Lucinul sau Ziua Lupului (17 sau 18 octombrie). Lupul, totem ales de către geto-daci

|
28 vizualizări

Sărbătoarea lupilor, Lucinul e consemnat în calendarul popular pe 17 sau 18 octombrie, în funcție de zona etnofolclorică.
La baza acestei sărbători se află o serie de credințe precreștine, lupul fiind prezent și în mitologia dacilor, care își aleseseră ca totem un cap de lup cu coadă de balaur.
Potrivit vestitului istoric și geograf antic grec Strabon, dacii se numeau dáoi, iar tradiția consemnată de Hesychius că dáos era numele frigian al lupului şi că din rădăcina indo-europeană dhau (a strânge, a sugruma) au derivat Dáousdava (orașul sau cetatea lupilor) numele unui oraş în Moesia Inferior din sudul Dunării, numele zeului trac al războiului, Kandáon, zeul Daunus etc. Plecând de la scrierile lui Strabon, în lucrarea De la Zalmoxis la Genghis-Han (1980), Mircea Eliade considera că dacii se numeau ei înșiși „lupi“ sau cei care „sunt asemenea lupilor" și, ca urmare, existenţa unei confrerii războinice intitulată „dacii" (lupii), de la care ar fi primit strămoșii noștri numele etnic, este foarte probabilă.

Prin raportare la scrierile lui Strabon și aprecierile lui Mircea Eliade, etnograful Ion Ghinoiu arăta că motivele pentru care dacii şi-au ales ca totem lupul şi nu un alt animal, de pildă pe cel mai puternic dintre ele, ursul, sunt sprijinite de un bogat material etnografic şi folcloric. Astfel, în lucrarea Sărbători și obiceiuri românești, Ion Ghinoiu este de părere că omul vine din preexistenţă în existenţă prin naştere şi pleacă din existenţă în postexistenţă prin moarte. Călătoria se desfăşoară deci în lumea reală (viaţa propriu zisă) şi în sfera miticului (înainte de naştere şi după moarte) şi presupune parcurgerea a trei drumuri: preexistenţial, existenţial şi postexistenţial. „Frăția" cu lupul începe din preexistenţă, viaţa intrauterină, când copiii care plâng înainte de a se naște se transformă în pricolici (fiară sălbatică, de obicei cu chip lup), şi continuă după moarte, în postexistenţă, în lumea miticului, aşa cum reiese din cântecul zorilor cântat la casa mortului:

„Şi-ţi va mai ieși
Lupul înainte,
Ca să te spăimânte,
Să nu te spăimânţi.
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Şi-a potecilor.
Şi el te va scoate
La un drum de plai,
La fecior de crai
Să te ducă-n rai,
C-acolo-i de trai
în dealul cu jocul
C-acolo ţi-e locul
în câmp cu bujorul,
C-acolo ţi-e dorul“.

Revenind la semnificația calendaristică şi la rolul lupului de reper în scurgerea timpului, Ion Ghinoiu a conchis:

  • comportamentul lupului, păstrat în forme aproape neschimbate de-a lungul mileniilor şi exprimat plastic în zicala populară „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba“, cuprinde principiile fundamentale ale oricărui calendar: repetabilitatea și stabilitatea unităților de măsurat timpul;
  • mitologia lupului este solidară cu nașterea, schimbarea şi moartea tiranului, dar şi cu vârstele şi moartea omului. În informațiile etnografice lupul sau una din metamorfozele lui (vârcolacul sau pricoliciul) apare ca devorator unic al aștrilor puși pe cer ca să măsoare timpul: Soarele şi Luna;
  • comportamentul de reproducere al lupilor împarte anul în două părţi: iama, de la constituirea haitei şi formarea perechilor până la nașterea puilor, şi vara, corespunzătoare creșterii puilor până la introducerea lor în haită. Suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de reproducere a lupului indică începutul Anului dacic în perioada octombrie-noiembrie.

Lupul ca forţă benefică este consemnat nu numai în „lumea morților“, unde fiara înfricoșătoare a pădurilor devine călăuză de nădejde a sufletelor, ci şi în lumea celor vii, unde curăţă şi purifică spaţiul înconjurător, alungând şi sfâșiind dracii în ziua de Bobotează. Până nu demult, în satele de pe Platoul Luncanilor (județul Hunedoara), mamele dădeau copiilor primul lapte de la sân printr-o „gură de lup“, instrument ritual în formă de cerc confecționat dintr-o falcă şi piele de lup. Alăptatul ritual se folosea şi în cazul în care copilul se îmbolnăvea din imprudența mamei care „a umblat cu picioarele goale“ prin locurile pe unde a trecut lupul. Potrivit lui Ion Ghinoiu, alăptarea copiilor prin „gură de lup“ poate fi interpretată ca un transfer simbolic al puterii şi vitalității animalului invocat prin intermediul primului lapte supt, aliment sacramental şi băutură a nemuririi în spiritualitatea daco-geților.

În legătură cu obiceiurile din satele de pe Platoul Luncanilor, Marcel Lapteș consemnează în lucrarea Anotimpuri magico-religioase o serie de practici magice de Ziua Lupului descoperite în timpul documentărilor pe teren în zonele etnografice ale județului Hunedoara. Astfel, în satele Târsa, Alun și Bobaia când se năștea un copil în această perioadă, nimeni nu pronunța cuvântul „lup” timp de trei zile. Bătrânele legau magic gura lupului prin încleștarea dinților de la pieptenii de scărmănat lâna: „făceam de legam botu’ lupului, adică legam dinții de la pieptenu’ de lână și țâneam mai-nainte post tăte muierile în ziua de lup”, după cum povestea o localnică.

Și în alte zone etnofolclorice în Ziua Lupului, pentru evitarea acțiunilor malefice ale lupilor se practicau câteva obiceiuri cu caracter apotropaic și profilactic de anihilare a fiarelor. Așa cum arată Marcel Lapteș, pe Valea Mureșului în satele Gurasadei, la Boiu de Sus, de exemplu femeile astupau cu lut găurile și crăpăturile vetrei focului pentru că „lupoaicele n-or ave’ ce să mănânce”. La Ohaba, sat al comunei Lăpugiu femeile cred și astăzi „că-i primejdie mare să împrumuți vecinelor foc că lupoaica atâta-i trebe’ să-ți deie foc la casă”.

Referitor la această interdicție de „a împrumuta focul” sau de „a scoate cărbuni din casă”, Ion Ghinoiu arată că, potrivit credințelor populare, în perioada de înmulțire „lupoaicele umblă prin curțile oamenilor spre a găsi un cărbune lepădat în gunoi, pe care dacă-l mănâncă rămân grele“; „apucând lupii cărbuni sau altceva, se prăsesc“; „dacă lupoaicele găsesc cărbuni în gunoi, se cățelesc“; „cu deosebire la Treisfetite şi Stretenie, grija este aşa de mare că se crede că în nopțile acestor zile nu e lupoaică să nu-i dea piciorul prin sat să fure cărbuni din gunoi, că dacă nu fură rămâne stearpă“. „Suntem aici în prezența unor reprezentări spirituale de un rar arhaism: focul, simbolizat de cărbunii aruncați o dată cu cenușa şi gunoiul din casă, este principiul masculin fără de care lupoaicele rămân sterile.

Lupul reprezintă o excepție în rândul animalelor sălbatice, care, indiferent de mărimea, puterea şi cruzimea lor în stare de sălbăticie, pot fi îmblânzite, dresate şi aduse pentru a fi văzute sub cupola circului. Lupul preferă însă să moară de foame sau în luptă pentru câștigarea prăzii, decât să renunțe la libertate pentru a trece prin cercul de foc, să sară la comandă sau să facă alte exhibiții ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Acesta este și motivul pentru care lupul, temut şi îndrăgit în egală măsură, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificat şi ales totem de către strămoșii autohtoni ai românilor, geto-dacii.

Merită să afli și despre

Sugestii: