizibili (desigur, duhurile necurate şi sufletele morţilor), care vin să se înfrupte din bunătăţile sărbătorilor şi să participe la bucuriile oamenilor în viaţă; de remarcat că roata nu a fost întotdeauna un simbol solar, pentru că ea trebuie să fi fost mai veche decât cultul soarelui; nu trebuie să se facă referire numai la roata de car, ci la roată în genere, adică, mai exact, la cerc, la ocol; ca închidere circulară, ocolul este cunoscut din cele mai vechi timpuri, fie pentru adăposturile oamenilor (corturi şi case de formă circulară sau aşezate circular), fie pentru apărarea animalelor (ţarcurile); de aici a rezultat ideea străveche, primitivă, despre puterea de apărare a cercului; cercul magic şi-a căpătat toate puterile extraordinare (de a alunga duhurile rele din interiorul său, de a apăra pe cei dinăuntru de atacurile invizibile ale celor de afară, de a lega şi fixa ce este înăuntru etc.) de la ţarc, nu de la soare, de la „roata” câinilor de pază, nu de la roata soarelui; roata oamenilor în jurul focului, ocrotiţi, mai ales noaptea, de lumina şi căldura focului faţă de sălbăticiuni, iar mai târziu şi faţă de duhurile necurate care pândesc din întuneric, oferă încă un exemplu; ideile solare legate de roată sunt mult mai târzii şi ele au găsit un teren demult desţelenit, de care s-au folosit, dar cărora, în materie de cerc sau roată nu le-au mai adăugat nimic. Gestul de încercuire, executat de trei ori, a bourului, înainte sau pentru a fi vânat, îşi exercită funcţia magică prin faptul că forţa, curajul, virtutea animalului sunt „legate”, ca şi în ritualul, şi el magic, „de făcut”; se crede că, din acest moment, bourul nu se mai poate „desface”, nu-şi mai poate recâştiga „firea”, adică nu mai poate să sară afară din cercuri; astfel, tânărul căruia i se spune colinda capătă virtuţile animalului, transferul magic al puterii se realizează, el devenind „vânător”, adică intră în faza bărbăţiei iar fetele îl consideră bun de soţ; în altă ordine de idei, puterea magică a celor trei cercuri trase pe pământ, când se acordă nume copilului abia născut, devine şi el colind; de asemenea, dansul „Închinarea pruncului”, cu varianta sa „Vârdan” (=Iordan), este o „colindă magică” şi se practică la botezul copilului, deci oricând în timpul anului, însă înaintea serviciului religios, fiind un botez arhaic şi pur magic; trei feciori, numiţi strigători, încinşi cu brâie roşii, culoare ce anulează deochiul, iar la pălărie cu o unghie de lup, stau în faţa casei copilului; unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc în jurul casei, de la est la vest, iar, în clipa când închide cercul, al doilea fecior face în interiorul primului cerc un al doilea, apoi cel de al treilea strigător trage un cerc mai mic în faţa casei, în care se găsesc ei; apoi naşul sau naşa iese cu copilul în braţe, feciorii îl iau şi îl ridică în sus; în acest moment, unul dintre tineri strigă numele ce-i vine în minte spontan (sau asupra căruia s-au înţeles dinainte), care se adaugă numelui dat de naşi în acord cu părinţii; în caz că numele dat coincide cu acela al naşilor, atunci se crede că pruncul va avea noroc, având în nume „o puternică apărare”, numele devenind astfel un adevărat scut magic; apoi, fiecare fecior joacă pruncul în braţe de-a lungul cercului trasat de el; numai după aceasta are loc botezul creştinesc al copilului; rostirea numelui, odată cercurile fiind marcate, ţine de credinţa, destul de generală în România, că numele nou, rostit bine şi spontan, vindecă pe copil de boală sau, dacă este dat preventiv, îl fereşte de maladii posibile; însă acest nume este de dorit să fie de animale sălbatice: Lupu (Lupa), Ursu (Ursa), Vidra etc., existând credinţa că sălbăticiunile sunt „curate”, medical vorbind, deci exemplare ca sănătate şi posesoare a tuturor virtuţilor de curaj şi putere; ca să se ferească de ciumă, oamenii trag în jurul satului o brazdă, cu ajutorul a doi boi negri sau bivoli, din loc în loc aşezând pari pe care atârnă funii de usturoi. În basme, eroul aflat în împrejurări grele face un cerc în jurul său şi în felul acesta scapă de adversarul său malefic. În desfăşurarea tradiţională a jocului de căluş, există momente aparte, cu semnificaţie deosebită, când femeile îşi încredinţează copiii mici să fie jucaţi în horă, pentru a-i feri de boli; jocul în jurul unui drob de sare şi a unui smoc de lână este menit să aducă belşug în turme; desfăşurarea obiceiului cucilor (cu reminiscenţe de rit agrar) ţine din zori şi până la asfinţit, la amiază cucii înhămându-se la un plug şi trăgând în mijlocul satului trei brazde în formă de cerc. Locul de unde s-a ridicat în picioare, pentru prima dată, un copil mic se marchează cu un cerc imaginar, crezându-se că astfel se taie piedica de la picioarele copilului, iar acesta va putea merge mult mai uşor - Muntenia; ca bolile să nu pătrundă în sat, se trăgea o brazdă în jurul localităţii, cu un plug tras de doi boi gemeni - Vaslui; cu doi viţei gemeni înjugaţi la un plug să se tragă o brazdă în jurul casei, ca să nu se apropie nici o boală de ea - Moldova. În Sălaj, se crede că vrăjitoarele iau formă de cerc şi în acest fel se apropie, pe neobservate, de turmele de oi. În Banat, imediat după decesul cuiva, o femeie dă ocol întregii gospodării, rostind melopeic: „Ai plecat,/Plecat să fii,/Ai murit, mort să fii,/Pe aici să nu mai vii!”, trasând astfel imaginar un cerc protectiv, hotar de netrecut între două lumi; în dimineaţa zilei sorocite înmormântării, un număr de 7 sau 9 bărbaţi pornesc spre cimitir, însoţiţi de o femeie; aceasta ocoleşte de trei ori locul de groapă, tămâindu-l; unul dintre bărbaţi scoate cu sapa o bucată de glie pe care o pune alături, după care se sapă groapa; la întoarcere, unul din ei rămâne să păzească groapa; după înmormântare, gropaşii se aşează roată în jurul gliei rămasă de la săpare, iar o femeie le toarnă apă să se spele pe mâini, şi pe unelte, ea stând în mijloc pe bucata de glie; apoi oala în care a fost adusă apa este spartă de o piatră pe care se află semnul crucii, rezultat din scrijelirea cu un ciocan de zidărie în tot timpul cât este săpată groapa. vezi mai mult