Lăutarii din Vechea Românie – o istorie cu cantec
Imaginea lăutarului rrom s-a așezat adânc în mentalul colectiv românesc. Ea nu există separat de imaginea rromilor în general, ci se confundă cu aceasta, o reflectă și, în același timp, o modelează. (vezi si Catalogul Vatra MCP despre Cârciumi și Lăutari)
De-a lungul timpului, „neamul lăutarilor” a devenit una dintre cele mai vizibile expresii ale alterității, dar și una dintre puținele zone în care populația majoritară a recunoscut explicit o contribuție a etniei rrome la cultura românească.
În anii ’90, într-un studiu realizat în județul Cluj, aproape 79% dintre respondenți erau de acord cu afirmația „Țiganii sunt cei mai buni muzicanți”. Între „calitățile” atribuite rromilor apăreau frecvent: muzicanți, dansatori, petrecăreți, veseli, uniți.
Muzica era, poate, singurul domeniu în care aprecierea era aproape unanimă. Dar această apreciere, aparent pozitivă, ascundea o generalizare periculoasă: aceea a „talentului înnăscut”.
Moș Nicolae Cobzarul (1906) – Ștefan Luchian
Cobzarul – Theodor Aman
Se vorbește adesea despre capacitatea extraordinară a lăutarilor de a reproduce o piesă după o singură audiție, despre farmecul interpretării lor, despre acel stil încărcat de ornamente, de „floricele”, care diferențiază muzica lăutărească de muzica populară stilizată sau de manea. Dar cât este mit și cât este realitate în această imagine?
Pentru a înțelege, trebuie coborât în istorie
În documentele din secolele XVII și XVIII apar termenii lăutar, alăutar, cobzar, scripcar, muzicant. Într-un document din 1632 sunt menționați lăutari și un cor de muzicanți care cântau „din gât plin” cântece naționale. În 1825, o listă a lăutarilor din Ploiești consemna denumiri precum lăutar, cobzar, violonist, muscalagiu, iar mahalalele în care locuiau purtau nume grăitoare: Strada Țigăniei, Strada Lăutari, Strada Viorii.
Bresle lăutărești existau la Craiova încă din 1723, la Focșani, Iași, Huși. Aveau staroste, obligații fiscale, organizare proprie. În 1866 au fost desființate prin lege, dar activitatea lor nu a încetat.
Țigănuș cu cobza – Theodor Aman ... află mai multe!
Cobzarul – Theodor Aman ... află mai multe!
În Transilvania, termenii erau alții – cimpoier, higheduș, muzicant, ceteraș – iar situația socială diferită, pentru că acolo lăutarii nu fuseseră robi. În Țările Române, însă, ei făceau parte din categoria țiganilor vătrași, sedentarizați, adesea robi domnești, boierești sau mănăstirești.
Documentele medievale pomenesc de Opriș lăutarul, rob al unui boier din Giurgiu, sau de Ion lăutarul, vândut unei mănăstiri împreună cu „șaptesprezece suflete”. Dimitrie Cantemir amintea că la nunți „lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt țigani” cântau din gură și din instrumente.
Muzica lor răsuna la curțile boierești, dar era și suspectată de fețele bisericești. Picturile murale analizate de Constantin Bobulescu arată lăutari în scene biblice – David cântând cu alăuta –, dar și diavolul conducând păcătoșii în iad cu vioara în mână.
Texte morale avertizau: „Nu te îmbăta, nu chema cinpoi și alăute… acestea sunt sămânța diavolului”. Constantin Vodă Mavrocordat nu dorea cântece „necuviincioase și molatice” la curtea sa. Muzica era admirată și suspectată în același timp.
Hora de la Aninoasa – Theodor Aman ... află mai multe!
Barbu Lăutaru, 1939 – Iosif Iser
Instrumentele lor – vioara, cobza, naiul, țambalul, cimpoiul, trâmbița, toba – apar și în picturile bisericești din Moldova, Muntenia și Ardeal. Mihail Kogălniceanu îi descria pe țiganii vătrași drept cei mai buni muzicieni din Moldova, capabili să cânte la vioară, cobză, nai, tamburină.
George Potra nota că muzica lor este „dulce și melancolică, stridentă și sălbatecă”, plină de un dor straniu, capabilă să smulgă lacrimi chiar atunci când pare veselă.
Poveștile despre talentul lor au circulat intens. Întâlnirea dintre Franz Liszt și Barbu Lăutarul a devenit emblematică: bătrânul lăutar ar fi reprodus un marș după o singură audiție, iar Liszt i-ar fi recunoscut superioritatea.
La Expoziția Universală de la Paris din 1900, când sala a rămas în beznă, lăutarii români au continuat să cânte fără întrerupere. Memoria muzicală și capacitatea de a cânta fără partitură au fost prezentate drept dovezi ale unui talent excepțional.
Și totuși, documentele arată și altceva. Existau lăutari care căutau ucenici, școli improvizate în mahalale unde „în toate se cântă cât e ziua de mare și învață unii de la alții”. Existau selecții, competiție, diferențe de calitate. Unii erau apreciați, alții abia se descurcau.
În 1850, se nota că lăutarii o duc greu, că nu știu să cânte „muzici nemțești”, că interpretează „pocit” noile dansuri. Concurența era reală, piața capricioasă, iar adaptarea necesară.
Țărani la cârciumă, 1917 – Rudolf Schweitzer-Cumpăna
Interior de cârciumă – Ignat Bednarik
După 1989, lăutăria a fost una dintre meseriile tradiționale reanimate. Mulți lăutari s-au reorientat spre manele, fenomen analizat ca având etape distincte, cu influențe balcanice și orientale, cu o evoluție de la underground la mainstream și apoi la o nouă „reghetoizare”. Unii etnomuzicologi au sugerat că, dacă manelele nu ar fi existat, muzica lăutărească ar fi umplut oricum acest gol, adaptându-se cererii sociale.
„Toată lumea recunoaște că suntem cei mai buni în muzică”, afirma un lăutar ieșean în preajma anilor 2000. Dar respectul față de lăutar era mereu relativ. Un căldărar declara că îi cheamă la nuntă, dar nu se amestecă cu ei. Un lăutar spunea că sunt mândri că sunt țigani, deși au fost umiliți cântând „pe prispă”. Managerul tarafului din Clejani rezuma ambivalența într-o frază memorabilă: „Mergeau la nunți lăutari și plecau țigani”.
Astfel s-a construit, în timp, o imagine complexă: lăutarul admirat pentru talent, dar marginal prin etnie; considerat indispensabil la sărbătoare, dar ținut la distanță în viața cotidiană.
Problema apare atunci când „talentul” devine explicat prin „genă”. Dacă lăutarii sunt talentați din naștere, atunci și rromii, prin extensie, ar fi „talentați din naștere”. Iar dacă această logică este acceptată, ea poate funcționa și invers: defectele ar putea fi considerate tot înnăscute.
Cobzar bătrân – Constantin Jiquidi ... află mai multe!
Barbu Lăutaru – Vasile Condurache
Meseria se transmitea din tată în fiu, că mediul social și educația informală jucau un rol decisiv, că presiunea supraviețuirii obliga la performanță. „Comanda socială” dicta repertoriul, stilul, adaptarea. Lăutarii au cântat ceea ce li s-a cerut, au modelat gusturi și au fost modelați de ele.
De aceea, lăutarii rromi nu pot fi înțeleși printr-o istorie simplă, pozitivistă. Ei aparțin unei imagologii istorice, unei istorii a mentalităților, a percepțiilor și a stereotipurilor. Între admirație și suspiciune, între har și marginalitate, între tradiție și adaptare, lăutarul rămâne una dintre figurile cele mai fascinante ale Vechii Românii.
Iar muzica lui, fie că era cântată în fața domnitorilor, în mahalale, la hanuri sau pe scene europene, a însoțit istoria acestui spațiu nu doar ca sunet, ci ca simbol.
Știi mai multe despre Lăutarii din Vechea Românie – o istorie cu cantec? Spune și altora!