Intrarea în Ierusalim

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Câine (Etnografie - Decor) = Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului,… Câinele este cel mai vechi animal-tovarăş al omului şi probabil primul domesticit, de unde şi prezenţa lui în viaţa intimă a sa; miturile, riturile, credinţele şi superstiţiile ce-l privesc alcătuiesc singure aproape o cultură; numai calul, celălalt animal care a ajutat formării omului, dar pe o arie mai îngustă decât câinele, a incitat culturile tot atât de adânc. Întotdeauna fidel, câinele este imaginea exemplară a prieteniei, a devoţiunii; acest animal reprezintă ipostaza domestică a lupului, a celei mai aprige şi haine vieţuitoare a pădurii; îmblânzirea a transformat duşmanul în protector, agresivitatea în credinţă, natura în cultură; poziţia sa ambivalentă, locul său de graniţă, între natură şi cultură, faptul că animalul violent (lupul) se află atât de aproape de inima casei, de vatra ei, îl face să apară ca prieten şi apărător devotat al omului; utilitatea câinelui derivă din această agresivitate dirijată, pentru că el nu produce, nu oferă bunuri (din contra, el este un consumator), dar, în schimb, apără bunurile de feluriţii duşmani ai gospodăriei; astfel, animalele pădurii şi duşmanii gospodarului, precum şi duhurile rele şi bolile trebuie să se teamă de câine; totuşi, singurul aspect, care aminteşte de câinele infernal, cu aură malefică, chtoniană, îl găsim în unele credinţe în care câinele figurează ca animal cobitor, din care cauză urletul său, privirea fixă, sau unele mişcări ciudate sunt interpretate ca prevestiri funebre, ca semne ale morţii ori ale nenorocirilor; în plus, fiind un animal spurcat, câinele nu este plăcut mortului, uneori este considerat ca întrupare a diavolului, fiind gonit din casa în care este un mort; cultura populară românească ocoleşte atributul de paznic psihopomp al tuturor intrărilor şi ieşirilor din Hades; nicăieri nu întâlnim, la pragurile marii treceri, sau pe căile întortocheate ale lumii de dincolo câinele-ghid, câinele-frate şi sfătuitor al dalbului de pribeag; această lipsă se datorează faptului că, în gândirea tradiţională românească, comunicarea dintre cele două tărâmuri se face pe ape şi nu pe căile pământene sau subpământene; de aceea, în locul câinelui, apare, ca ghid psihopomp, vidra, numită uneori şi câinele de apă; câinele îşi păstrează funcţia de animal-ghid, de descoperitor al tărâmurilor necunoscute doar în cazul călătoriilor din lumea contingentă, cel mai cunoscut exemplu fiind acela al căţelei Molda, care îl conduce pe Dragoş până la limita unei ape şi a unui tărâm necunoscut şi cărora le împrumută numele său, adică apa şi regiunea Moldova; în general, cultura populară românească valorizează pozitiv figura câinelui, crezându-se că el este plăcut lui Dumnezeu şi că el se roagă pentru binele omului, sau depune mărturie în favoarea acestuia atunci când pisica îl acuză pe om că nu le dă suficientă mâncare; câinele este apărătorul omului şi duşmanul neîmpăcat al lupului, ceea ce este o ambiguitate, pentru că sunt înrudiţi, iar lupta lor este una fratricidă; deosebirea ar fi una de statut social, pentru că Dumnezeu a făcut câinele, pe când lupul este făcut de diavol; după alte legende, câinele ar fi rezultatul metamorfozei a două mere, sau a fluierului rupt al ciobanului, sau a furnicilor hrănite cu lapte; umbrit de lup (mult mai semnificativ din punctul de vedere al sistemului mitico-simbolic arhaic), câinele este privit ca un epifenomen, ca o entitate de ordin secund, creată şi justificată datorită existenţei unei alte fiinţe; în spaţiul ceremonial, câinele apare ca protagonistul unui ciudat şi incitant obicei popular, practicat numai în câteva sate cu populaţie mixtă, română şi bulgară, din Ilfov şi Ialomiţa: trasul în jujeu sau datul în tărbacă, obicei care se face lunea dimineaţa, după lăsatul de sec pentru intrarea în Postul Paştelui, practică nemiloasă de chinuire a câinilor; de altfel, câinele are ziua consacrată lui de lăsatul de sec; cu acest prilej, este consemnat un aspect de ordin ritual: în timp ce unii bărbaţi chinuiesc câinii, alţii umblă prin grupul asistent şi ung pe la gură cu mălai pe cei neatenţi, motivându-se gestul „ca să se facă mult mălai” (porumb); cu alte cuvinte, câinii sunt chinuiţi, bătuţi, uneori omorâţi, ca recolta să fie bogată; o legendă vine în sprijinul explicitării obiceiului: când a dat Dumnezeu grâul, l-a dat cu rod de la pământ şi până la vârf şi l-a încredinţat câinelui, care îl mânca însă numai la vârf, pentru că exista din belşug, ceea ce înseamnă că obiceiul este o pedeapsă aplicată câinelui pentru nesăbuinţa lui faţă de creaţia atât de venerată a lui Dumnezeu; legenda menţionată explică şi de ce grâul face spicul numai la vârful paiului, pentru că Dumnezeu i-a luat rodul; alte legende inversează această relaţie şi prezintă câinele în chip de salvator al grâului; spicul de grâu, ca simbol al hranei domestice, lăudat în textele colindelor, este al câinelui (tătarii au dat foc holdelor, iar un câine a luat un spic întreg, a trecut prin foc şi l-a adus stăpânului său); totuşi, câinele nu apare ca un spirit al grâului, ci doar ca un donator de grâu şi, indirect, de belşug şi fertilitate; în întreg acest context ceremonial şi legendar, animalul domestic joacă mereu rolul mediator între om şi creaţie: el este donatorul grâului şi totodată puterea invocată şi forţată să asigure belşugul holdelor; el salvează grâul de foc, dar stăpâneşte, în plan mitic, focul, care coace spicele şi dă recolta bogată; duce la pierderea spicului opulent, dar poate fi invocat şi forţat (prin bătaia rituală) să determine grânele să dea roade îmbelşugate; s-ar putea ca imaginea câinelui care trece purtând grâul prin foc să fie un ecou al Câinelui igneic, al câinelui care duce focul şi arde recoltele (le coace); de altfel, focul leagă figura simbolică a câinelui de aceea a grâului: primul, ca orice carnasier, relevă valenţe solare şi pirice; al doilea reprezintă imaginea predilectă a plantei, care, pentru a da rod, trebuie să ardă de două ori, o dată la soare, a doua oară la focul cuptorului domestic, pentru a produce alimentul atât de necesar - pâinea; în acest fel, se reconstituie o triadă câine-cereale-foc, ea având rădăcini adânci în civilizaţia est-mediteraneană. Când câinele urlă şi scurmă pământul din faţa casei unui bolnav, acesta prevesteşte moartea omului; dar trebuie să facă acest lucru ţinând capul în jos, pentru că, dacă îl ţine în sus, prevesteşte foc - Sibiu;Năsăud; Muntenia;Moldova;Suceava; din casele unde a decedat cineva, câinii şi pisicile sunt date afară, pentru că fiind prieteni buni cu mortul, se crede că sufletul acestuia nu poate ieşi din el şi nici din casă - Suceava; câinii şi pisicile sunt animale spurcate şi de aceea se ascund în ele spiritele necurate, din care cauză sunt alungate temporar din casa cu mort, ca să nu împiedice sufletul celui decedat să meargă la Dumnezeu - Muntenia; câinii, pisicile şi alte animale sunt ascunse sub vreo copaie, sau scoase afară din casă şi duse în beci sau chiar pe câmp, unde sunt lăsate trei zile, cât mortul este privegheat la locuinţa lui, pentru ca acestea să nu treacă peste trupul mortului, în care caz acesta s-ar transforma în strigoi şi ar veni noaptea la cei vii din casă, pentru a le mânca inima - Prahova; câinii şi pisicile nu trebuie să treacă nici pe deasupra, nici pe sub trupul celui decedat, fiindcă nu este bine - Banat; se crede că sufletul celui decedat stă ascuns în animalele din casă şi în alte lucruri încă o vreme bună şi apoi se duce la Dumnezeu - Suceava. vezi mai mult

Piesă (Arte - Terminoligie) = obiect de valoare sau operă de artă, act sau document, expuse într-un muzeu sau făcând parte dintr-o colecție.