Cântecul Bradului în cadrul ceremonialului funerar

|
53 vizualizări

În spiritualitatea tradițională românească, bradul este elementul vegetal prezent în obiceiurile care marchează cele mai importante momente din viaţa omului: nașterea, nunta și înmormântarea.

Ca semn al nemuririi spirituale, bradul ocupă un rol important în economia sacrului, idee susținută de etnologul Romulus Vulcănescu în lucrarea Coloana cerului (1972), care considera că bradul este „arbore cosmic şi arbore terestru, arbore al vieții şi arbore al morții, arbore al norocului şi arbore al nenorocirii, arbore benign şi arbore malign (…) arbore cosmogonic, teogonic şi antropogonic totodată”.

În lirica populară românească cu temă funerară se întâlnesc, pe lângă bocete şi lamentații, unele cântări ceremoniale printre care şi cea „a bradului”, neatestată la alte popoare europene. Asemenea mortului, bradului îi sunt adresate emoționante cântece rituale, în contexte rituale bine definite: la aducerea lui din pădure, de la intrarea în sat, până la casa celui decedat; după împodobirea bradului; pe drum, după plecarea cortegiului funerar spre cimitir; la apropierea celui decedat de cimitir; în timpul înălțării şi fixării bradului la mormânt.

Cântecul Bradului este întâlnit într-o arie etnografică ce cuprinde Oltenia de Nord-Vest, Banatul de Munte, Țara Hațegului și Ținutul Pădurenilor din județul Hunedoara, bazinul Mureșului mijlociu cu prelungiri pe văile Ampoiului şi Arieșului Mare. Ținând cont de fiecare zonă etnografică, pot fi întâlnite diverse variante ale acestui cântec ritualic, puțin diferite și nuanțate.

Una dintre cele mai cunoscute variante ale Cântecul Bradului ne este oferită de către Constantin Brăiloiu, apreciatul etnomuzicolog român, care în anul 1936 a publicat textele a 13 cântece rituale funebre specifice județului Gorj sub denumirea „Ale mortului din Gorj”, culese de la femeile care cunoșteau acest repertoriu și care practicau această datină:

«Bradule, bradule, / Cin' ţi-a poruncit / De mi-ai coborât /De la loc pietros / La loc mlăștinos; / De la loc cu piatră / Aicea la apă? / - Mi' mi-a poruncit / Cine-a pribegit, / Că i-am trebuit, / Vara de umbrit, /I Iarna de scutit / La mine-a mânat / Doi voinici din sat / Cu părul lăsat, / Cu capu legat, / Cu roua pe faţă, / Cu ceața pe brațe, / Cu berde la brâu, / Cu colaci de grâu, I Cu securi pe mînă, I Merinde de-o lună. / Eu, dacă ştiam, / Nu mai răsăream; / Eu, de-aş fi ştiut, / N-aş mai fi crescut. / Şi ei au plecat / Din vărsat de zori, / De la cântători; / Şi ei au umblat, / Văile cu fagii / Şi munţii cu brazii, / Până m-au găsit, / Bradul cel pocit. /Pe min' m-au ales / Pe izvoare reci, / Pe ierburi întregi, / Pe cracă uscată, / De moarte lăsată. / Ei, când au venit, / Jos au hodinit, / Au îngenunchiat / De-amândoi genunchi / Şi s-au închinat; / Iară s-au sculat, / Cu securi-au dat, / Jos m-au doborât,/ M-au pus la pământ. / Şi ei că m-au luat / Tot din munţi în munţi, / Prin brădui mărunţi; / Tot din văi în văi, / Prin brazi mărunței. / Dar ei nu m-au luat / Ca pe alte lemne / Şi ei că m-au luat / Tot din vale-n vale, / Cu cetina-n vale, / Să le fiu de jale; / Cu poale lăsate / A jale de moarte. / Eu, dacă ştiam, / Nu mai răsăream; / Eu, de-aş fi ştiut, / N-aş mai fi crescut. / Când m-au doborât,/ Pe min' m-au mințit, / C-au zis că m-or pune / Zână la fântână, / Călători să-mi vină; / Ş-au zis că m-or pune / Tălpoaie de casă, / Să mă șindilească / Cu șindilă trasă. / Dar ei că m-au pus, / La mijloc de câmp, / La cap de voinic, / Câinii să-i aud / A lătra pustiu / Şi-a urla muțiu; / Şi să mai aud / Cocoșii cântând, / Muieri mimăind / Şi preoți cetind. / Ploaia să mă ploaie,/ Cetina să-mi moaie; / Vântul să mă bată, / Cetina să-mi cadă; / Ninsoarea să ningă, / Cetina să-mi frângă. / Eu, dacă ştiam, / Nu mai răsăream; / Eu, de-aş fi ştiut, / N-aş mai fi crescut. / Ei, când m-au tăiat, / Ei m-au îmbunat I Că ei mă sădesc, / Nu mă secuiesc. / Şi ei m-au mințit, / Că m-au secuit, / Jos la rădăcină / Cu fum de tămâie; / Mai pe la mijloc, / Chiţi de busuioc, / Tot milă şi foc; / Sus la crângurele / Chiţi de ocheşele, / Tot milă şi jele. / Eu, dacă ştiam, / Nu mai răsăream; / Eu, de-aş fi ştiut, / N-aş mai fi crescut ».

Atunci când se aşează bradul la căpătâiul mortului, se cântă: «Sus bradule, sus, / Sus către apus, / Că la răsărit / Greu nour s-a pus. / Nu-i nour de vânt, / Ci-i de pământ, / De țărână nouă I Neatinsă de rouă. / Pe unde-am umblat / Rea jale-am lăsat. / Pe unde-am bătut / Rea jale-am făcut».

Acest cântec ritual a fost descris și de Pop Mihai în lucrarea Obiceiuri tradiționale românești (1999), ca fiind «una dintre cele mai desăvârșite creații ale folclorului nostru (…) poezia este o minunată exprimare, prin simboluri legate de tăierea bradului, a durerii pe care o trezește moartea».

Referitor la acest cântec ritual, în lucrarea Simbolismul Bradului în practicile funerare din Oltenia, Loredana Ilin-Grozoiu arată că «potrivit textului, suntem în prezența unui ceremonial complex, care dezvăluie modul în care doi voinici din sat pleacă în pădure, înainte de revărsatul zorilor, pentru a găsi un brad, cu creanga uscată, „pe moarte lăsată”, pentru a-l planta la mormânt, la capul tânărului decedat.

Tăierea bradului se face în împrejurări bine stabilite: i se cere iertare, dar este şi mințit în privința scopului tăierii sale, spunându-i că-l fac fie tălpoaie de casă, fie zână la fântână. Bradul trebuie adus până în sat în aşa fel încât să nu atingă pământul cu crengile, iar la intrarea în sat, tinerii sunt întâmpinați de un grup de zoritoare, care însoțesc alaiul până la casa celui decedat, cântând versurile redate mai sus.

Gestul doborârii bradului, surprins în acest cântec ritual, nuanțează opoziția viață-moarte şi reprezintă un simbol al destinului a două elemente înfrățite. Este vorba despre o înfrățire între ființa bradului şi cea a omului, care simbolizează elevația, fiindcă prin acest gest, umanul se apropie până la identificare de un element care aparține axei Universului (Cosmosului)».

Merită să afli și despre

Sugestii: