Gesturile Muncii - Hans MATTIS TEUTSCH

* Gesturile Muncii, de Hans MATTIS TEUTSCH, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca fond, în anul 2008, la Muzeul de Artă Brașov.

Ce înseamnă? E bine să știi că ...

Pluguşor (Etnografie - Tipuri) = Textul „Pluguşorului” are ca subiect munca agrară; din acest punct de vedere, el se dovedeşte a fi mai puţin o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale, aşa cum este socotită colinda obişnuită, ci mai mult o colindă legată de ciclul obiceiurilor agrare; dar cum anul agrar nu poate fi despărţit de anul calendaristic, „Pluguşorul” este în acelaşi timp şi o colindă apropiată parţial de riturile renaşterii ciclice a naturii; colindă agrară, el se înrudeşte strâns cu alte manifestări, pe bază … Textul „Pluguşorului” are ca subiect munca agrară; din acest punct de vedere, el se dovedeşte a fi mai puţin o colindă legată de ciclul obiceiurilor familiale, aşa cum este socotită colinda obişnuită, ci mai mult o colindă legată de ciclul obiceiurilor agrare; dar cum anul agrar nu poate fi despărţit de anul calendaristic, „Pluguşorul” este în acelaşi timp şi o colindă apropiată parţial de riturile renaşterii ciclice a naturii; colindă agrară, el se înrudeşte strâns cu alte manifestări, pe bază de conţinut şi formă, cum ar fi „Semănatul” şi mai puţin sau deloc cu colinda de Crăciun, de Bobotează, de Paşte sau alte zile din an; conţinutul său agrar îl pune alături de alte rituri străvechi ale plugarilor, care, chiar dacă nu au un caracter de colindă, prin valorile originare ale structurii şi sensul scenariului lor, se dovedesc inseparabile, cum sunt „Tovărăşia de plug” şi formele ceremonialului aratului, „Trasul în vale”, „Udătorul” sau „Tânjaua”, numit în unele locuri „Plugarul”, în altele „Boii Sângeorzului” sau „Boul înstruţat” şi „Cununa”; fiind altceva decât acestea, totuşi „Pluguşorul” nu prezintă o totală detaşare de ele; ipoteza că Plugul sau Pluguşorul se lega odinioară de începutul anului calendaristic, care, la romani, coincidea cu începutul anului agricol, adică la 1 martie, a fost formulată în repetate rânduri, dar niciodată discutată demonstrativ; dacă alte rituri agrare continuă să fie şi astăzi legate strâns de o fază a muncii câmpeneşti, desfăşurându-se în anotimpul consumării acesteia (Udatul sau Trasul în vale al primului plugar ieşit la arat se face primăvara; ceremonia Cununii este legată de seceriş etc.), nu se poate imagina că iniţial „Pluguşorul” s-ar fi practicat în alte împrejurări decât la debutul lucrărilor agricole, prezenţa lui iarna fiind un accident al istoriei; numai pronunţatul lui caracter de colindă este cel care i-a modificat soarta, ca şi faptul că a fost, de la început, legat de sărbătorirea Anului Nou; de asemenea, trebuie subliniat că prezenţa unor fapte de esenţă similară în spiritualitatea altor popoare europene atrage nevoia de a preciza când, cât şi cum s-a cristalizat, până la trăsături cu totul aparte, obiceiul cu plugul la români, ca urmare a unor condiţii şi posibilităţi proprii; obiceiului i se mai spune Plug sau Plugul Mare (atunci când este practicat de bărbaţi, aceasta fiind şi forma cea mai veche), Pluguşor (peste tot), Pluguleţ, Plugarul, chiar Pluguşorul Mic (când este practicat de către tineri şi copii); local însă, obiceiul prezintă şi denumiri mai puţin cunoscute, cum ar fi Cu boii, atestat în zona muntoasă a Neamţului, având caracter de unicat, boii fiind realizaţi din scândură şi pânză, în mărime naturală; în Botoşani, se spunea prin 1926, că se merge cu Hăi-hăi, spre Suceava, cu Hăiul sau cu Hăitul, cu Hăitura şi chiar De-a hăicăitul sau cu Cetâratul; practica este complexă, are elemente dramatice, elemente epice şi laice (urările şi felicitările din final); de aceea, intuind posibilităţile dramatice ale „Pluguşorului”, păstrătorii acestuia le exploatează în chip neaşteptat; în Vaslui, de pildă, ceata Plugului Mare, cu patru boi, deschide porţile grădinilor, uşile de la beciuri, brăzdează, seamănă; în tot acest timp, un ins măsoară ograda cu o prăjină şi se ceartă cu altul de la un hat; apar îndată cei ce reprezintă autorităţile satului şi intervin pentru aplanarea conflictului, toate acestea alături de alte improvizaţii; se poate afirma cu deplin temei că „Pluguşorul” este epopeea grâului şi nu a porumbului, ceea ce constituie o dovadă a vechimii lui; funcţia magică şi rituală a obiceiului este dovedită şi prin faptul că, în unele sate din Botoşani, se colindă şi în faţa porţilor de la grajdurile animalelor sau chiar la fântână; în unele sate, se colindă numai la fântânile noi, construite în acel an, în zorii zilei de An Nou, la cererea gospodarului; în alte localităţi, se urează la toate fântânile, fiind o probă a fecundităţii urmărită prin ritualul „Pluguşorului”; mimarea actelor muncii agrare într-o manieră aproape rituală poate fi considerată drept dovadă a originii magice a obiceiului; în multe locuri încă, după ce este terminat colindul la fereastră, membrii cetei vin prin casă şi, cu un mic plug din lemn, trag brazde prin făina (altădată prin boabele de grâu) pusă anume de gospodari într-o albie sau covată, ceea ce pare a se lega de un străvechi rit de fecunditate; acest plug miniatural este semnalat în Oltenia şi Muntenia, dar apare rar şi în Moldova, cu precădere în zona Bacăului; concluzia generală este că „Pluguşorul” este un obicei exclusiv românesc, neîntâlnindu-se la nici unul din popoarele înconjurătoare sau mai îndepărtate; ținând seama de unele cercetări asupra vechilor mituri egiptene, se poate presupune că „Pluguşorul” este de fapt la origini ceremonialul primei brazde, practicat de căpetenia obştii patriarhale; la români, menţiunea din texte despre „bădiţa Vasile” sau „bădiţa Troian” pare să aibă acelaşi rol; „Pluguşorul” a fost semnalat în Dobrogea, mai ales în satele a căror populaţie provine în mare măsură din Moldova, atestat deopotrivă în judeţele Tulcea şi Constanţa, deci lângă Dunăre; aici, uneori, ceata de flăcăi şi de bărbaţi joacă la finele colindatului; variantele existente au fost revigorate odată cu prezenţa masivă a mocanilor ardeleni în Dobrogea. vezi mai mult

Tempera pe lemn (Artă decorativă - Materiale) = Procedeul tehnic pictural în care diluantul culorilor este apa. Tempera este vechea denumire a aglutinantului folosit în pictura medievală pentru frecarea unor culori diluante cu apă; în contemporaneitate denumeşte culorile frecate deja. Culorile, preparate pe aşa-numita "piatră de frecat culorile", se aplicau pe suport de lemn sau pe tencuiala albă, uşor umezită, a unui zid.