Cula Sultănica din Șuici, Argeș
Cula Sultănica din Șuici a făcut parte dintr-un ansamblu boieresc ridicat în satul Șuici, județul Argeș, împreună cu capela curții boierești, biserica cu hramul „Sfântul Nicolae”. Monumentul a fost una dintre cele mai vechi și reprezentative cule din zonă, fiind consemnat documentar încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Evoluția sa a reflectat atât prosperitatea domeniului boieresc, cât și degradarea accentuată survenită în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Prima atestare documentară a localității Șuici a fost consemnată la 1 septembrie 1501, într-un document emis de Radu cel Mare, prin care jupanului Badea din Șuici îi era întărită stăpânirea asupra munților Comarnicul, Pleșeștii, Ciorecul și Voiceștii.
Fiii lui Badea, Șuică și Dragomir, au devenit mari proprietari și au ocupat importante dregătorii. Șuică a fost mare vornic între 3 noiembrie și 5 decembrie 1509 și a participat ulterior la luptele purtate de Radu de la Afumați împotriva turcilor. Dragomir a fost mare sluger în perioadele ianuarie – 10 august 1519 și aprilie – august 1525, fiind totodată ctitorul primei biserici din Cepari, astăzi dispărută.
În anul 1549, schimburile comerciale ale satului Șuici cu Brașovul atinseseră valoarea de 400 de florini, fapt care ilustra importanța economică a localității.
Înainte de 1746, căpitanul Ștefan Balotă a construit cula din Șuici, cunoscută ulterior sub numele de Cula Sultănica.
În 1746, cu prilejul călătoriei sale prin această zonă, mitropolitul Neofit a fost găzduit în casele lui Ștefan căpitan Balotă, pe care le-a descris ca fiind mari, construite din piatră și prevăzute cu o „culă de zid naltă pentru pază”.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea a fost construită capela curții boierești, biserica „Sfântul Nicolae”, ctitorită de Iane Brătianu șetrarul, existând însă posibilitatea ca lăcașul să fie mai vechi.
La începutul secolului al XX-lea, cula se afla în proprietatea profesorului Constantin Miculescu, căsătorit cu o descendentă a familiei Brătianu. Tot în această perioadă a fost construit cavoul familiei Miculescu.
În 1948, proprietatea a fost naționalizată, fiind preluată de la Violeta Adrian, fiica profesorului Constantin Miculescu.
În 1970, la inițiativa medicului veterinar Ioan Ionescu și a soției sale, profesoara Ileana Luca, cula a fost transformată în muzeu sătesc.
În 1980, muzeul a fost desființat, moment care a marcat începutul degradării monumentului. În același an, arhitectul Alexandru Mulțescu, împreună cu fiul său Andrei, a realizat releveul culei.
În 1992, Direcția Monumentelor Istorice a comandat primul proiect de restaurare, iar în 1999 a fost elaborat un al doilea proiect. Compararea releveelor reactualizate a evidențiat degradările tot mai accentuate ale monumentului.
Odinioară, întregul domeniu al culei fusese prosper și locuit de proprietari. După anul 1990, procesul de degradare s-a accentuat din cauza dezinteresului deținătorilor, iar monumentul a ajuns în stare de ruină.
Arhitectura culei
Cula era alcătuită din două niveluri.
Accesul principal la parter se făcea prin parterul foișorului. Din holul prevăzut cu scară de lemn se intra într-o încăpere de mari dimensiuni. În partea stângă se afla o încăpere mai mică, iar înainte se deschidea o cameră care își păstrase boltirea în leagăn.
Același tip de boltire se regăsea și în încăperea alungită, cu acces din exterior, amplasată în continuarea acestei odăi. Între cele două încăperi boltite existau două arce dublouri, dintre care unul era vizibil în prima încăpere, iar cel de-al doilea fusese acoperit de zidăria care despărțea cele două spații. Aceste dublouri aveau rolul de a consolida bolta și de a susține pereții tindei de la etaj.
Pe fațada sudică a culei se afla un portic alcătuit din trei arce.
Din corpul principal se dezvolta, spre mijlocul peretelui vestic, o aripă perpendiculară. Parterul acesteia nu comunica cu parterul corpului principal. Aici se aflau o bucătărie cu acces direct din exterior, o încăpere mai mare, care putea îndeplini rolul de sufragerie și în care era amplasată o a doua scară către etaj, precum și o încăpere mai mică situată la extremitatea vestică.
Organizarea etajului
Etajul era accesibil prin scara principală din foișor. Acesta avea trei deschideri arcuite și era prevăzut cu mai multe guri de tragere. Din foișor se pătrundea într-o tindă-coridor orientată spre vest, a cărei ușă putea fi blocată, în caz de primejdie, cu un drug care glisa în zidărie.
Corpul principal al etajului era organizat în jurul a patru odăi, două orientate spre sud și două spre nord. Încăperile dinspre nord aveau o compartimentare simplă, în timp ce odaia din sud-est se prelungea peste foișorul sudic. Pragul către acest foișor era foarte înalt. Ultimii proprietari amenajaseră aici o capelă, închisă cu două porți din fier forjat.
Odaia mai mică din colțul sud-vestic își păstrase boltirea originală și era prevăzută cu o sobă de zid decorată cu colonete din lemn.
Tinda făcea legătura cu aripa vestică a construcției. Aceasta cuprindea o încăpere mare amplasată lângă corpul central, în peretele căreia se păstrau guri de tragere pentru arme cu cremene. În capătul vestic al încăperii pornea scara care făcea legătura cu parterul, iar la extremitatea aripii se afla o încăpere utilizată drept baie.
Întreaga construcție era acoperită de o combinație de acoperișuri învelite cu șiță, care conferea monumentului o imagine unitară și armonioasă.
Prin vechimea sa, prin descrierea consemnată de mitropolitul Neofit în anul 1746 și prin păstrarea elementelor specifice unei locuințe fortificate — foișorul cu guri de tragere, bolțile, porticul cu trei arcade, sistemele de închidere și organizarea spațiilor — Cula Sultănica din Șuiei a reprezentat unul dintre cele mai importante monumente ale arhitecturii boierești din Argeș, alături de capela curții boierești care completa ansamblul istoric.
Știi mai multe despre Cula Sultănica din Șuici, Argeș? Spune și altora!