Ceramica tradițională din Țara Vrancei. Centrul de olărit de la Irești și continuitatea unui meșteșug străvechi
Ceramica tradițională ocupă un loc aparte în cultura populară românească, reprezentând una dintre cele mai vechi manifestări ale civilizației materiale.
Modelarea lutului, începută în neolitic și perfecționată de-a lungul mileniilor prin introducerea roții olarului, a însoțit permanent evoluția comunităților omenești. În spațiul românesc, continuitatea acestui meșteșug este demonstrată atât de descoperirile arheologice, cât și de existența unor centre de olărit care au păstrat până în epoca contemporană tehnici și forme cu rădăcini foarte vechi.
În Țara Vrancei, cercetările arheologice și etnografice au evidențiat o continuitate remarcabilă a producerii ceramicii. Descoperirile de la Bârsești, Vidra, Tifești și Chipicești atestă practicarea olăritului din epoca preistorică până în perioada modernă, iar centrul de la Irești reprezintă expresia cea mai bine conservată a acestei tradiții.
Continuitatea olăritului în Vrancea
Cercetările arheologice efectuate în județul Vrancea au demonstrat existența unei practici neîntrerupte a olăritului. Descoperirile din zona Bârsești au pus în evidență ceramică geto-dacică, iar vasele carpice identificate la Vidra au arătat că anumite forme și tehnici au continuat să fie utilizate timp de secole.
Autorul studiului remarcă faptul că unele procedee de prelucrare și anumite tipuri morfologice întâlnite în epoca geto-dacică se regăseau încă în produsele realizate de olarii din Irești. Această continuitate reprezintă unul dintre argumentele importante privind evoluția neîntreruptă a ceramicii populare în spațiul vrâncean.
Irești – ultimul mare centru tradițional de ceramică din Vrancea
În perioada cercetării, Irești era singurul centru de ceramică activ din județul Vrancea și unul dintre cele mai importante din sudul Moldovei și nord-estul Munteniei.
Produsele olarilor de aici circulau pe o arie întinsă, fiind cunoscute în întreaga regiune a fostului județ Putna și în zona Gurilor Dunării. Importanța centrului fusese remarcată încă din perioada interbelică de Barbu Slătineanu, care îl considera unul dintre cele mai active centre producătoare de ceramică neagră, tradiție pe care o lega de moștenirea ceramicii carpice.
Ceramica de Irești deservea aproape exclusiv întreaga Țară a Vrancei. În gospodăriile vrâncene se foloseau atât vase negre, cât și vase roșii produse aici, ceea ce demonstra existența unei piețe tradiționale stabile și a unor preferințe bine conturate în privința vaselor utilizate la prepararea hranei.
Ceramica tradițională înaintea introducerii smalțului
Până aproape de al Doilea Război Mondial, producția centrului de la Irești era alcătuită aproape exclusiv din ceramică neagră și ceramică roșie nesmălțuită.
Autorul definește această etapă drept faza tradițională A, caracterizată prin păstrarea procedeelor vechi de ardere oxidantă și reducătoare, precum și prin utilizarea cuptoarelor tradiționale.
Faptul că smalțul a fost introdus târziu este explicat prin modul de utilizare al vaselor. În gospodăriile vrâncene, vasele erau folosite în primul rând pentru prepararea hranei direct pe foc. Vasele nesmălțuite rezistau foarte bine temperaturilor ridicate și răspundeau perfect cerințelor bucătăriei tradiționale.
Ceramica smălțuită nu avea aceeași rezistență la foc și nu corespundea obiceiurilor culinare locale, motiv pentru care introducerea ei s-a produs mult mai târziu decât în alte centre ceramice din țară.
Trecerea la ceramica smălțuită
Introducerea smalțului a modificat profund tehnologia și aspectul ceramicii produse la Irești.
Autorul consideră această etapă drept faza tradițională B, deoarece a schimbat materia primă utilizată și a determinat dispariția treptată a ceramicii negre și reducerea producției de ceramică roșie nesmălțuită.
Schimbarea cea mai importantă a fost abandonarea argilei în favoarea mâlului aluvionar extras din albia râului Putna. Olarii numeau această materie primă „mîlitură”.
Mâlul permitea modelarea mai rapidă și mai economică a vaselor, dar acestea deveneau foarte poroase și necesitau obligatoriu acoperirea cu smalț. În același timp, ele nu mai puteau fi folosite pentru gătitul direct pe foc, deoarece la temperaturi ridicate se fisurau sau se spărgeau.
Această transformare tehnologică a schimbat atât funcționalitatea vaselor, cât și tipologia producției.
Evoluția decorului ceramic
Schimbarea tehnologiei a influențat și ornamentica. Ceramica neagră și roșie era decorată foarte sobru, folosind în principal motivul valului și brâuri succesive executate cu humă albă.
Ceramica smălțuită a impus însă un decor mai bogat și mai variat. În repertoriul tradițional au rămas motive precum „creanga bradului”, „giurulețul” și „calea rătăcită”, considerate elemente vechi ale ornamenticii locale.
Acestora li s-au adăugat motive naturaliste precum cocoșul, pupăza și floarea, considerate de autor elemente nespecifice tradiției artistice vrâncene.
Uneltele olarului
Pe lângă roata olarului și instrumentele tradiționale de modelare, odată cu apariția ceramicii smălțuite au fost introduse noi unelte pentru decorare.
Printre acestea se numărau pensula și cornul prevăzut la vârf cu o pană de gâscă, folosit pentru trasarea ornamentelor. Unii meșteri încercau cu aceste instrumente să imite tehnica numită „jirăvire”, caracteristică ceramicii de Horezu. Această influență era exterioară tradiției vrâncene și reprezenta o adaptare la gustul contemporan.
Prepararea smalțului și a culorilor
O caracteristică importantă a centrului de la Irești era prepararea locală a smalțului și a principalilor coloranți.
Roșul cărămiziu era obținut din rugina căzută de pe nicovala fierarului. Rugina era măcinată foarte fin și amestecată cu apă înainte de utilizare. Verdele era preparat din sulfat de cupru.
Olarii din Irești repetau astfel experiența unor centre românești din Transilvania, unde meșterii își produceau singuri materialele de decor, deoarece pigmenții importați aveau prețuri ridicate.
Alegerea și pregătirea lutului
Materia primă este căutată pe malurile Putnei, uneori pe distanțe de câțiva kilometri. Nu orice lut poate fi folosit. Olarul trebuie să recunoască materialul potrivit, să evite compozițiile prea nisipoase și să verifice dacă pasta rezistă uscării și arderii fără să crape.
Lutul este frământat și călcat cu picioarele până când dobândește o consistență omogenă, asemănătoare plastelinei. Alegerea corectă a materiei prime se bazează pe experiență și poate presupune numeroase încercări înainte de obținerea unei paste potrivite.
Studiul dedicat centrului de la Irești a consemnat trecerea de la argila folosită pentru ceramica neagră și roșie nesmălțuită la mâlul aluvionar numit local „mîlitură”. Acesta permitea confecționarea mai rapidă a vaselor, dar porozitatea sa ridicată impunea acoperirea cu smalț și limita folosirea pieselor la foc.
Modelarea, uscarea și arderea
După pregătire, lutul este așezat pe roata olarului și modelat prin mișcări succesive ale mâinilor. Forma depinde de presiunea exercitată asupra pastei, iar o apăsare prea puternică poate deforma sau distruge vasul. O piesă simplă poate fi realizată în câteva minute, în timp ce formele mai complicate necesită zeci de minute de lucru.
Obiectul desprins de pe roată este lăsat la uscat. După uscarea completă, suprafața este tratată cu materialul pregătit pentru smălțuire, iar vasul este introdus în cuptor. Relatările recente menționează folosirea plumbului măcinat la o moară specială, aplicat înaintea arderii și a finisării cu smalț.
Această succesiune păstrează etapele fundamentale ale meșteșugului: alegerea lutului, pregătirea pastei, modelarea, uscarea, arderea și decorarea. Diferențele față de producția veche provin în special din materia primă, tipul de ardere și folosirea smalțului.
Meșterii olari din Irești
La data cercetării, Irești continua să fie un centru ceramic foarte activ. Cel mai vârstnic olar era Constantin Crozavu, născut în anul 1908.
Alături de el lucrau numeroși meșteri, între care Crăciun Duță, Nicolae Pătrașcu („Cogoi”), Toader Morariu („Ghilan”), Ion Lățcan („Bătrânul”), Alexandru Pătrașcu („Hănțoi”), Ion Gavrilă („Caramaci”), Damian Baraghin („Pîrnuș”), Toader Pleșcaru („Bîșcă”), Gheorghe Lupașcu, Costache Isac, Petrică Banu, Nicolae Gavrilă, Toader Aghiței, Ion Fînaru, Duță Goreea, Vasile Goreea, Duță Baciu, Ion Vîlcu („Rufoandea”), Nicolae Băncilă („Bazău”), Constantin Goreea, Ștefănache Goreea, Dumitru Petrea („Pescaru”), Ion Andrieș („Farfurie”), Vasile Miron, Nicolae Caraleau, Ilie Pătrașcu, Zamfir Acasandrei, Ștefan Munteanu, Dumitru Morariu, Duță Isac, Ion Fînaru și Gheorghe Sava.
Exceptându-l pe Crăciun Duță, niciunul dintre acești meșteri nu practica exclusiv olăritul, ceea ce ilustrează caracterul complementar al meșteșugului în economia gospodăriilor locale.
Tipurile tradiționale de vase
Producția tradițională era foarte diversificată. În categoria ceramicii negre și roșii se realizau oale, moșoaice, ulcioare, oțetare, tăvale și sfeșnice.
Oalele aveau denumiri tradiționale în funcție de capacitate:
- coadă (1,5–2 litri);
- mijloacă (2–3,5 litri);
- frunte (3,5–5 litri);
- lescaie (5–8 litri).
Se produceau și borcane pentru untură, pentru povirlă și pentru borș, precum și vase cu două toarte, cunoscute sub numele de „oale de o mână”, „de două mâini” și „de trei mâini”, în funcție de capacitatea lor.
Din această categorie făceau parte și străchinile. In mod deosebit calitatea artistică a oțetarelor și a moșoaicelor, considerate exemple de mare măiestrie în ceea ce privește execuția, forma și calitatea pastei ceramice.
Schimbările producției contemporane
Odată cu răspândirea ceramicii smălțuite, gama tradițională a început să se restrângă.
Au apărut oale de lapte, borcane pentru borș, pătrunjelnițe, pâlnii, pușculițe și farfurii. În schimb, numeroase forme vechi au dispărut sau au devenit foarte rare.
Această sărăcire a repertoriului tradițional nu putea fi compensată prin introducerea unor produse noi, deoarece ele răspundeau altor nevoi și altui gust estetic.
Întoarcerea către vasele nesmălțuite
Un aspect remarcat în timpul cercetării era schimbarea preferințelor cumpărătorilor.
Locuitorii satelor de câmpie solicitau din nou olarilor vase roșii nesmălțuite din argilă, deoarece considerau că mâncarea preparată în acestea era mai gustoasă decât cea gătită în vase metalice sau în ceramică smălțuită.
Cererea nu putea fi însă satisfăcută. Confecționarea vaselor din argilă necesita mai multă muncă decât realizarea celor din mâl aluvionar, iar olarii preferau producția mai rapidă și mai rentabilă a ceramicii smălțuite.
Irești reprezenta încă unul dintre cele mai importante centre ceramice tradiționale din România. Transformările produse în tehnologie, materie primă și ornamentică nu reușiseră să șteargă continuitatea unui meșteșug practicat fără întrerupere de-a lungul secolelor.
De la meșteșugul întregului sat la ultimul olar din Irești
Olăritul a reprezentat multă vreme principala îndeletnicire a locuitorilor din Irești. Lutul era adus cu căruțele, iar fiecare familie păstra propriile forme și ornamente, lucrate uneori în taină pentru ca produsele sale să se deosebească de cele ale vecinilor. Originalitatea vaselor influența succesul vânzării, într-o perioadă în care ceramica de Irești circula în întreaga Țară a Vrancei și dincolo de limitele acesteia.
La începutul anilor 1980, centrul era încă activ și număra peste 30 de meșteri, chiar dacă numai unul dintre ei practica olăritul ca ocupație exclusivă. Câteva decenii mai târziu, tradiția a ajuns să fie continuată de un singur olar, Dorel Fecioraș, care a învățat meseria în copilărie, în familia sa. Tatăl său fusese olar, iar producerea vaselor implica participarea tuturor membrilor gospodăriei, de la procurarea și pregătirea lutului până la uscarea, arderea și finisarea pieselor.
Declinul meșteșugului a fost determinat de reducerea cererii pentru ceramica utilitară, îmbătrânirea olarilor și lipsa interesului generațiilor tinere. Răspândirea recipientelor din metal și plastic a înlocuit treptat vasele folosite în gospodărie, iar munca îndelungată necesară producerii ceramicii nu a mai asigurat un venit suficient. Cei câțiva localnici care mai cunoșteau tehnica au plecat la muncă în afara țării sau au renunțat la practicarea ei.
Dorel Fecioraș s-a ocupat o perioadă îndelungată cu apicultura și creșterea animalelor, revenind ulterior la olăritul deprins în copilărie. Activitatea sa nu urmărește în primul rând comercializarea produselor, ci prezentarea tehnicii tradiționale, mai ales în fața copiilor. Demonstrațiile realizate la roata olarului au devenit astfel o formă de transmitere directă a meșteșugului.
În gospodăria olarului s-au păstrat obiecte ceramice vechi de peste trei decenii, între care vase utilitare, piese decorative, o instalație din lut asemănătoare unui cazan pentru distilare și o pâlnie purtând anul 1957. Ele documentează diversitatea unei producții care cuprindea odinioară oale, străchini, ulcioare, moșoaice, oțetare, borcane, sfeșnice și recipiente de mari dimensiuni.
În satele Vrancei se mai găsesc încă asemenea piese în gospodăriile vechi. Moșoaicele, străchinile și vasele pentru apă au supraviețuit după dispariția atelierelor în care au fost realizate, păstrând forma și decorul caracteristice centrului de la Irești.
Dispariția olarilor a însemnat și pierderea infrastructurii tradiționale. Vechile roți de lemn și cuptoarele de ars nu s-au mai păstrat, iar cunoștințele legate de construcția și folosirea lor au rămas numai în memoria ultimilor practicanți.
Încercările de revitalizare a meșteșugului
Muzeul Vrancei a urmărit integrarea ultimului olar din Irești în circuitul cultural și apropierea sa de activitățile muzeale. Instituția a organizat o școală de vară de olărit, destinată în special copiilor, pentru a prezenta modelarea lutului și etapele producerii vaselor.
Interesul manifestat de participanți a arătat că roata olarului continuă să atragă publicul tânăr. Demonstrațiile practice permit înțelegerea unui proces care nu poate fi transmis numai prin expunerea obiectelor în vitrine.
Dorel Fecioraș și-a exprimat dorința de a avea un atelier și de a pregăti ucenici. Un asemenea spațiu ar permite reluarea producerii oalelor și străchinilor din lut vrâncean, păstrarea tehnicilor încă stăpânite și formarea unei noi generații de practicanți.
Situația actuală contrastează puternic cu imaginea centrului surprinsă în cercetarea din anii 1980, când Ireștiul se număra printre localitățile cu cei mai mulți olari activi din țară. Continuitatea meșteșugului depinde astăzi de transmiterea cunoștințelor păstrate de ultimul olar și de transformarea demonstrațiilor ocazionale într-o activitate organizată de instruire.
Bibliografie
Cherciu, Ion, „Ceramica tradițională din Țara Vrancei”, în Vrancea. Studii și Comunicări, vol. V–VII, 1982–1984, pp. 183–187.
Știi mai multe despre Ceramica tradițională din Țara Vrancei. Centrul de olărit de la Irești și continuitatea unui meșteșug străvechi? Spune și altora!