Gligore Pop a lui Sandu Anii – meșterul fluierelor „cu cântec” de la Hodac

|
18 vizualizări

Născut în anul 1917 în Hodac, județul Mureș, Gligore Pop a lui Sandu Anii a fost și este recunoscut ca unul dintre cei mai talentați fluierari din Hodac, fiind contemporan cu Emil Pralea și lucrând adesea împreună cu acesta, dar și cu alți fluierari renumiți: Feier Florea Solomnichii, Nicolae Pop, Florea lui Gligore, Florea lui Zene, Mitu lui Grigore, familia Duga și Ion Olteanu Voluntaru.

Deși majoritatea fluierelor făurite de Gligore Pop erau ornamentale, la fel ca cele realizate de majoritatea fluierarilor din sat, acesta realiza, pe comandă, și fluiere și cavale cu calități sonore, fiind recunoscut îndeosebi pentru calitatea instrumentelor sale muzicale. Nu de puține ori, din mâinile lui Gligore Pop au ieșit fluiere deosebit de apreciate pentru calitățile lor muzicale și care au fost, ulterior, decorate de Emil Pralea.

Meșterul fluierar a deprins bazele meșteșugului său chiar în sânul familiei, atât tatăl, cât și bunicul acestuia fiind fluierari cunoscuți, aceasta fiindu-le ocupația de bază când nu se aflau pe câmp.

Și familia extinsă a meșterului este una cu tradiție în arta făuririi de fluiere, acesta căsătorindu-se cu fiica cunoscutului fluierar Feier Florea Solomonichii, de la care meșterul a învățat elementele esențiale pentru a obține instrumente muzicale cu o foarte bună rezonanță.

Unul dintre aceste detalii de esență, căruia meșterul îi acorda o foarte mare atenție, era selectarea materiei prime din care se fac fluierele. Lemnul de prun și lemnul de răchită au rămas și astăzi cunoscute ca cele mai bune materiale pentru fabricarea fluierelor. Fluierele făcute din lemn de prun au o rezonanță dură, pe când cele făurite din lemn de răchită, sau „loză” așa cum era cunoscut local, au o rezonanță mai plăcută și mai puternică.

Răchita se taie toamna, când lemnul este tare. Meșterul o alegea cu atenție, o aducea la dimensiunile pe care urmau să le aibă fluierele și o ducea acasă, unde lua coaja de pe bucățile de lemn folosind un cosor.

Ulterior, meșterul fixa fiecare piesă într-un butuc de lemn și le găurea cu un sfredel, lăsându-le mai apoi la uscat. După uscare, fiecare piesă era din nou curățată în interior cu un sfredel de o altă dimensiune, în funcție de mărimea dorită pentru interiorul fluierului. Fluierele erau apoi rase cu un cosor și subțiate cu o „cuțitoaie” (unealtă așchietoare formată dintr-o lamă ascuțită de oțel cu două mânere la capete, folosită în tâmplărie, dogărie, tăbăcărie etc. pentru cioplit, curățat, îndreptat, răzuit). În final, meșterul realiza „vreana” cu o daltă și un cuțit foarte ascuțit și punea dopul fluierului.

După finalizarea corpului fluierului, meșterul realiza găurile fluierului, cu mare atenție, pentru a oferi acestora calitățile muzicale pentru care era recunoscut.

În tinerețe meșterul obișnuia, când era tânăr, să dea pe fluiere cu zeamă de var sau cu zeamă din scoarță de soc. Pentru o vreme, acesta se rezuma la șlefuitul fluierului, obținând fluiere albe, așa cum se făceau în vremurile străvechi.

În cea de-a doua parte a vieții, meșterul a lucrat fluiere băițuite cu o culoare de fond roșie, albastră sau neagră, pe care mai apoi le ornamenta cu motive geometrice.

Merită să afli și despre

Sugestii: