Paparuda - străvechi ritual agrar la români

|
240 vizualizări

Paparuda este unul dintre cele mai cunoscute ritualuri aducătoare de ploaie, practicat din timpuri străvechi în toate provinciile românești, mai puțin în Bucovina și Maramureș. Îmbinând elemente magice și religioase, Paparuda ocupă un loc distinct între ritualurile agrare tradiționale în desfășurarea cărora apa joacă un rol primordial.
Având în vedere aria extinsă de răspândire, Paparuda are numeroase denumiri zonale, printre care: Păpăluga, Papaluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mămăruţă, Mătăhulă.
Din punct de vedere mitologic, Paparuda este o veche divinitate a ploii fertilizante din perioada precreștină, invocată mai ales de grupurile de copii și ulterior de femei, în timp de secetă. Cu timpul, mitul Paparudei a fost conservat de folclor, ritualul având o dată tradițională fixă (joi, în a treia săptămână post-pascală), putând însă avea loc și în orice zi de vară, după o secetă prelungită.

Paparuda - străvechi ritual agrar la români

Prima atestare documentară a ritualului a fost făcută de Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”, jocul paparudelor fiind descris astfel: „În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele!"

Ulterior au apărut și alte forme de manifestare a ritualului, în care alaiul cuprinde și persoane ce au depășit condiția purității rituale sau cele al căror protagonist principal este de sex masculin, precum și forme contaminate cu elemente aparținătoare altor obiceiuri, rituri și practici populare.
Această evoluție a ritualului a fost analizată și de etnograful Ion Ghinoiu, potrivit căruia deghizarea în zeiță fitomorfă (îmbrăcarea costumului vegetal) a persoanelor diferite ca sex şi vârstă, de multe ori pentru câștig (ţiganii), schimbarea unei sărbători fixe cu una mobilă şi apoi întâmplătoare (la apariția secetelor), preluarea, în Transilvania, a numelui altor obiceiuri şi ceremonii agrare (Burduhoasă, Mătăhulă) sunt elemente atipice care exprimă disoluția credinței în puterea Paparudei de a dezlega ploile.
Chiar și așa, ritualul Paparudei a fost atestat în diferite stadii de evoluție în toate zonele etnografice românești, acesta fiind transmis din generație în generație. Ca urmare, ritualul este practicat și în prezent la apariția secetelor, cu preponderență în județele din sudul şi estul României.
În ceea ce privește ceremonialul Paparudei, etnograful Ion Ghinoiu a descris trei etape importante:

Nașterea: alcătuirea cetei sau alaiului Paparudei din persoane pure, de obicei fetițe şi fete nemăritate; alegerea persoanei care va juca rolul personajului sacru, Paparuda; confecționarea măștii sau costumului vegetal din frunze de boz, brusture sau din alte plante; îmbrăcarea Paparudei pe trupul gol sau peste haine cu costumul vegetal, şi, uneori, împodobirea ei cu flori sau coronițe din flori;

Desfătarea zeiței: pornirea alaiului alcătuit din Paparudă şi ceata sa divină pe ulițele satului pentru a vizita fântânile şi gospodăriile oamenilor; dansul executat de Paparudă pe o melodie simplă, cântată şi ritmată de participanți prin bătaia palmelor; udarea Paparudei cu apă, uneori cu apă amestecată cu lapte, zer, semințe; udarea cu apă a alaiului Paparudei: primirea darului (alimente, bani, vase de lemn).

In unele zone membrii cetei sunt sau stropesc ei înșiși persoanele colindate.

Paparuda, în admirația asistenței, sare, joacă, bate din palme, pocnește din degete, udă pe cei întâlniți, se scutură de apă pentru a imita ploaia. Textul cântat invocă ploaia şi, uneori, efectul practic așteptat (roadele bogate) şi eficiența apotropaică a ploilor, urări de sănătate şi referiri la darurile ce la va primi de la gazdă:


„Paparudă, Rudă,
Ia ieşi de ne udă,
Cu găleţile
în toate părţile,
Cu urcioarele,
Toate ogoarele
Paparuda lor
Bate la obor
Paparuda noastră
Bate la fereastră.
Să scoatem cheile,
Să scornim ploile,
Crească-ţi grânele
Ca prăjinile;
Crească-ţi oarzele
Ca rogoazele;
Crească-ţi meiurile
Ca bordeiurile.
Unde dai cu sapa
Să crească ca apa
Unde dai cu plugu
Să crească ca untu;
Oile lânoase
Vacile lăptoase,
Stăpânii să trăiască
Să Ie stăpânească!"

Moartea şi ritul funerar: după încheierea colindatului urmează dezbrăcarea (moartea) măștii vegetale, de obicei pe același loc unde a fost îmbrăcată (râu, pârâu, fântână); depunerea în apă a veșmintelor vegetale, substitut divin; petrecerea cu cântece de Paparudă a mortului dus de apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărțirea darurilor strânse de un însoțitor al Paparudei (ouă, slănină, mălai, bani) şi, uneori, masa rituală (ospățul funerar).


Chiar dacă că în prezent ritualul şi-a diluat din orizontul mistic şi a devenit mai degrabă un prilej de sărbătoare și bucurie în cadrul comunităților locale, continuatorii tradiției Paparudei contribuie la salvgardarea, păstrarea şi transmiterea patrimoniului imaterial și, implicit, la păstrarea identității culturale a poporului român.

Merită să afli și despre

Sugestii: