* Învierea și Prohodul lui Iisus, de Maria Prodan, a fost clasat în Patrimoniul Cultural Naţional ca tezaur, în anul 2017, la Muzeul Național al Unirii - Alba Iulia.
Ce înseamnă? E bine să știi că ...
Căluşul
(Etnografie - Tipuri)
=
Obicei de Rusalii; conform unei credinţe consemnată în Vâlcea, jucătorii cetelor cred că ei se închină „la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci lumea”; în Banat, aceste zâne sunt în număr de 9, câţi căluşari sunt în ceată, fiecare având nume deosebit; de asemenea, tot acolo se crede că jocul căluşarilor ar fi „cel mai plăcut miluitelor” (zânelor, sfintelor); în zona Alba-Iulia, locuitorii cred că patroana acestor zâne este Irodeasa, crăiasa lor, căreia îi aruncă, ca gest de bună primire, prima îm…
Obicei de Rusalii; conform unei credinţe consemnată în Vâlcea, jucătorii cetelor cred că ei se închină „la trei zâne lăsate de Dumnezeu a poci lumea”; în Banat, aceste zâne sunt în număr de 9, câţi căluşari sunt în ceată, fiecare având nume deosebit; de asemenea, tot acolo se crede că jocul căluşarilor ar fi „cel mai plăcut miluitelor” (zânelor, sfintelor); în zona Alba-Iulia, locuitorii cred că patroana acestor zâne este Irodeasa, crăiasa lor, căreia îi aruncă, ca gest de bună primire, prima îmbucătură şi întâiul pahar de băutură; practicarea jocului tocmai în săptămâna Rusaliilor, când ielele sunt cele mai active şi deci vătămătoare, confirmă legătura dansului cu ele; de remarcat că la meglenoromâni şi la bulgari, ceata se numeşte chiar Rusalii (Rusalci); se pare că, în vechime, căluşarii se străduiau să le semene ielelor şi ca înfăţişare, de aceea în Moldova se îmbrăcau în haine femeieşti, purtau pe cap o cunună împletită din frunze de pelin, ba chiar vorbeau cu glas femeiesc; jocul lor încearcă să semene cu cel al ielelor, considerate ca fiind cele mai iscusite dansatoare; dansul lor este mai cu seamă aerian, întrucât, se spune în Vrancea, „au aripi, se coboară de unde nu se ştie, jucând în săltituri, abia atingând pământul”; acelaşi caracter aerian este trăsătura distinctivă a jocului căluşarilor, observată şi de Dimitrie Cantemir; în zonele Orăştie şi Mărginimea Sibiului, ca şi la meglenoromâni şi bulgari, căluşul se joacă în intervalul dintre Crăciun şi Bobotează, pe când la aromâni se joacă numai de Anul Nou; în sec. al XIII-lea, în Macedonia, se juca de Rusalii; astfel, jocul de Anul Nou din sudul Transilvaniei pare de dată relativ recentă; alunecarea obiceiului de la începutul verii către solstiţiul de iarnă trebuie să fi avut temeiuri mai adânci decât semnificaţia comună cu colindatul de ritual de fertilitate şi decât faptul că aceeaşi ceată practica atât colindatul, cât şi jocul căluşarilor de Rusalii; singura interpretare care armonizează această îmbinare, împărtăşită şi de Mircea Eliade, ar fi virtuţile apotropaice ale calului de un aşa grad ridicat, încât şi ielele se tem de prezenţa lui; obiceiul ar îngemăna deci temutele fiinţe mitologice cu antidotul lor cel mai puternic, tot de natură mitologică, dar în formă cabalină; alături de cele două substraturi cardinale ale jocului, în chip sporadic s-au mai adăugat şi altele de importanţă minoră; astfel, după o credinţă din Vlaşca, cetele de căluşari ar fi „închinate la moşi”, dar coloratura funebră este evident preluată din componenta creştină a Rusaliilor, pomenirea moşilor, însoţită de ofrande pentru cei săraci; veneraţia şi teama sunt în fapt cele două componente ale oricărui cult al fiinţelor sacre, particularitatea, şi până la un punct ciudăţenia, cetei de căluşari rezidând în împrejurarea că ei se tem de iele doar izolat, ca individ, pe când în ceată, dimpotrivă, se simt imuni, atâta timp cât respectă restricţiile mărturisite la jurământul de intrare sau de natură secretă comunicate de vătaf; mai mult, ceata căluşarilor este pe deplin eficientă împotriva relelor pricinuite de iele; dacă se tem şi în ceată de unele locuri deosebit de primejdioase, cum ar fi movilele, răscrucile şi trecerea râurilor, ca unele ce constituie sediul predilect al ielelor, totuşi în celelalte locuri, îndeosebi în gospodăria sătenilor, acestea fug de îndată ce apar căluşarii; chiar când unul din ceată este lovit de iele, ceata îl poate vindeca şi restabili la stadiul său anterior; pe această credinţă se bazează şi o practică curentă de vindecare a celor luaţi din căluş, în timpul jocului în jurul bolnavului culcat la pământ, unul din căluşari, de obicei desemnat de vătaf, cade la pământ, semn că boala pacientului a trecut asupra acestuia şi vindecarea lui va fi mai uşoară; imunitatea cetei, în opoziţie cu vulnerabilitatea insului părtaş al ei, este încă un factor menit să cimenteze coeziunea grupului căluşarilor, cu respectarea strictă a interdicţiilor prescrise de tradiţia îndelungată; cea mai evidentă, şi după unele păreri chiar semnificaţia majoră, se vădeşte cea semnalată de vindecare a relelor cauzate de iele (rusalii); virtuţile curative au fost semnalate şi de o seamă de martori oculari, mai cu seamă în răspunsurile la chestionarul lui N. Densuşianu, dar lipsind datele exacte de natură ştiinţifică, aserţiunile rămân neverificabile; potrivit numeroaselor atestări, ceata căluşarilor poate tămădui pe cei „luaţi din căluş”, după toate indiciile boală de natură nervoasă, înrudită cu sminteala sau chiar cu nebunia; „se crede că au putere a vindeca mai ales boale de nebunie”; „se zice că au putere de a vindeca unele boale care se numesc luatul din căluş”; „au putere să vindece de nebunie”; este cunoscută prea lapidar altă boală pe care o pot vindeca numai căluşarii bănăţeni şi anume îmbolnăvirea „de dorul jocului”; „călucenii” aveau trei jocuri speciale pentru a lecui femeile atinse de această boală cu totul anacronică timpurilor moderne şi ar fi fost peste măsură de instructive procedeele folosite, îmbinate cu mişcările coregrafice, bănuite a respecta principiul similia similibus, poate nespus de graţioase şi în acelaşi timp expresive pentru trăsăturile definitorii ale dansului popular; aceste trei jocuri au rostul de a vindeca femeile „bolnave de dorul jocului” şi se numesc „Zbătuta”, „Sărita” şi „Ciocana”, în care se joacă în cerc împreună cu „bolnava”; se mai adaugă „Ursul”, pe care îl joacă numai vătaful („voivodul”) cu o femeie, apoi „Cioara”, jucată solistic numai de ceauşul cetei şi este un joc imitativ ilariant, „o imitaţie originală a jocului cioarălor, când săr pe câmp, jucându-se”; în fine, se mai adaugă: „celelalte jocuri n-au nume proprii, ci călucenii le zic Căluţul şi Căluceana; figurile sunt însă cu totul deosebite; este o figură, în care joc călucenii cu băieţii mici în braţă, alta numai păşunind nainte în tact”; mai numeroase sunt mărturiile care atribuie căluşarilor şi puterea de a vindeca frigurile; această credinţă a generat pretutindeni practica de a se prinde în hora căluşarilor cei prezenţi, bărbaţi şi mai ales femei şi fete; mai mult, chiar copiii mici sunt luaţi în braţe de căluşari şi jucaţi, în credinţa că oricare dintre aceştia „va fi sănătos, vesel şi apărat de boale”; cei bolnavi erau vindecaţi prin culcarea la pământ şi înconjurarea lor jucând, când erau atinşi cu vârful piciorului de vătaf numai, sau de către toţi din ceată, alteori prin trecerea peste ei, sărindu-i cu picioarele în ritmul jocului, sau prin sărirea lor în poziţie orizontală, căluşarii fiind culcaţi şi sprijiniţi doar în călcâie şi mâini; prin Oltenia s-a mai semnalat practica de a ridica bolnavul pe un covor, dându-l în tărbacă, amintind de faimosul jujeu din Dobrogea şi Muntenia răsăriteană, practicat pentru a feri câinii de turbare; virtutea apotropaică a căluşarilor constituie principalul imbold pentru care sunt primiţi să joace pe la case, căci, potrivit credinţei semnalate în Muscel, cel ce primeşte ceata căluşului va avea noroc şi va fi ferit de boli, iar în Câmpia Transilvaniei erau şi ospătaţi pentru a aduce noroc şi sănătate în acea casă, întocmai ca şi ceata colindătorilor; cu însuşirea apotropaică se împleteşte cea de a doua eficienţă rituală a cetei căluşarilor, de a provoca fertilitatea, belşugul în roade; unii derivă această însuşire din complexul cultului cabalin, în parte confirmată şi prin practica homanului de Sântoader, când fetele şi femeile îşi spală părul cu unele rădăcini sau chiar cu paie din ieslea cailor, invocându-l pe patronul cailor să le dea plete abundente: „Toadere, Sântoadere,/Dă cosiţa fetelor/Cât coada iepelor,/Şi chica flăcăilor/Cât coada cailor!”; trăsătura fertilizatoare nu este specifică numai căluşarilor, cercetările etnografice surprinzând-o ca o însuşire caracteristică tuturor dansurilor cu săbii, energia negativă cu caracter apotropaic îmbinându-se cu cea pozitivă de a asigura prosperitatea fertilităţii; se mai înscriu ca însemne ale fertilităţii şi celelalte aspecte caracteristice ale acestor dansuri: culoarea albă a veşmintelor, înnegrirea obrajilor, zurgălăii de la picioare, bufonul mascat, îndeosebi moartea şi învierea acestuia, alături de încrucişarea rândurilor jucătorilor; de altfel, însăşi săritura în sus, cât mai ridicată, este interpretată ca un indiciu sigur de fertilitate şi ea era cheia ultimă a mişcării coregrafice, după cum afirmă şi terminologia latină a dansului; la căluşarii români, săriturile spectaculoase mai au şi un substrat cultic legat de iele, întrucât ele vor să imite jocurile prin excelenţă aeriene ale acestora; semnificaţia legată de promovarea fertilităţii e mai ascunsă în conştiinţa populară, cel puţin în vremea când s-au întreprins sondările ei, începând de la sfârşitul sec. al XIX-lea, totuşi câteva mărturii o atestă în toată evidenţa ei; cei din Câmpia Transilvaniei primesc ceata căluşarilor ca să le aducă „roade bogate”, după cum, prin Teleorman, corespondentul lui N. Densuşianu notează: „Sătenii se cred obligaţi să-i primească pentru sănătatea şi belşugul acelei case”; pe alocuri, virtuţile lor sunt simţitor sporite, după cum atestă unele credinţe atestate în Teleorman: „Se zice că au puterea a face să dea ploaie şi cine joacă hora cu ei se vindecă de friguri şi e sănătos”; se pare că această însuşire fertilizatoare impune începerea jocului cetei odată cu întoarcerea ciurdei de vite în sat: „La apusul soarelui, când văcăria trebuie să intre în sat, îi ies înainte, joacă jocul obişnuit şi se zice că au început căluşul”; aceeaşi virtute o capătă, în Argeş, şi sarea sacralizată de căluşari prin jocul lor în jurul ei: „Care din oameni joacă căluşarii pune la mijloc un bulgăr de sare şi puţin usturoi verde; sarea se dă apoi la vite, ca să nu se îmbolnăvească şi să se prăsească; usturoiul se păstrează pentru oamenii bolnavi de friguri”; în conformitate cu mentalitatea arhaică, potrivit căreia un rit devine eficient numai dacă este plătit, ceata colindătorilor primeşte un dar obligatoriu, colacul făcut într-un anume fel, altfel urarea din colinde n-ar mai avea nici un efect, iar descântătoarea chiar încheie uneori textul incantatoriu cu aluzia „leac şi babei colac!”, tot astfel căluşarii propagatori de belşug şi sănătate şi alungători ai frigurilor şi ai bolii din căluş trebuie plătiţi; când căluşarii sunt solicitaţi să joace în jurul unui bolnav, plata este sensibil mărită, în concordanţă şi cu efortul coregrafic mult sporit; astfel, corespondentul lui N. Densuşianu din Dolj notifica: „Cine se îmbolnăveşte în săptămâna aceea se zice că e luat din Rusale; se tocmeşte cu căluşarii, pe un galben şi un miel şi băutură, ca să-l scoată din Rusale pe bolnav; bolnavul e pus pe iarbă, la cap i se pune un vas cu apă şi un pui de găină în ea; joacă în jurul bolnavului; la un semnal dat de vătaf, lovesc cu ciomegele oala, o sparg; căluşarul pe care l-a stropit apa din oală cade jos, zicând că l-a luat pe el din Rusale; pe bolnav îl plimbă doi, apoi îl lasă la o parte, zicând că o să se înzdrăvenească; apoi joacă din nou în jurul celui căzut, pentru a-l scula şi pe el”; în Banat, este amintită numai plata în bani, variabilă după poziţia faţă de vătaful cetei, adică mai aproape sau mai departe de vătaf în timpul jocului; dacă se face un joc special pentru unul singur, la cererea acestuia, acesta plăteşte cel mai mult; eficienţa mare a jocului căluşăresc rezidă în caracterul ermetic şi misterios care învăluie ceata; analiza detectează trăsături sacrale în toate aspectele de manifestare, începând cu costumul cu totul deosebit de cel festiv, întrecând cu mult pe cel al cetei colindătorilor, modul de integrare în ceată, cu toată gama riturilor de trecere, apoi prohibiţiile la care sunt supuşi pe timpul jocului, dominante fiind abţinerea de la femei şi respectarea regulilor de comportare, în Oltenia şi Muntenia subliniindu-se şi interdicţia de a fura, teama de răscruci, movile şi ape curgătoare sporesc considerabil aureola rituală a cetei; de aceea, încălcările echivalează cu un sacrilegiu în înţelesul plin al cuvântului şi pedepsele sunt de-a dreptul capitale sau cu urmări catastrofale; cel mai adesea, se crede în Gorj, cel ce calcă legământul devine nebun, adică „înnebuneşte cât timp va trăi”, dar, după alte atestări din Argeş, acesta chiar este sortit să moară; de aceea, cel care din anumite motive vrea să iasă din ceată înainte de expirarea termenului, în vechime 9 ani, mai târziu redus pe alocuri la 3 ani, era supus unui ritual de trecere destul de complicat, cu multe trăsături similare celui de primire în ceată, aşa cum se întâmpla în Mureş; după credinţa celor din Argeş, îndeosebi mutul era supus unor restricţii mai grele, fiindu-i interzis să vorbească în timpul jocului, adică de la răsăritul şi până la apusul soarelui, iar dacă încălca opreliştea, înnebunea sau chiar putea fi omorât de cei din ceată, aceasta fiind în deplină concordanţă cu gradul lui mai ridicat de sacralitate, întrucât el era personajul invulnerabil în faţa ielelor, ca unul ce era mascat, apoi înarmat cu sabie şi în acelaşi timp unul care nu-şi trăda identitatea în faţa lor; se bucura însă şi de unele prerogative, între altele el putea lovi cu sabia pe jucătorii neatenţi: „În timpul când joacă, mutul şade cu sabia în mână şi dacă vreunul greşeşte îl loveşte peste spate, fără a i se cere socoteală; mutul e suveran!”, glăsuieşte o atestare din Olt; puterea vătafului de căluşari de a se eschiva jurisdicţiei legilor curente, atestată şi de D. Cantemir, atât în cazul în care cineva era omorât pentru că smulgea masca vreunuia, cât şi atunci când vreunul murea în lupta dintre două cete, atestă vechimea ancestrală a obiceiului, împreună cu legislaţia specială de grup sacral; cel mai încărcat de atari virtuţi este vătaful, adevăratul pontifex maximus al cetei; el cumulează atribute cu totul tipice unui şef de congregaţie religioasă secretă, unei căpetenii de collusium, după terminologia romană; astfel, el are nu numai puterea de a dispune nestingherit, distribuind sarcinile de toate soiurile, ci şi o seamă de atribuţii sacrale de grad maxim, cel mai adesea secrete; tenacitatea de a nu dezvălui vreun atare secret s-a dovedit atât de puternică, încât până astăzi nu se cunosc o seamă de resorturi ascunse ale jocului care constituiau atribuţiile sacre ale vătafului; se ştie, între altele, că el era posesorul unor formule de incantaţie pe care le rostea la primirea vreunuia în ceată, dar nici unul nu a divulgat măcar una culegătorilor de folclor; cei din ceată se fereau să pătrundă în taina misterelor, mărite de manifestările ciudate ale vătafului, atât la primirea, cât şi la ieşirea din ceată, când el rostea şi un descântec, după cum menţionează informatorii din Mureş: „Numai atât auzăm – hm, hm, că nu era slobod să ştim ce ştie el”; zicătoarea oltenească: „Nu se spune, ca-n căluş!” ilustrează pe deplin ermetismul cetei, caracterul ei de asociaţie secretă cu funcţii cultice şi rădăcini preistorice; atari secrete se transmiteau numai de la vătaf la vătaf, de aceea funcţia aceasta era îmbrăţişată oarecum pe viaţă, cel puţin în vremurile vechi, trăsătură păstrată pe alocuri în Câmpia Transilvaniei până în zilele noastre; astfel, în Mureş, vătaful nu este ales, ci instituit de cel precedent, „care pe patul de moarte l-a condus în secretele şefiei”; de aceea, el nu este obligat să joace, ci doar să supravegheze; Ilarion Cocişiu a mai putut să surprindă, la un bătrân din Târnava Mare, fost căluşar pe la sfârşitul sec. al XIX-lea, credinţa în puterea aproape nelimitată a vătafului; venind o altă ceată de căluşari dinspre Braşov, a avut loc o întrecere, conform obiceiului: „Ighişenii au avut drac mai mare”, căci ceilalţi n-au putut trece hotarul comunei, până ce nu i-a dezlegat vătaful echipei biruitoare în schimbul unui butoi de vin; chiar în sudul Carpaţilor, unde de obicei vătaful este ales, el are prerogative cu eficienţă rituală deosebită de a celorlalţi din ceată; modul cum este organizată şi cum se comportă ceata căluşarilor arată fără echivoc că fiecare jucător este întâi de toate un oficiant în slujba unor puteri superioare, de aceea jocul cetei are în primul rând substanţă sacrală, menită să asigure fertilitatea şi sănătatea colectivităţii; după cum obiceiul care încadrează jocul căluşarilor a rezultat din îmbinarea cultului ielelor cu cultul calului, în mod corespunzător şi jocul căluşarilor se vădeşte o îmbinare între dansul săbiilor şi dansul calului; nu pare verosimilă supoziţia că atare mişcări extraordinare ar fi avut substrat ritual, cultic; poate doar darea peste cap să fie o reminiscenţă dintr-un fel de gest ritual, dat fiind că mişcarea apare des în legende şi basme cu urmări voite, cel mai adesea metamorfozarea în altă fiinţă sau chiar obiect; fiecare din aceste dansuri este atestat pe o arie mai largă în Europa, unele încă din antichitatea îndepărtată, dar sinteza lor se întâlneşte numai în părţile locuite de români, la nordul şi la sudul Dunării, şi poartă pecetea unei originalităţi incontestabile; aria de răspândire coincide în bună măsură cu hotarele teritoriilor locuite de traci în Europa, sugerând cu multă plauzibilitate originea tracă a obiceiului şi jocului; după mărturisirile lui Xenophon din Anabasis, tracii cunoşteau jocul săbiilor, evident înrudit cu cel al căluşarilor de azi, iar arta coregrafică atinsese la ei un grad înalt, de vreme ce dansul amintit fusese pus în scenă cu o măiestrie care a stârnit admiraţia spectatorilor greci; elementele structurale de grad foarte arhaic ale obiceiului pledează pentru o vechime ancestrală, foarte probabil preistorică, vădit preromană; numărul căluşerilor în ceată este fără soţ, 7, 9 sau 11; poartă pantaloni strânşi cu „şinoare” pe picior, precum şi clopoţei sau zurgălăi; ei şi-au luat numele de la figura de cal, care este considerat un demon al sănătăţii şi fecundităţii; în ceea ce priveşte măştile şi raporturile obiceiului cu vechile forţe ale naturii, unii cercetători precizează că, la origine, această mascaradă reprezintă alungarea iernii; în jocul căluşarilor, cel care este îngropat nu este vătaful, ci mutul, personajul caraghios, care se întâlneşte în atâtea obiceiuri de primăvară sau de carnaval (boriţa, cucii, turca); de asemenea, se consideră că dansul acestora se leagă de un cult al calului, după cum cetele de feciori se leagă de un cult al bourului, unul legat de domesticirea calului, cu tot ceea ce a însemnat pentru omenire această achiziţie; celălalt cult este legat de domesticirea boului, dar şi de vânătoare şi păstoritul de munte, cu toate cele implicate în civilizaţiile rezultate din aceste ocupaţii; în ultimă analiză, religiile nu sunt decât proiectarea în ireal (adică în imaginaţie) a structurii fiecărei unităţi sociale; legătura dintre ceata căluşarilor şi cea a junilor este strânsă, cu atât mai mult cu cât ambele sunt cete de juni, formate în vederea iniţierii, al căluşarilor fiind, probabil, un rit de plecare, de depărtare din sat, pentru o perioadă oarecare (perioada iniţierii); pe când al junilor pare un rit de întoarcere, de iniţiaţi, care deci nu mai sunt bouri, cerbi, cai, adică măşti, ci juni gata făcuţi, buni de însurat şi care aduc cu ei pe zeul în cultul căruia au fost iniţiaţi, pentru a asigura buna stare materială şi sufletească a satelor înainte de a se însura şi a ceda locul altora; cele două obiceiuri nu au numai un izvor comun, aceeaşi rădăcină, dar ele au fost cândva, într-o formă mai primitivă, cu foarte mare probabilitate, momentele aceluiaşi obicei: riturile de iniţiere ale junilor; odată cu răspândirea unui cult al calului, contopit apoi în cultul mult mai larg al soarelui, acest rit de plecare a junilor pentru iniţiere s-a legat inevitabil cu calul şi cu cultul acestuia şi al soarelui, încât a fost rupt de contextul lui primitiv şi transformat cu vremea într-un obicei de sine stătător; numai aşa se înţelege de ce căluşarii se îmbracă în femei, nu pentru că ei se consideră iele (zâne), nimic nu este mai absurd pentru un june decât a se face femeie, adică să-şi părăsească bărbăţia, ci, pe de o parte, pentru a simboliza starea vârstei preiniţiatice, care este o stare asemenea femeilor (băiatul este crescut de mamă împreună cu surorile, deci în această fază el aparţine acestui grup social), înainte de a se lepăda ceremonial sau ritual de ea, deodată cu hainele femeieşti şi preluarea hainelor bărbăteşti; pe de altă parte, pentru a scăpa de gelozia ielelor, care îl urmăreau nu numai cu ocrotirea lor, ci şi cu dragostea lor, jignită prin faptul că, prin iniţiere, junii se pregăteau de însurătoare şi deci erau, după credinţele respective, pierduţi definitiv pentru şoimane, adică pentru principiul feminităţii libere, reînrobit de căsătorie, format şi el în matriarhat, ca şi legenda amazoanelor; în Dolj, nici un obicei nu a reunit elemente etnografice şi îndeosebi coregrafice atât de diverse şi într-o sinteză atât de originală ca jocul căluşarilor; originalitatea Căluşului derivă atât din funcţiunea lui primară de rit vindecător al celor care au lucrat în zile interzise, dar mai ales din specificul evocării originii bolii şi a remediului acesteia, care s-a realizat cu un alt instrument de semnificare decât cuvântul, întâlnit până acum în textul colindelor sau al incantaţiilor, şi anume dansul mimic; existenţa unor relaţii cu cultul soarelui, al fertilităţii, cu dansurile cu săbii, cu toate celelalte obiceiuri într-un anume fel se explică prin momentele cardinale ale existenţei umane pe care obiceiul le evocă; în jocul căluşarilor au fost folosite simbolurile de bază din multe alte obiceiuri, iar dispariţia Căluşului ca rit în contemporaneitate şi transformarea lui în obicei şi dans de virtuozitate se datorează desacralizării, înţelegerii tot mai profunde a determinărilor reale ale existenţei umane; Căluşul s-a jucat în toate zonele României, dar în sudul ţării tradiţia a fost dintre cele mai puternice; constituirea grupului se realizează în ziua de strat; ceata fiind compusă din 7, 9, 13 căluşari, totdeauna în număr fără soţ; jurământul este depus în pădure, la răsăritul soarelui; se strâng roată în jurul unui măr sau păr sălbatic, pe care pun toţi mâna, rostind: „Noi, 9, 11, 13 fraţi, jurăm să ne ţinem de căluş, orice ni s-ar întâmpla, ori s-ar ivi în faţa noastră, suntem şi vom rămâne 3, 5, 7 ani câte 4 zile fraţi de cruce; şi dacă vom întâlni un bolnav, mai ales copil, şi vom fi rugaţi cu voinţa lui să-i jucăm spre vindecare sau moarte, îi vom juca în credinţa veche, pe muteşte, numai când toţi ne vom simţi în stare; prin jurământul acesta de credinţă, dreptate şi curăţenie, îl vom vindeca; acela dintre noi care nu jură cu sufletul şi trupul curat va pieri de cea mai rea boală sau nenorocire; acest jurământ are puterea de a ne lega 3, 5, 7 ani, până la spargerea căluşului de fiecare dată; în aceste zile, nici unul nu vom şti supărarea sau duşmănia pe vreunul din fraţii lui, orice i s-ar face!”; mutul este obligat să tacă; prezenţa unei piei de iepure în recuzita căluşarilor se explică prin remanenţele gândirii arhaice, semnificând agilitatea mişcării; prezenţa clopoţeilor şi a culorii roşii pe costumele căluşarilor sunt accesorii necesare pentru alungarea spiritelor ostile, iar mestecatul pelinului, legarea usturoiului de steag etc. sunt grăitoare şi ele pentru conexiunile existente între costum, recuzită şi obicei; în Transilvania, feciorii se sfătuiesc asupra familiei care să le fie gazdă, dacă şi în anul în curs acceptă să joace acest rol; de obicei, vechea gazdă nu respinge cererea, deoarece se consideră o onoare pentru o familie de a fi gazdă de căluşari; gazda este căutată printre familiile cele mai de vază din sat, să fie „de neam mare” şi cu o bună stare materială; pentru bărbaţi, această calitate este socotită o cinste, iar pentru femei cinstea de a fi considerate cele mai bune gospodine; gazda îşi asumă o mare răspundere educativă, care se desprinde din urătura vătafului, rostită cu ocazia inaugurării gazdei: „Noi foarte mult am umblat/Prin acest sat mare, bogat,/Să găsim un om în stare/Să ne ia în seama lui/Ca un tată-ai săi copii!”; pe toată perioada pregătirilor, se stabileşte ca fiecare fecior să achite gazdei o sumă de bani, apoi fiecare aduce o cantitate de alimente stabilită în vederea pregătirii „prânzului de bucate”; pe lângă acestea, fiecare tânăr trebuie să-şi aducă farfuria, tacâmul, paharul lui etc.; confecţionarea steagului cetei de căluşari, depunerea jurământului, precum şi „desfacerea căluşului” sunt acte pe care ceata le practică în taină, în afara spaţiului domestic al satului, fără asistenţa nici unui străin, la marginea unei ape sau la o răspântie de drumuri; Căluşerul transilvan: în perioada 21-23 decembrie, se confecţionează turca; ceata de turcă este compusă din „paznicul turcii” şi 3-5 „jupâni”; intrarea în ceată semnifică intrarea în rândul flăcăilor; totodată, casa în care se confecţionează turca şi se formează ceata este împodobită cu brad şi iederă; în ziua de 24 decembrie, seara, se începe colindatul, prima casă fiind cea a „gazdei” şi continuă apoi la casele fruntaşilor din sat; ceata are următorul repertoriu: 1. Urarea de mulţămită gazdei; 2. Colinda gazdei; 3. Colinda junelui sau fiicei (după caz); 4. Colinda Domnului Bun; textele colindelor metaforizează, în principiu, urări pentru fertilitate, fecunditate şi iniţiere pentru cei tineri; desfăşurarea colindatului se face împreună cu performarea cetei de căluşeri; în ziua de 25 decembrie, în zorii zilei, se face sfinţirea cetei de căluşari, în biserică, unde se intră fără „zdrangăne” la cizme; se intonează totodată de către toţi membri şi o colindă; se crede că sfinţirea cetei presupune dezlegarea de forţele malefice; de la amiază şi până seara se joacă la gospodăria gazdei, la fereastră, unde se cântă colinda „Răsai soare”, având caracter invocator; apoi se începe „Jocul căluşerilor”, în curtea gazdei, unde are loc şi hora satului, consfinţindu-se astfel şi intrarea feciorilor în căluşei şi a fetelor în horă; în ziua de 26 decembrie, continuă alaiul căluşarilor cu turca, prin sat, la toate casele, începând cu acelea ale fruntaşilor; intrarea în curte se face cu pas de joc; se crede că gospodăria în care intră căluşeii va fi ferită de boală; cu deosebire, bătrânilor li se acordă respect, fiindcă se crede că, în fapt, ei sunt aceia care au puterea să dezlege muncile, sărbătorile şi toate celelalte evenimente ale obştii; în zilele de 27, 28, 29, 30 şi 31 decembrie, numai după-amiaza, continuă pe la toate casele din sat alaiul de colinde şi joc al căluşerilor, dansul pe la case fiind considerat benefic pentru gospodărie; ceata se măreşte şi cu alţi participanţi, mai ales „urâţii” şi alţi tineri, primii având rolul să alunge spiritele malefice; în după-amiaza zilei de 31 decembrie, se merge pe drum, spre marginea satului, apoi ceata se întoarce pe alt drum spre casa gazdei, aducând cu ei un ciubăr nou, din lemn de brad, împodobit cu verdeaţă; în ciubăr se află apă luată din râul de la marginea satului şi în ea o cunună din iederă; în ziua de 1 ianuarie, după amiaza şi toată noaptea spre 2 ianuarie, se desfăşoară în curtea şi în şura gazdei de căluşari hora şi ospăţul („uspăţul”) căluşarilor, la care participă toţi membrii cetei; fetele sunt şi ele introduse în joc, ocazie cu care se formează cupluri de tineri, în credinţa că ei vor aduce roade bogate peste an; la acest „uspăţ” sunt practicate şi unele jocuri, obişnuite la priveghiul morţilor; în final, spre dimineaţă, se face „cântarea mesei”; tot cu ocazia uspăţului, în ziua de 2 ianuarie, în curtea casei gazdei se scoate turca, aceasta fugind prin curte până este oprită de două împuşcături, după care este purtată pe o „loitră”; se înfiripează un ceremonial grotesc de înmormântare a turcii astfel: se aduce un brad, turca este înmormântată, se cântă prohodul, la fel de grotesc, se cântă şi „Cântecul bradului”, cinci căluşari duc bradul, unul imită pe preot (poartă mască), alţi doi sunt mascaţi în draci şi cădelniţează, alţi şase tineri duc „mortul” (turca) pe „loitră”, ceilalţi tineri şi tot restul satului formează alaiul; tot acest obicei este practicat pentru a îngropa relele, bradul fiind simbol al vieţii eterne - Hunedoara.
vezi mai mult
Cruce relicvariu
(Arheologie - Tipuri)
=
Piesă de cult creştin, în formă de cruce, goală în interior, destinată păstrării relicvelor. Decorată, de obicei, cu figura lui Iisus răstignit. Răspândite în sec.9 - 11 p.Chr. Podoabă rituală şi semn distinctiv al ierarhilor bisericii ortodoxe.
