Călușul – capodoperă înscrisă în lista UNESCO

Deși a fost documentat pentru prima dată în secolul al XVII-lea de către Dimitrie Cantemir în lucrarea „Descriptio Moldaviae“, Călușul este obicei mult mai vechi asociat cu populația vlahă de la nord şi sud de Dunăre, astăzi fiind răspândit preponderent în Oltenia și mai puțin în Muntenia.

Etnografii sunt de părere că în vechime acest obicei era bazat pe unele superstiții, potrivit cărora anul pastoral era structurat pe două anotimpuri: iarna, patronată de lup, personificare a întunericului şi frigului, şi vara, patronată de cal, personificare a luminii şi căldurii. Între aceste divinități zoomorfe, Lupul şi Calul, şi aștrii care măsoară timpul oamenilor, Luna şi Soarele, sunt tainice legături: lupul este asociat cu astrul lunar căruia îi cântă noaptea urlând, calul este legat de astrul solar pe care l-ar ajuta zilnic să urce pe bolta cerului, de la răsărit până la zenit.

Astfel, obiceiul Călușului este derivat probabil din vechile rituri de purificare și fertilitate folosind simbolul calului, care era venerat ca întruchipare a soarelui. De altfel, și numele obiceiului provine de la căluș, partea de lemn a căpăstrului calului.

Ceremonialul Călușului
Călușul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de o ceată masculină strict ierarhizată: mut, vătaf, ajutor de vătaf, stegar și călușari de rând. Starea euforică şi coeziunea mistică între participanți, legați prin jurământ de credință, sunt obținute prin executarea, până la epuizare fizică şi psihică, a dansurilor sacre după melodii de joc cântate de lăutari, care nu fac parte din ceată. Instrumentele lor preferate sunt cimpoiul, cobza, vioara, fluierul şi, mai recent, acordeonul.
Călușarii poartă costumul popular obișnuit al zonei etnografice, la care se adaugă câteva elemente specifice. Culoarea albă, dominantă, a costumului scoate în evidență roșul unor piese (brâul şi fundele), antidot împotriva deochiului.
După îmbrăcarea costumului şi depunerea jurământului, membrii cetei spuneau că s-au căluşărit, adică au devenit cai în herghelia divină a Căluşului. Prin tot ceea ce fac, ei doresc să semene sau chiar să se confunde cu caii: numele de botez (Ion, Vasile ş.a.) sunt înlocuite cu cel de cal (căluşar, căluşer), poartă pinteni şi zurgălăi la picioare, clopoţei sau salbă de clopoţei la brâu, bete încrucişate sub formă de ham pe piept, imită în timpul jocului mersul la pas, tropăitul şi galopul calului, execută figuri acrobatice de încălecare de către călăreţ a calului.

Personajele Călușului
Masca tăcută care joacă rolul zeului cabalin poartă diferite denumiri: Căluş, Tată de Căluş şi, mai ales, Mut. Acesta îşi exercită puterea direct, prin ceea ce este în stare să facă în timpul jocului, şi indirect, prin două temute efigii ale sale: Steagul şi Ciocul Căluşului.
Mutul merge înaintea cetei, intră în curte şi delimitează cu sabia lui de lemn cercul sacru în care vor juca căluşarii, pune în mijlocul cercului produsele care vor fi vrăjite (drobul de sare, usturoiul, pelinul, frunze de nuc, blidul cu semințe sau cu apă), ţine ordinea în timpul jocului, pedepsește căluşarii neatenți la comanda vătafului, oprește lăutarii să cânte ca să facă el tot felul de năzdrăvănii (joacă falusul din lemn purtat sub fustă, își ascute sabia de el), îmbrățișează femeile şi fetele, se repede după copii, speriindu-i.

Conducătorul cetei de călușari se numește Vătaf și, odată ales, el devine un personaj respectat şi temut de căluşari şi de întreaga suflare a satelor.
Atribuțiile lui secrete, de pildă incantaţiile rostite la primirea sau ieșirea unui căluşar din ceată, la îngroparea sau dezgroparea Ciocului şi altele, se transmiteau de la Vătaf la Vătaf, uneori pe patul de moarte. Vătaful, deși colaborează în anumite momente ale ceremonialului cu Mutul, îi este subaltern şi credincios acestuia.

Recuzita rituală
Steagul căluşului – simbolul cetei, la fel cum pentru o oaste este foarte important, este în fapt o „prăjină“ care va fi purtată de unul dintre membrii care poate fi, pentru că va dansa mai puţin decât ceilalți, şi un începător. Prăjina trebuie să fie cât mai înaltă, la vârful acesteia fiind legat un ştergar şi nelipsitele plante pelin şi usturoi. De cât de înalt e steagul va depinde, în cazul în care se întâlnesc două cete, succesul cetei respective.
Băţul – arma preistorică de luptă mânuită cu îndemânare de căluşari, individualizează cel mai mult ceremonialul Căluşului în raport cu alte dansuri rituale românești. În iureşul jocului, când căluşarii lasă senzaţia că își iau zborul, ca să plutească în aer şi să alunge Ielele, băţul este singurul sprijin care îi mai leagă de pământ.
Clopoțeii – în spiritualitatea românească clopotul este o personificare a cărei limbă imită glasul divinităţii adorate, mângâie şi cheamă credincioşii la închinăciune, alungă şi îndepărtează duhurile malefice. Pentru a se feri de Iele, căluşarul îşi leagă clopoţei la picior sau la brâu.

Îngropatul călușului
Îngropatul călușului este momentul care încheie săptămâna de joc şi-i dezleagă pe membrii cetei de jurământ. Steagul şi obiectele din sacul mutului sunt îngropate şi astfel se consideră că leacul își va face efectul iar elementele magice nu vor mai fi „active“.

Ajută și pe alții să descopere: