Mănăstirea Crasna, Prahova - trei secole de rugăciune și tradiție
Mănăstirea Crasna se află în satul Schiulești, comuna Izvoarele, județul Prahova, pe valea pârâului Crasna, în apropierea confluenței acestuia cu râul Teleajen. Așezământul este retras într-o zonă împădurită, la poalele muntelui Ursoaia, la vest de satul Schiulești și de vechiul drum care lega Vălenii de Munte de Mănăstirea Cheia și, mai departe, de Brașov.
Ansamblul istoric păstrează trei construcții principale, dispuse succesiv de la vest spre est: turnul-clopotniță, agheasmatarul și biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”. Acestora li s-au adăugat, începând din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, biserica nouă și clădirile necesare dezvoltării vieții monahale.
Istoricul Mănăstirii Crasna
Moșia Schiulești este amintită documentar în anul 1694, când moșnenii au vândut jumătate din proprietate spătarului Mihai Cantacuzino. În vechile surse cartografice, așezarea apare în apropierea satelor Izvoarele și Homorâciu, într-o zonă traversată de râurile Teleajen și Crasna. La mijlocul secolului al XIX-lea, Schiulești era un sat de mici dimensiuni, a cărui vatră se dezvoltase spre vest, pe valea Crasnei.
Prima atestare documentară a schitului datează din anul 1745. Un act de donație întocmit atunci arată că în această parte a localității exista un schit de călugări, cu biserică din lemn. În document, așezământul era legat de Izvorel, vechea denumire a așezării din secolul al XVIII-lea în vecinătatea căreia s-a dezvoltat ulterior Mănăstirea Crasna.
În anul 1822, polcovnicul Panca a solicitat mijlocirea necesară pentru obținerea binecuvântării episcopului Buzăului în vederea construirii unui schit pe moșia Izvoarele, din plaiul Teleajenului. Inițiativa s-a concretizat începând din 1824, când polcovnicul Panca și postelnicul Constantin, numit și Dinu Potlogea, fiul preotului Radu Potlogea din Izvoarele, au început ridicarea unei biserici din zid.
Construirea lăcașului s-a desfășurat în contextul tulburărilor care au urmat mișcării conduse de Tudor Vladimirescu. Potrivit „Cărții de aur” a mănăstirii, locuitorii din Izvoarele se refugiaseră în timpul acelor evenimente pe muntele Ursoaia, unde își ridicaseră adăposturi pentru familii și animale. După încetarea tulburărilor, Constantin Potlogea, proprietarul muntelui, i-a îndemnat să rămână în zonă și să întemeieze o nouă așezare. Pentru aceasta era necesară și construirea unei biserici.
Lucrările au durat patru ani. Biserica a fost închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena și a fost construită din bolovani de râu și cărămidă, cu ziduri masive. Sfințirea a avut loc la 6 mai 1828 și a fost săvârșită de episcopul Chesarie al Buzăului, care a îndemnat la reînființarea obștii monahale. Pentru câteva decenii, așezământul a fost cunoscut sub denumirea de Schitul Izvoarele.
Nu s-a stabilit dacă biserica din zid a fost construită chiar pe amplasamentul vechii biserici din lemn. Clarificarea acestei succesiuni ar necesita cercetări arheologice în incinta mănăstirii.
Primul stareț a fost ctitorul Constantin Potlogea, care s-a călugărit cu numele Chesarie. Acesta și-a donat întreaga avere schitului: aproximativ 200 de pogoane de teren arabil, fânețe, pășuni, livezi, vie, muntele Ursoaia, clădiri, hanuri, cârciumi, mori și o piuă. Tot el a construit primele chilii din lemn. Prin donațiile primite ulterior, schitul a ajuns să dețină terenuri și proprietăți în Izvoarele, Măneciu și Teișani, vie la Valea Călugărească și mai mulți munți, între care Izvoarele, Bobu, Ursoaia și Babeș.
Pomelnicul original al bisericii, scris în 1828 cu caractere chirilice și păstrat în mănăstire, cuprinde numele celor care au contribuit la construirea și întreținerea așezământului. Documentul consemnează ierarhi, stareți, ieromonahi, schimnici, monahi, preoți de mir, frați și donatori laici, constituind o mărturie importantă despre obștea și susținătorii schitului.
Biserica a fost zugrăvită în anul 1834. Inscripțiile din proscomidie îi menționează pe Costache Eladie și pe Toma, fiul său. Pictura prezintă asemănări cu cea a bisericii Mănăstirii Cheia și cu pictura vechii mănăstiri din Vălenii de Munte.
Catapeteasma a fost sculptată în lemn de tei și aurită, fiind atribuită unui atelier din Viena. Unele surse plasează realizarea ei în anul 1834, însă mai multe dintre icoanele care o compun poartă inscripția 1853, ceea ce indică posibilitatea unei datări mai târzii.
O catagrafie întocmită la 4 octombrie 1862 descria biserica zugrăvită integral în interior, pardosită cu scânduri de brad și având o turlă deasupra naosului. Învelitoarea din șindrilă era deja veche, iar micul amvon se afla într-o stare de degradare. Același document menționa clopotnița cu gang de zid și partea superioară din lemn, în care se aflau trei clopote și o toacă din fier.
După secularizarea averilor mănăstirești din 1864, schitul a intrat într-o perioadă de declin. Așezământul, cunoscut până atunci sub numele Izvoarele, a devenit metoc al Mănăstirii Cheia și a început să fie numit Schitul Crasna.
Între anii 1865 și 1868, reprezentanții schitului au purtat o amplă corespondență cu Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și cu Prefectura Județului Prahova în vederea reparării bisericii. Învelitoarea se degradase atât de mult, încât apa pătrundea în interior, amenințând tencuiala și tavanul turlei. Lucrările au fost executate în 1868, sub supravegherea autorităților, fiind consemnate ca realizate temeinic.
În anul 1916, schitul a fost prădat de deținuți evadați din Ocnele Slănicului. În 1920, chiliile și stăreția au fost distruse de un incendiu, odată cu o parte a arhivei. Pierderea documentelor explică informațiile reduse despre intervențiile și evenimentele petrecute în această perioadă.
În 1922, dependența față de Mănăstirea Cheia a încetat, iar Schitul Crasna a redevenit o obște independentă. Cinci ani mai târziu, arhitectul Sterie Becu a întocmit un deviz pentru repararea bisericii și a turnului-clopotniță. Erau necesare refacerea tencuielilor, pardoselilor, ferestrelor pridvorului și învelitorii, precum și intervenții asupra soclului și fațadelor. Fondurile au fost solicitate în repetate rânduri, în anii 1931, 1932, 1935 și 1939, dar lucrările nu au fost executate. Cutremurul din 1940 a găsit construcțiile istorice într-o stare precară.
În perioada 1940-1946, biserica a fost pardosită cu scânduri de stejar și acoperită cu șindrilă, iar între anii 1953 și 1958 s-au desfășurat unele dintre cele mai ample lucrări de până atunci. Biserica a primit din nou o învelitoare din șindrilă de stejar, au fost refăcuți stâlpii dintre pronaos și naos, a fost montată o pardoseală din marmură și au fost construite două sobe de teracotă. În exterior s-a amenajat un trotuar cu rigolă pentru evacuarea apei. Turnul-clopotniță a fost tencuit și acoperit cu șindrilă.
După finalizarea acestor lucrări, biserica a fost resfințită la 9 noiembrie 1958 de episcopul-vicar patriarhal Teoctist Botoșăneanul, viitorul patriarh Teoctist.
În anul 1964 au fost propuse noi reparații, îndeosebi la acoperiș, însă documentele păstrate oferă informații contradictorii. Direcția Monumentelor Istorice a constatat că biserica fusese restaurată recent și se găsea într-o stare bună. Lipsa rapoartelor de execuție indică faptul că lucrările solicitate atunci nu au mai fost realizate.
Lucrările de restaurare și consolidare
În 1975 a fost aprobat un proiect de intervenție asupra bisericii, turnului-clopotniță și agheasmatarului. Pentru biserică au fost prevăzute înlocuirea învelitorii degradate și consolidarea șarpantei, iar pentru agheasmatar, refacerea învelitorii din tablă galvanizată. Proiectul inițial prevedea și realizarea unei uși în altar, însă această intervenție nu a fost avizată.
În același an a fost aprobat un proiect pentru alimentarea cu apă a schitului. Acesta prevedea captarea a două izvoare aflate la aproximativ un kilometru în amonte, construirea unui rezervor de 50 de metri cubi și realizarea unei rețele de distribuție pentru bucătării, locuințe, agheasmatar și hidranții de incendiu și grădină. Înaintea acestei intervenții, apa era scoasă dintr-un puț cu o adâncime de peste 60 de metri.
Cutremurul din 4 martie 1977 a provocat fisuri în absidele laterale, în absida altarului și în partea superioară a fațadei vestice. Lucrările de consolidare au fost realizate în anul 1981 și au cuprins introducerea unor centuri perimetrale din beton armat, montarea tiranților, solidarizarea zidăriei cu plase metalice, coaserea crăpăturilor și injectarea fisurilor. Au fost refăcute și tencuielile exterioare, cornișele, unele elemente ale șarpantei și învelitoarea.
În anul 1983 a fost amenajat accesul secundar din partea sudică a altarului. În aceeași perioadă sau după consolidare a fost deschisă o fereastră în nișa proscomidiei, intervenție care a dus la pierderea unei părți din scena „Vedenia Sfântului Petru din Alexandria”.
Pictura murală se afla, la mijlocul anilor 1980, într-o stare gravă de conservare. Infiltrațiile produse în perioada în care acoperișul fusese degradat afectaseră structurile din lemn ale bolților, tavanelor și turlei. Stratul pictural prezenta desprinderi, exfolieri și lacune întinse, iar unele curățări anterioare, executate de persoane nespecializate, compromiseră parțial culoarea originală.
Proiectul de conservare și restaurare întocmit de pictorii restauratori Ion Neagoe și Gabriela Stoian a primit aviz favorabil în 1986. Lucrările au cuprins consolidarea culorii și a stratului suport, extragerea și replantarea picturii de pe plafonul pronaosului, îndepărtarea depunerilor și a mortarelor necorespunzătoare, chituirea fisurilor, injectarea desprinderilor și integrarea lacunelor. O nouă intervenție asupra picturii a fost realizată în perioada 1991-1992.
În toamna anului 1990 a fost pusă piatra de temelie a bisericii noi, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Lăcașul a fost sfințit la 18 octombrie 1998 de patriarhul Teoctist. În același interval au fost construite noi chilii și clădiri destinate vieții monahale.
În anul 2001, la propunerea patriarhului Teoctist, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei și Dobrogei a transformat Schitul Crasna în mănăstire. Între anii 2010 și 2017 au fost refăcute învelitorile bisericii vechi, turnului-clopotniță și agheasmatarului. Pentru nava bisericii s-a folosit tablă de cupru, iar pentru turlă, pridvor, clopotniță și agheasmatar, tablă zincată vopsită, montată sub formă de solzi.
Arhitectura Mănăstirii Crasna
Cele trei componente istorice sunt așezate succesiv pe direcția vest-est. Turnul-clopotniță se găsește aproximativ pe axul median al bisericii, iar agheasmatarul este situat între cele două construcții, ușor deplasat spre sud. Tot la sud de biserică se află vechiul cimitir, în care au fost aduse cruci cu inscripții chirilice din apropierea mănăstirii. Aici se găsesc și mormintele unor monahi legați de istoria așezământului.
Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” are plan treflat și este alcătuită din altar, naos, pronaos și pridvor. Deasupra naosului se înalță o singură turlă. Zidurile portante, construite din piatră de râu și cărămidă, au o grosime de aproximativ 90 de centimetri.
Pridvorul era inițial deschis, după cum arată tabloul votiv de deasupra intrării în pronaos. Ulterior, spațiul a fost închis. Această transformare este indicată și de grosimea mai redusă a zidurilor pridvorului și de forma ferestrelor, mai late decât cele ale corpului principal al bisericii și încheiate în arce semicirculare.
Fațadele păstrează brâuri decorative, cornișe, ancadramente și elemente din piatră cu inscripții istorice. Ferestrele corpului principal sunt înguste și alungite, cu moloane din piatră integrate în zidărie.
Bolțile, tavanele și turla au structuri din lemn, peste care au fost fixate șipci și împletituri din nuiele, acoperite apoi cu mortar. Turla de deasupra naosului constituie un exemplu reprezentativ pentru tradiția locală a construcțiilor realizate în cadre din lemn. Pandantivii sunt zidiți din cărămidă și includ mici goluri în care au fost montate oale ceramice cu rol acustic. Pentru acoperirea absidelor au fost folosite românate radiale.
Catapeteasma, sculptată în lemn de tei și aurită, păstrează icoane din secolul al XIX-lea. Pictura murală originală, realizată în tehnica frescă, s-a păstrat în întregul interior, deși a fost afectată de degradări și de restaurările succesive.
Turnul-clopotniță are la bază o zidărie din cărămidă, cu rol de protecție și rigidizare a structurii din lemn. În interiorul structurii exterioare se află un al doilea sistem de cadre din lemn, organizat pe două niveluri, ultimul fiind destinat clopotelor.
Agheasmatarul este o construcție de dimensiuni reduse, amplasată între biserică și clopotniță. Ridicarea sa a început probabil în 1865, iar inscripția păstrată pe parapet indică anul 1869 ca posibil moment al încheierii lucrărilor. O altă inscripție amintește o intervenție sau o donație realizată în 1883 ori 1889.
Personalități legate de Mănăstirea Crasna
Istoria mănăstirii este legată de postelnicul Constantin Potlogea, devenit monahul Chesarie, care a finanțat construirea bisericii și și-a donat averea așezământului, precum și de polcovnicul Panca, participant la inițiativa ctitoricească.
Un rol important l-a avut episcopul Chesarie Căpățână al Buzăului, care a sfințit biserica în 1828 și a sprijinit formarea obștii monahale. Activitatea sa a fost legată de dezvoltarea învățământului, a tiparului și a artelor bisericești din Eparhia Buzăului. În cei 21 de ani de episcopat au fost ridicate pe teritoriul eparhiei 104 biserici din zid și cel puțin 45 de biserici din lemn.
Între stareții care au contribuit la continuitatea așezământului s-au numărat Silvestru, ieromonahul Nicon Covrig, stareț între anii 1922 și 1939, protosinghelul Ilarie Stănescu, care a condus obștea între 1940 și 1953, și ieromonahul Damaschin Duru, stareț între 1954 și 1963.
Mănăstirea a devenit, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, un loc de formare pentru numeroși clerici care au ajuns ulterior ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Printre aceștia s-au aflat Galaction Stângă, stareț al așezământului între 1981 și 1996 și ulterior episcop al Alexandriei și Teleormanului, Teofan Savu, devenit mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Sebastian Pașcanu, stareț între 1996 și 1998 și ulterior episcop al Slatinei, Teodosie Petrescu, arhiepiscop al Tomisului, Ambrozie Meleacă, episcop al Giurgiului, și Ciprian Spiridon, arhiepiscop al Buzăului și Vrancei.
Patrimoniul mobil al Mănăstirii Crasna
Mănăstirea păstrează un inventar important de tipărituri, manuscrise și documente. Cărțile de cult provin în majoritate din perioada 1810-1847, cea mai veche fiind o „Tâlcuire a Sfintei Evanghelii” din anul 1740, legată în scoarță din pânză acoperită cu piele. Însemnările de pe aceste volume cuprind informații despre viața obștii și despre diferite momente din istoria așezământului.
Patrimoniul mănăstirii cuprinde antimise, cruci și icoane din secolul al XIX-lea, valoroase prin tehnica picturii, sculptura și bogăția decorului. Stranele, jilțurile arhierești, praporii și tetrapozii proveniți de la Crasna au intrat în patrimoniul muzeal național. Începând din anul 1996, o parte dintre aceste obiecte au fost expuse la Muzeul Țăranului Român din București, în sala „Reculegere”, amenajată de Horia Bernea.
Hramurile și pelerinajele la Mănăstirea Crasna
Mănăstirea Crasna este o mănăstire de călugări. Biserica veche are hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, prăznuit la 21 mai, iar biserica nouă este închinată „Acoperământului Maicii Domnului”, sărbătorit la 1 octombrie. Așezământul îl are ca ocrotitor și pe Sfântul Proroc Ilie, prăznuit la 20 iulie.
Amplasarea retrasă, pe valea Crasnei, între păduri și în apropierea muntelui Ursoaia, a favorizat păstrarea caracterului monahal al locului și dezvoltarea unei comunități de credincioși care se adună aici cu prilejul hramurilor.
Cum ajung la Mănăstirea Crasna
Mănăstirea este situată în satul Schiulești, comuna Izvoarele, județul Prahova, la aproximativ 50 de kilometri de Ploiești. Accesul se face din drumul care leagă Vălenii de Munte de Cheia, continuând spre vest pe valea Crasnei. Ultima parte a traseului străbate zona împădurită din apropierea muntelui Ursoaia.
Bibliografie
- Leca, Lucia; Murea-Matache, Florentina; Manolescu, Mihai, „Mănăstirea Crasna. Aspecte privitoare la evoluția ansamblului istoric”, în Acta Pangratia. Istorie și patrimoniu ecleziastic, II, 2024, pp. 327-345.
- Pavlov, Petru, Călăuza istorică despre sfintele mănăstiri și schituri ale județului Prahova, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1939.
- Brătulescu, Victor, „Biserici din Prahova”, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, aprilie-iunie 1939.
- Lahovari, George Ioan, „Homoriciurile”, în Marele Dicționar Geografic al României, vol. III, Stabilimentul Grafic J. V. Socecu, București, 1900.
- Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Mănăstirea Crasna; Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
- Arhiva Institutului Național al Patrimoniului, Fond Direcția Monumentelor Istorice, dosarele privitoare la Schitul Crasna, lucrările de reparație, consolidare și restaurare din perioada 1953-1986.
Știi mai multe despre Mănăstirea Crasna, Prahova - trei secole de rugăciune și tradiție? Spune și altora!